Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 27 iulie 2013

PĂDURI DE MESTECENI - BIRCHSCAPES

În 2008, prietena Elisabeth Ochsenfeld, pictoriță româncă stabilită de mulți ani în Germania, îmi propunea să scriu un text despre mesteceni pentru catalogul expoziției colective internaționale pe care o pregătea la Timișoara. 
Expoziția, sub genericul Vino cu mine în pădurea de mesteceni - MNEMOSYNING, a fost vernisată pe 14, respectiv 15 ianuarie 2011 la Muzeul de Artă din Timișoara și la Galeria Triade din localitate și a fost comentată de Horia-Roman Patapievici. Este prezentată pe blogul Birchscapes/Komm mit Mir in den BirkenWald/Come with me into the Birchforest.

Recuperez textul acum. Discern astăzi, mai mult decît atunci, ritmurile purtătoare de lumină și lină respirație purificatoare din demersul artistei, a cărui valoare taumaturgică o resimt tot mai limpede.
Ilustrațiile aparțin plasticienei și sunt preluate de pe blogul acesteia.
O versiune în limba germană a textului poate fi accesată aici.

PĂDURI DE MESTECENI



Acum câţiva ani, numele lui Tarkovski ne-a adus laolaltă. O viziune asupra lumii, o viziune asupra creaţiei, o viziune asupra omului, actualizând o verticalitate de spirit străină civilizaţiei contemporane. Pentru mulţi, Tarkovski rămâne un mare pariu. 
 

Elisabeth mi-a mărturisit că plănuieşte „ceva”, aflat în raza de iradiere a operei legendarului cineast. Era epoca expoziţiilor comemorative, a marilor retrospective şi monografii. Nimic din aerul omagial al acestora nu se regăsea în temperamentul viguros, apăsat personal şi în opţiunea pentru modernism a autoarei. Nu bănuiam, aşadar, ce va fi. Iar artiştii vorbesc puţin, preferă să nu se dezvăluie. 
 

Timpul trecu şi descopăr, încă o dată, că apropierile autentice şi cu adevărat creatoare se fac nu prin calchieri, nici prin prosternări, ci prin tatonări şi învăluiri succesive, în lente spirale concentrice, tinzând centripet spre nucleul originar al universului căutat.




Demersul lui Elisabeth Ochsenfeld nu este defel ilustrativ. Expoziţia sa nu este „despre” un anumit cineast, nici nu se doreşte a fi comentariul unui anumit univers creator ci, mai degrabă, ea încearcă să surprindă, în ipostazele sale, o anumită stare de spirit. O stare de spirit, o anima, un crâmpei din substraturile profunde ale civilizaţiei slave – parte dintr-un septentrion eurasiatic arhaic, depăşind frontierele etnice, pe care suntem surprinşi să o regăsim, camuflată, într-unele dintre cele mai reverberante opere, în deschiderea lor spre absolut, din artele lumii moderne. O dimensiune a spiritului, ilustrată metonimic de un arbore-simbol, mesteacănul, expresie sublimă, de maximă sinteză a spiritualităţii slave şi nord-europene. De la „Pădurea de mesteceni” a lui Wajda, până la mai toată filmografia tarkovskiană, trecând prin creaţii de ultimă oră ale filmului scandinav – ca să ne referim numai la cinema - , mesteacănul îşi dezvăluie aceleaşi virtuţi hermetice şi sapienţiale, care l-au consacrat în folclor. 
 

Nu întâmplător, zveltul arbore selenar a inspirat o întreagă pleiadă de pictori peisagişti din cea de-a doua jumătate a sec. XIX, peredvijniki, de la Şişkin şi Levitan până la preimpresionistul Arhip I.Kuindji. Cu toţii căutau, într-un acelaşi elan de definire a identităţii naţionale prin artă, să deceleze, pornind de la izvoare folclorice vechi, toposurile şi esenţele paradigmatice ale etnosului rus. Şi cu toţii pictau mesteceni. Astfel, pădurea de mesteceni se descoperea ca acel spaţiu sacru, spre care se îndreptau fantasmele creatoare ale artiştilor, în demersul lor (mai mult sau mai puţin programatic, mai mult sau mai puţin conştient) de identificare, în perimetrul vizibilului şi obiectualului, a matricii de emergenţă a sufletului slav. 


