"Selafiila" - un veac de prigoană și rugăciune

                                      Prefața traducătoarei 

De curând, Editura Sophia a publicat un nou roman duhovnicesc al cunoscutului scriitor ortodox rus contemporan, părintele Aleksandr Torik. Romanele sale, ca trilogia ”Flavian”, ”Căprioara”, ”Dimitrie și vămile cerului”, au cunoscut o largă circulație internațională, inclusiv în România, unde s-au bucurat de mare succes și de tiraje continue. 

Romanul ”Selafiila” (2021), dedicat ”schimonahiei Sepfora (în lume: Daria Nikolaevna Șliaghina - n.n.) și tuturor nevoitorilor din viața monahală”, este un imn adus vieții călugărești, dar și o rețetă ascetică de supraviețuire a creștinilor în timp de prigoană politică și religioasă.

Operă de ficțiune structurată pe modelul unui roman biografic, cartea cunoscutului prozator și preot misionar se inspiră din viața câtorva figuri proeminente ale matericului rus contemporan - în primul rând schimonahia Sepfora, dar și alte călugărițe îmbunătățite, cu vieți sfinte, încercate în suferință, unele dintre ele, văzătoare cu duhul și sfătuitoare de taină în epocile de prigoană din zbuciumatul veac XX.

Părintele Torik are o formație pluridisciplinară: înainte de teologie, a studiat pictură și regia de teatru. Ca scriitor, are marele talent de a evoca personalități și situații de viață exemplare pentru devenirea întru credință, folosindu-și harul literar pentru propăvăduirea valorilor evanghelice, dar evitând didacticismul moralizator. Talentul său de povestitor vine din observația atentă a vieții, inclusiv în registele ei lumești, cotidiene, din naturalețea și sinceritatea emoțiilor transmise, susținute de o bună cunoaștere a mediului în care își plasează povestirea, dar și de o consistentă cultură duhovnicească și ascetică, aș spune, chiar pe măsura personajelor sale.

Capacitatea aceasta a scriitorului de a rezona cu personajele evocate este esențială pentru mai orice scriere beletristică, mai ales pentru acest gen literar destul de inedit: romanul duhovnicesc. Căci scriitorul este obligat să rezoneze la nivelul spiritual al personajelor sale, asumîndu-și măcar parțial experiența lor de viață, inclusiv când e vorba de sfinți. Altminteri, scriitura se diluează într-un retorism prețios și fariseic, care mimează blagocestia. De aceea și întîlnim atît de rar exemple reușite ale acestui gen literar.

Principalul personaj care a stat la baza romanului, schimonahia Sepfora (în lume: Daria Nikolaevna Șliaghina, 1896-1997), s-a născut în gubernia Tambov, într-o familie de țărani foarte credincioși, cu mulți copii. Avea descendenți preoți și călugări și a îndrăgit de mică mersul frecevent la biserică și rugăciunea. Unul din frații ei a murit în Primul război mondial. După moartea tatălui ei, Daria s-a căsătorit cu un consătean, cu care a avut trei copii. În violențele desculacizării din anii '30, un frate al ei este asasinat, iar casa și gospodăria îi sunt distruse, fapt ce face familia să pribegească și să sufere de foame. Soțul participă la Marele război de apărare a patriei și supraviețuiește, murind în 1950, moment după care Daria se dedică intens rugăciunii. Are o viziune în care este tunsă în călugărie de îngeri. Primește rasa călugărească în 1967 la Lavra Sfântului Serghie de Radonej, cu numele Dositeia, unde și locuiește, începând să fie căutată de credincioși pentru sfat. În 1989 primește schima cu numele Sepfora. În 1996 se mută în satul Klîkovo, nu departe de mănăstirea Optina, unde duce o viață apropiată de zăvorâre. Este căutată pentru sfat de călugării de la Optina, de monahiile de la mănăstirea Șamordino și de clerici, monahi și credincioși din întreaga Rusie. A plecat la Domnul pe 13 mai 1997, fiind înmormîntată în Pustia ”Mahramei nefăcute de mână omenească” din regiunea Kaluga. Pe 13 mai în fiecare an, credincioși din întreaga Rusie se strâng la mormântul ei din satul Klîkovo să îi cinstească memoria. Despre viața, sfaturile, profețiile și minunile ”stareței” s-au scris mai multe cărți memorialistice. Scrierea părintelui Torik este primul roman inspirat din viața cuvioasei maici.

Ce au în comun maica Selafiila - eroina romanului părintelui Torik - și figurile reale ale matericului rus contemporan, care i-au stat la bază - precum schimonahia Sepfora, dar și, într-o anumită măsură, schimonahia Antonia din Riazan (1904 - 1998)*, schimonahia Misaila din Kursk (1850 - 1953)** și altele? Căci numărul cuvioaselor femei îmbunătățite ale Rusiei secolului XX, și mă refer doar la cele consemnate documentar, este de peste o sută: un materic rus contemporan, apărut la Moscova în 2008, numără nu mai puțin de 115 biografii de personalități ascetice feminine din secolul XX, evocate prin biografii, amintiri ale contemporanilor, învățături, rugăciuni, nevoințe și minuni. 

Numitorul comun al tuturor acestor eroine ale duhului este, în primul rând, capacitatea de a răbda fără cârtire marile încercări ale vieții, apoi modestia, credința ardentă, tenacitatea în rugăciune, dragostea de oameni, dar și... longevitatea: viața ascetelor citate a îmbrățișat aproape un veac, ori chiar a depășit veacul, spre mărturie de credință contemporanilor. Astfel, aceste maici duhovnicești au trebuit să poarte cu smerenie și răbdare pe umerii lor jugul marilor suferințe din istoria tulburată a Rusiei ultimului veac - Războiul civil, Revoluția bolșevică și cele două războaie mondiale, dar mai ales prigoanele crâncene și îndelungate împotriva credinței -, asumându-și cu iubire răbdătoare și păcatele prigonitorilor lor. Pentru aceasta ele au fost dăruite de Dumnezeu cu mari harisme: înainte-vederea, vindecarea, rugăciunea continuă, de minuni făptuitoare, sfatul duhovnicesc și elocința, atât de trebuitoare în vremuri de mare confuzie și tulburare spirituală - într-un cuvânt, cu darurile îndrumării înduhovnicite.

Cartea părintelui Aleksandr Torik ne poartă prin parcursul de un veac al vieții maicii Selafiila, urmărind atât devenirea duhovnicească a fetiței, care de mică s-a simțit afierosită Domnului, cât și firul obiectiv al istoriei cu care eroina sa și-a împletit pașii. În felul acesta, învie în fața noastră file din cronica tragică a distrugerii țărănimii și a orânduirii tradiționale sub pretextul luptei cu ciocoimea (așa-numita desculacizare), dar și aspecte prea puțin cunoscute din istoria prigoanei Bisericii Ruse: șicanarea permanentă a credincioșilor de către benzile de agitatori comunisto-anarhiști, virulenta persecuție și excluziune socială a clerului de către organele puterii sovietice, modurile neobișnuite de supraviețuire a creștinilor de catacombă, de la călugăria albă practicată în jurul unor parohii marginale, rămase neînchise, până la grupurile clandestine de monahi din Caucaz - ambele, vânate sistematic de autorități și pedepsite cu crunte bătăi, tortură, ani grei de lagăr și închisoare. Autorul se abține să descrie bolgiile de chinale gulagurilor, în pofida potențialului lor de interes pentru o parte a publicului și în pofida intersectării constante a temei gulagurilor cu firul narativ, nu puține din personajele cărții trecând prin experiența concentraționară.

Căci tema majoră a cărții, spre care autorul își concentrează întreaga măiestrie, nu este demascarea gulagurilor și a crimelor bolșevismului (care au doar valoare de fundal), ci urmărirea devenirii lăuntrice a eroinei sale: de la fetița infirmă Mașa, vindecată în biserică printr-o minune a unei icoane a Maicii Domnului, la tânăra ”ascultătoare” la mănăstire, aspirantă la statutul de monahie, devenită nevastă din ascultare, în pofida voii ei, apoi mamă a mai mulți copii, apoi văduvă, până la rasofora Maria, tunsă apoi în mantia mică cu numele Antonia și mai târziu în mantia mare cu numele Selafiila. 