Expresie exponenţială a purităţii, fragilităţii şi celestului, infuzând stihialul areal botanic cu fragmente de cer şi vibraţii de rai, mesteacănul se instituie într-o versiune feminină a Arborelui Vieţii. Crângul însorit de mesteceni este imaginea cea mai emblematică a Grădinii lui Dumnezeu. Puterile vindecătoare şi apotropaice ale mesteacănului (reţinute de folclorul nord-european şi nord-asiatic), cât şi capacitatea de a alina sufletele morţilor (atestată de varii forme ale literaturii orale), provin din sorgintea sa paradisiacă. Vibraţiile de lumină ale coroanei sale evocă atingerea evanescentă a Duhului, iar scoarţa sa imaculată este emblema vizuală a Învierii. În credinţele slave precreştine, pădurea de mesteceni era sacră. Nu întâmplător, aerianul arbore a fost importat de ritul creştin: de praznicele Sfintei Treimi şi Pogorârii Sfântului Duh, ruşii îşi împodobesc bisericile cu mesteceni tineri şi cu ramuri de mesteacăn, pentru a marca începutul verii şi deplinătatea sfinţirii făpturii prin lucrarea Pascală. În lumea vegetală, mesteacănul este, prin excelenţă, imaginea epifaniei
 

Iată o zonă a spiritului - ţinând, în planul esteticii, de sublim -, deosebit de dificilă pentru artele reprezentării, mai ales în condiţiile tocirii sensibilităţii contemporane pentru exerciţiul contemplaţiei, zonă condamnată la desuetudine de cea mai mare parte a artei moderne. Cum se apropie de acest univers al indicibilului Elisabeth Ochsenfeld? 


Plastician viguros, cu o personalitate pregnantă, solară, beneficiară a unor experienţe ale avangardei centrate pe imediat, aflate formal la antipodul universului de diafanii şi mistere al misticii de filiaţie slavă şi pravoslavnică, Elisabeth Ochsenfeld iubeşte, însă, marile provocări. Şi nu este la prima provocare a „Răsăritului”. Fără a renunţa la propriul arsenal stilistic şi conceptual, plasticiana româncă îl adaptează la universul investigat, pe care, la rându-i, îl atrage, în succesive etape, spre sine. Rezultatul, o suită de meditaţii impuse, se desfăşoară asemeni unui poem, compus din versuri şi strofe, pe tema Arborelui Luminii. Un poem în care instinctul primar este dominat de raţiune, care ordonează şi structurează sever gânduri, impulsuri, senzaţii, în ritmuri şi secvenţe variabile, constituind tot atâtea ipostaze ale relaţiei om-peisaj. Fiecare structură compoziţională propune un exerciţiu de pranayama, de acordare a respiraţiei interioare, a ritmului privirii, pentru a circumscrie o anumită încadratură a universului investigat. Pentru a realiza acest exerciţiu ontic, Elisabeth Ochsenfeld variază focala privirii, respectiv încadratura, care surprinde fragmente de realitate de magnitudini, aşadar şi de esenţe diferite. Încadratura impune ritmul receptării, temperamentul diferit al fiecărei lucrări, exersând o mereu altă perceţie ondulatorie a Intangibilului Luminii. 

 

4 comentarii:

Anonim spunea...