Multe învățături avem a extrage din viața anevoioasă, dar plină de smerită înțelepciune și ardentă nădăjduire în Dumnezeu a credincioasei Mașa, respectiv a maicii Selafiila. 

Obligată de mama sa vitregă să se mărite ca să își scape familia numeroasă de sărăcie, în urma morții tatălui ei, tânăra Maria, care se afierosise lui Hristos, cade într-o boală vecină cu moartea, dar este liniștită în vis de Însuși Mântuitorul, Care îi vorbește: ”Eu ți-am primit făgăduințele, fecioria ta Îmi aparține de acum Mie! Iar Eu acum îți poruncesc să o aduci ca jertfă pentru familia ta... cea mult pătimitoare, pentru surorile și frățiorii tăi! (...) Ține minte legea călugărului: Dă sânge și primește Duh! Jertfește-ți trupul și vei primi sfințenia sufletului, nu te lega de cele pământești, și așa te vei înălța către Cer! (...) Să îi aparții cu trupul soțului tău, cu sufletul aproapelui tău, iar cu duhul lui Dumnezeu! Iar Eu voi fi mereu cu tine!”

Urmărirea acestui parcurs biografic dramatic este centrată pe creșterea duhovnicească a sufletului evlavios, confruntat cu grelele încercări ale vieții, în luptă pentru realizarea visului său: acela de a deveni monahie, într-un ev când toată istoria părea a-i sta împotrivă. Prezentarea acestui parcurs nu se face prin introspecție psihologică, ci prin descrierea realistă a unor episoade de viață definitorii: scene pastorale de muncă, pline de farmec nostalgic (în gospodăria țărănească din copilărie, la clăcile mănăstirești), truda grea și umilitoare pentru supraviețuire din epoca stalinistă, ca femeie de serviciu la cantinele muncitorești, rituri de viață bisericească și rugăciune, vibrând de emoție sfântă, descrise cu un talent literar excepțional, pigmentat uneori de umor, dar sensibil la poezia pnevmatică a gestului sacru.

Devenirea interioară a eroinei este definită în special de marile întâlniri proniatoare cu personalitățile care îi vor modela destinul: mari duhovnici și maici îmbunătățite - prilej pentru autor de a creiona tot atâtea schițe de portrete - rafinate, clasice sau pitorești, foarte vii, pline de sevă, uneori hazlii, extrase, parcă, din cronicile Optinei ori ale altor mari centre de cultură monahală ale Rusiei. Aceste întâlniri providențiale prilejuiesc și rostirea de către autor, prin gura acestor mentori ai duhului, a unor învățături pilduitoare nu doar pentru protagonistă, ci și pentru cititor.

Astfel, eroina noastră învață de la fina ei de botez, o călugăriță încercată, modul de raportare duhovnicească la boală (”cancerul e o boală bună, călugărească... îți dă răgaz ca să suferi, ca să te dezlipești mai ușor de cele pământești și să îți mistuie suferința patimile păcătoase”); deprinde tainele rugăciunii inimii și modul cum poate fi aceasta împletită cu o parte din rugăciunile de obște, dar mai ales cu cititul Psaltirii; învață cum trebuie înțeleasă ascultarea călugărească și care sunt capcanele ei (”Ascultarea trebuie să înlesnească rugăciunea, nu s-o îngreuieze! Ascultarea fără rugăciune este ocnă! Așa o ocnă nu i-a adus nimănui vreun folos duhovnicesc, ci numai pagubă. (...) Le place unora să repete prin mănăstirile noastre că ascultarea e mai înaltă decât postul și rugăciunea! Dar ascultarea aduce roade doar când e împlinită cu iubire”); învață importanța desei cuminecări (”Fără împărtășire deasă nici o nevoință a rugăciunii nu va reuși, căci ... atunci când Sfintele Daruri ale Trupului și Sângelui lui Hristos sunt în noi, Însuși Domnul Se roagă în noi și ne preschimbă toată ființa! ”); află care este esența rugăciunii bine primite (”Rugăciunea adevărată este întotdeauna convorbire! Iar dacă al doilea Convorbitor lipsește sau nu răspunde, aceasta nu mai este rugăciune, ci o deșartă revărsare de cuvinte, neaducătoare de nici un folos celui care se roagă”); deprinde dreapta socotință în lucrarea virtuților (”Uneori nu poți ști ce-ți va aduce mai mult har: să te rogi toată noaptea sau să-i cârpești nădragii unui orfan amărât! Nu contează ce faci, ci cum faci: cu ce dispoziție sufletească faci acel lucru! ”). 

Maturizată cu duhul într-o sihăstrie din Caucaz, în care se refugiase după eliberarea din lagăr, ca să își poată practica vocația monahală departe de ochii vigilenți ai autorităților, eroina noastră, revenită în Rusia după moartea ”starețului” ei din Caucaz, ne dezvăluie modul înțelept de alegere a unui duhovnic:

 ”După prima ei vizită la Lavră, (...) maica Antonia nu se grăbi să își caute un duhovnic. Își găsi pentru început un adăpost, (...) se tocmi femeie de serviciu la cantina unei întreprinderi, începu să meargă la slujbe, (...) în fiecare duminică și în toate praznicele se împărtășea, spovedindu-se când la un ieromonah, când la altul, alegându-i de obicei pe cei mai vârstnici. Nu spunea prea multe la spovedanie (...). Îi cerceta din ochi pe părinți, îi asculta cu atenție cum slujesc, pentru că fiecare preot, în timpul slujirii, fie că vrea, fie că nu, se arată în fața ochilor atenți ai credincioșilor în starea lui duhovnicească adevărată și neprefăcută, iar maica Antonia lua aminte la purtările lor. Această situație dură cam o jumătate de an. Treptat, cercul ieromonahilor cărora le-ar fi putut încrediința sufletul său pentru sfânta ascultare se îngusta și, în cele din urmă, alegerea i se opri asupra unui ieromonah...”

Ajunsă la senectute, schimonahia Maria îi învață ea însăși pe tinerii stareți strategia de refacere a lăcașelor mănăstirești, care trebuie să înceapă nu cu lucrări edilitare, ci cu liturghisirea zilnică (”căci dacă va fi rugăciune va fi și harul lui Dumnezeu, iar de va fi harul vor fi și viețuitori, iar de vor fi viețuitori va fi mai multă rugăciune și mai mult har și atunci Dumnezeu va trimite și ajutoare și binefăcători, și lăcașul se va reface!”); le explică modul corect și rodnic de trăire a vieții monahale (”Într-o mănăstire, Împărăția lui Dumnezeu este iubirea unul către altul, înstăpânită între toți frații, în harul Duhului Sfânt. Iar dacă nu este iubire între frați, aceea nu mai este mănăstire, ci e un simplu cămin!”), precum și multe alte lucruri esențiale pentru viața duhovnicească a călugărilor și mirenilor. 

O atenție deosebită este conferită de prozator poeziei pnevmatice a cântărilor bisericești, care trebuie să fie izvorâte din rugăciune și să îndemne la rugăciune și evlavie, toate tehnicile vocale urmând a fi supuse acestui țel. Astfel, în timpul slujbei vocea părintelui duhovnic al Mariei ”răsuna fără înfrumusețări, sincer, simțindu-se că nu înălța proslăviri, ci se ruga.” 

Cu câtă subtilitate reușește părintele romancier să își exerseze și vocația misionar-catehetică în actul literar, fără a o compromite, în acest fel, pe cea scriitoricească! Rară performanță! Astfel, în loc să critice tarele vieții monahale și parohiale contemporane din Rusia ortodoxă (în care ne putem regăsi și noi, românii ortodocși, tarele noastre), în loc să amendeze direct idei preconcepute legate de viața duhovnicească și cea de familie și concepții mic-burgheze, seculare, pătrunse și în Biserică, despre boală, suferință, iubire și moarte, autorul inserează elegant în scriitură sfaturi și soluții pentru depășirea acestor tare, incluzându-le inteligent în dialectica povestirii.