Doamna Elena Dulgheru, nu va suparati ca va spun, dar personal nu inteleg de ce Tarkovski e considerat un regizor crestin. Crestinismul sau, daca era, nu pare sa fie acelasi cu crestinismul Bisericii.
Se stie ca Tarkovski era apropiat de antroposofie si era interesat de Rudolf Steiner. Avea in proiect un film despre cronica Akasha, a acordat un interviu despre antroposofia lui Steiner, s-a tratat chiar intr-o clinica antroposofica in Germania dupa ce s-a imbolnavit de cancer, se zice ca in timpul filmarilor la Calauza.
De asemenea filmele lui contin grave abateri de la invatatura crestina. Solaris e construit pe baza ideii reincarnarii, Oglinda incepe cu o sedinta de hipnoza, Sacrificiul vorbeste despre vrajitoarea "buna" Maria si despre faptul ca personajul principal trebuie sa se culce cu acea vrajitoare ca sa salveze lumea.
De ce a ales Tarkovski un act sexual cu o vrajitoare nu stiu.
De altfel, valoarea filmelor lui imi pare supralicitata.
Filmele lui sunt pline de simboluri, e drept, dar sunt simboluri "fortate", care se integreaza greu si artificial in economia filmului.
Pana si Calauza, care are la baza un roman SF, are un final ciudat, cand fetita calauzei priveste un pahar iar paharul incepe sa se miste. Pare ceva mai mult legat de parapsihologie decat de crestinism.
Unii au interpretat ca atunci a coborat harul peste fetita calauzei. Dar harul nu se manifesta asa, prin miscarea paharelor etc.
Pare ceva putin cam ocult.
Marturisesc ca NU imi place Tarkovski, il gasesc ciudat, putin cam ocult, si cred ca valoarea filmelor lui este mult supralicitata.

ELENA DULGHERU spunea...

Draga Anonim,

Ma bucură mult comentariul tău, el arată că, chiar dacă Tarkovski nu îţi place, cum spui, el te suscită şi îşi provoacă întrebări, că nu te lasă indiferent.
La o parte din întrebările tale vei găsi răspuns în noua ediţie,actualizată şi îmbogăţită a cărţii mele despre Tarkovski, care urmează să apară, cu ajutorul lui Dumnezeu, în această toamnă. La altele, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, în volumul biografic despre regizor pe care îl pregătesc pentru anul viitor. Vei avea dreptul, desigur, să accepţi sau nu explicaţiile mele şi vei înţelege, sper, mai bine filmele lui Tarkovski, cât şi relaţia lui şi a noastră cu creştinismul, modul viu în care se manifestă creştinismul în noi, care suntem persoane unice şi irepetabile în faţa lui Dumnezeu. Despre personalismul creştinismului vorbeşte foarte inspirat pr. Dumitru Stăniloae. Viaţa, care este Dumnezeu şi care ne este adusă prin Duhul Sfânt înseamnă, pentru om, şi posibilitatea schimbării, în veşnica sa apropiere de Dumnezeu, apropiere care este o mişcare spirituală adesea nelineară şi care trebuie să ţină seama şi să dea răspuns tuturor neajunsurilor şi imperfecţiunilor noastre, pe care dorim să le depăşim. Iar răspunsurile astea sunt foarte particulare, foarte personale, şi ele pot părea pe drept cuvant abateri de la dreapta credinţă celor care nu au suferit de aceleaşi boli spirituale, sau celor care nu şi le-au conştientizat. Pentru aceia, un astfel de răspuns ciudat poate fi un prilej de sminteală, dar ei trebuie să aibă îngăduinţa şi dragostea să înţeleagă că acela este răspunsul unui anumit om (fie el artist) la o anumită dilemă globală, sesizată şi pusă de arta sa. Poate că tu ai răspunde altfel la acele probleme, dar poate că răspunsul tău nu ar avea efect vindecător pentru cei care suferă de respectiva boală spirituală, pentru că tu eşti vindecat de ea sau nu ai cunoscut-o. Iar dacă vei ajunge să o cunoşti, te vei speria foarte tare, mirându-te că răspusurile clasice nu te mai ajută imediat!

Anonim spunea...

Voi cumpara cartea dvs. despre Tarkovski desi, asa cum am spus, am retineri in legatura cu crestinismul sau. Sincer sa va spun, desi nu sunt specialist in domeniul artei filmului, gasesc mai mult crestinism in filme precum "Hotii de biciclete" a lui Vittorio de Sica sau "La Strada" lui Federico Fellini.
Acestea imi spun mai mult, mie personal, atat din punct de vedere crestin cat si artistic.
Dar ma rog, e o parere personala si poate neavizata.

ELENA DULGHERU spunea...

Te vor ajuta să te apropii de Dumnezeu acele filme în care te regăsești pe tine însuți și care îți răspund la problemele tale de conștiință pe care le ai la momentul respectiv. Alte filme sunt pentru alte vârste și stări ale duhului. Le vei înțelege mai târziu, mai ales dacă acum nu te vei grăbi să acuzi ceea ce nu înțelegi.