Elevațiile de credință timpurii ale copilei Maria sunt înrâurite de muzica din biserică: ”Acolo, în strana cântăreților, unindu-și vocea curată cu sonoritatea duioasă a corului mare, de parcă s-ar fi contopit laolaltă cu celelalte cântărețe într-o singură inimă cântătoare, care își emana spre Cerul sensibil cântarea de pocăință, nădejde și bucurie, Mașenka își simțea părtășia la acea nepământeană slujire îngerească, de nedescris în cuvinte și de neînțeles cu mintea, pe care o putem cel mult pregusta, spre a ne lăsa cuceriți de negrăita beatitudine a trăirii în Dumnezeu.”

Iată cum este descrisă o slavoslovie auzită într-unul din momentele de trăire de taină ale schimonahiei: ”Parcă de undeva de departe, din adâncimile inimilor călugărești, se revărsă lin cântarea smerită și pătrunzătoare: Iată, Mirele vine... (...) Se auzeau în această cântare dintr-o multitudine de voci reunite o asemenea durere lăuntrică pentru propria nevrednicie, o asemenea nădăjduire sinceră în milostivirea lui Dumnezeu, așa o adâncime a pocăinței și a frângerii inimii, încât bătrâna schimonahie încremeni, predându-se cu totul șuvoiului de rugăciune izbucnit în zbor către cer, se uni și ea cu acest șuvoi izvorât din alte inimi călugărești, se topi în el și simți cu toată ființa ei acea fericită bucurie blajină, pe care fetița Mașenka o trăise cu mulți ani în urmă, pe când stătea în strana cântăreților împreună cu surorile din sfântul lăcaș al Măicuței Domnului!”.

Sensibil la muzica din adâncuri, autorul dovedește o profundă pătrundere teologică și culturală a melosului duhovnicesc al Psaltirii, căreia îi înalță un adevărat imn: ”Psaltirea purta cu ea muzica vremurilor de demult, ritmul și melodicitatea surprinzătoare a răsunetului lăuntric, mai ales în versiunea textului slavonei bisericești. Ceva imens și puternic, nelegat de timp și de limbă, de loc și de experiența cititorului, de toți ceilalți oameni și de alte chestiuni conjuncturale, ... ceva asemeni oceanului planetar, dormitând lenevos și părând aproape domestic, dar care deodată se deșteaptă, arătându-și puterea nemăsurată sau în taifunuri spulberând orașe întregi, sau în nașterea și pieirea vulcanilor și a insulelor, se ascundea în această carte de necuprins, care de patru mii de ani le slujește oamenilor iubitori de Dumnezeu ca îndreptar neînșelător de vorbire cu Dumnezeu. Și cât de ușor se unește rugăciunea lui Iisus cu Psaltirea!”

Părintele Torik știe foarte bine să ritmeze pasajele mistic-contemplative cu cele de acțiune, pline de vervă și dinamism, cu descrierile realiste de atmosferă și cu fragmente de învățătură duhovnicească, într-o scriitură alertă, bine închegată, emoționantă și pilduitoare, care se citește dintr-o suflare.

Romanul ”Selafiila” are marele merit de a-l hrăni pe cititor atât cu substanța duhovnicească a învățăturii creștine și ascetice, necesare supraviețuirii spirituale în vremea de azi, cât și cu o literatură de cea mai bună calitate, capabilă a ajunge la sufletul și la mintea fiecăruia, indiferent de gradul de pregătire catehetică sau culturală a cititorului. 

Traducerea și notele cărții: Elena Dulgheru

_______________________________________________________________

*Schimonahia Antonia (în lume: Anastasia Iakovlevna Kaveșnikova) din regiunea Riazan, 1904 - 1998. Ascetă și mărturisitoare ortodoxă, ucenica vestiților duhovnici Kukșa (Veliciko) și Amfilohie (Golovatiuk). S-a născut într-un sat de pe Don. A fost căsătorită, a avut trei copii, apoi, pentru credința în Hristos, a fost arestată și trimisă în lagărul N.K.V.D. Tagillag (1942-1946) și în clinici de psihiatrie, pentru ”extirparea credinței”. A primit cinul monahal cu numele Apolinaria, apoi schima cu numele Antonia. A fost dăruită cu rugăciune harică, vedere cu duhul, puterea vindecării și sfat duhovnicesc. După viața, sfaturile, scrisorile și minunile ei a fost scrisă cartea ”Te-am încercat în cuptorul suferinței”.

**Schimonahia Misaila (în lume: Matriona Gavrilovna Zorina). Născută pe 19 noiembrie 1850 într-o familie evlavioasă în satul Muravlevo din gubernia Kursk, rămâne orfană de ambii părinți la vârsta de 6 ani și este crescută de consăteni până la 17 ani, când i se impune să se mărite cu un invalid, care o maltratează constant și nu îi dă voie să se roage. La 32 de ani, devenind văduvă, își lasă fiul de 3 ani în grija socrilor și pleacă în pelerinaj la locurile sfinte din Rusia, ajungând și la Ierusalim, cu intenția de a se călugări acolo. Primește, însă, semn de la Dumnezeu să se întoarcă în patrie. La 36 de ani se îmbolnăvește grav și, сând se credea că murise, fiind pusă deja în sicriu, este vizitată de Maica Domnului, care o readuce la viață și, pentru smerenie și răbdare, îi dă darul vederii cu duhul, al vindecării și al sfatului duhovnicesc. Primește tunderea monahală cu numele Misaila și, pentru darurile sale, începe să fie căutată de tot mai mulți credincioși, fiind cinstită ca sfântă încă din timpul vieții. Mai ales în perioadele de război și de prigoană a credinței și-a susținut confrații cu sfatul și rugăciunea. A menținut o legătură strânsă cu mănăstirea Sfintei Treimi din orașul Kursk și cu pustiile Glinsk și Korennaia. A trecut la Domnul pe 16 decembrie 1953. Mormântul ei din satul Muravlevo este vizitat permanent de credincioșii care au evlavie la ea.

"Erotico-Apocaliptica" - "...Restrînsele perfecţiuni poliedrale”. O recenzie de Romulus Bucur

 

Am aflat, cu plăcută surprindere, că Revista ARCA a Uniunii Scriitorilor din Arad a publicat în numărul 7-8-9/2016 o recenzie la cartea mea "Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui". 

E intitulată „... Restrînsele perfecţiuni poliedrale” și e semnată de criticul literar Romulus Bucur, lector univ. la Facultatea de Litere a Universității "Transilvania" din Brașov. 

“La scaunul mărturisirii”: postumele lui Alexandru Mironescu

Recenzie apărută în Ziarul Lumina de marți 13 septembrie 2016

Cea de-a doua carte din arhiva Alexandru Mironescu, oferită cititorilor, alături de "Hrisovul clipelor" de ieroschim. Daniil de la Rarău, de Editura Renașterea din Cluj, este volumul postum al titularului arhivei, intitulat “La scaunul mărturisirii”. 

 

Realizată în același format editorial ca și cea de versuri pe care am prezentat-o aici acum două săptămâni, broșura profesorului Mironescu poartă, la fel ca și prima, binecuvântarea ÎPS Andrei al Vadului, Feleacului, Clujului, Maramureșului și Sălajului, care semnează și o scurtă precuvântare, este de asemeni îngrijită și postfațată de protos. Benedict Vesa, și este, de asemeni, susținută de un Cuvânt lămuritor al urmașilor lui Alexandru Mironescu de la Geneva. Astfel încât putem vorbi cu îndreptățire de două volumașe-surori, pe care le leagă nu doar proveniența din aceeași arhivă, salvată ca prin minune din ghearele Securității, așadar vârsta și amprenta acelorași avataruri istorice, ci și “moșirea” de către aceeași echipă editorială de prieteni, urmași după trup sau după duh și admiratori ai celor doi reprezentanți de seamă ai mișcării “Rugului aprins” de la Antim.

Ca și opera bunului său prieten și tovarăș de crez patriotic, spiritual și creștin, Sandu Tudor, opera lui Alexandru Mironescu este, în mare parte, cunoscută cititorilor. Câteva din scrierile sale, în special cele științifice (dar și două romane: Oamenii nimănui și Destrămare) au fost tipărite chiar în perioada interbelică, cele mai multe, însă, mai ales cele de meditație religioasă (ca Floarea de foc, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Kairos, Poemele filocalice), au văzut lumina tiparului după 1989 la edituri precum Harisma, Anastasia, Elion, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Eminescu și altele. 

Opera sa, reprezentativă în special pentru inițierile în dialogul dintre știință și religie, domeniu de pionierat în epoca ante- și interbelică, ulterior interzis în lagărul comunist, revine astăzi în actualitate.

Personalitatea sa, destul de cunoscută în perioada postdecembristă, a fost omagiată – insuficient - în 2010 într-un simpozion memorial de la Tecuci, locul de baștină al profesorului, manifestare care, din păcate, a rămas singulară. Ce ar mai fi de spus în privința cunoașterii operei și spiritului importantului profesor și gânditor interbelic? - s-ar putea întreba azi cititorii. 

Dar iată că, prin intermediul Editurii Renașterea, acesta ne răspunde la întrebare. Supraviețuitor al închisorilor comuniste și martor, din umbră, al regimului antireligios instalat după 1945 în România, regim care a încercat să șteargă cu buretele și să compromită moral, prin deformări și ciuntiri biografiste, pleiada intelectulității creștine inter- și antebelice, Alexandru Mironescu era îngrijorat de modul de receptare a operei sale de către posteritate. Acesta este rostul principal al scrierilor confesive care alcătuiesc prezentul volum: Sine intermissione orante – scrisoare către mai puțini, Pe Marea Tiberiadei și Toată suflarea să laude pe Domnul. 

Concepute ca scurte memorii spiritual-autobiografice, scrise între 1970 și 1972 (perioadă în care nu doar publicarea lor era de neimaginat și cu totul impredictibilă în viitor, dar și deținerea lor în biblioteca personală putea fi un cap de acuzare), cele trei texte de bază ale cărții sunt tot atâtea mărturisiri, care punctează drumul sinuos către credință al intelectualului, afierosit inițial spiritului științific, care se va apropia pas cu pas de înțelegerea și experierea adevărului creștin. 

Scrisă în duhul nobil și meditativ-rarefiat specific al autorului, fără ascunzișuri și obscurități, ci mereu deschis către celălalt, cu un lexic cu izuri nostalgic-interbelice, cartea oferă o perspectivă din care întregul parcurs spiritual al lui Alexandru Mironescu se vede ca un drum al Damascului. Un permanent urcuș, cu inerentele întrebări, tatonări și întrezăriri de lumină, dinspre material-epistemologic spre spiritual, un spiritual, însă, asumat nu doar teoretic, ci și experimental, în practica rugăciunii și trării evanghelice, așa cum în laborator erau probate, odinioară, adevărurile științei exacte. Și nu este vorba aici de îndoială, ci de o mare onestitate intelectuală și umană și de curajul confruntării în orice clipă cu adevărul – cel al științei și cel al spiritului, descoperite, finalmente, a fi Unul și Același. 

Această onestitate intelectuală și umană, alături de deschiderea grijulie și iubitoare spre celălalt, manifestată în cultul prieteniei și al familiei, au fost – ne arată confesiunile din “La scaunul mărturisirii” - constantele morale ale parcursului interior al lui Alexandru Mironescu; și, aș spune eu, semnele biruinței sale asupra morții.

Ieroglifele sacre ale clipelor - postumele monahului Daniil de la Rarău

Recenzie la volumul "Hrisovul clipelor", ieroschimonahul Daniil de la Schitul Rarău (Sandu Tudor), Editura Renașterea, Cluj, 2016, apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 august 2016

Numele părintelui Daniil (Sandu Tudor) a intrat ca o trombă de lumină și adevăr mărtirisitor în cultura noastră postdecembristă. Am fost tentată să specific, legitim, “cultura creștină”, ori “cultura sfinților închisorilor comuniste”, dar poetul-monah martirizat de la Rarău este un colos care depășește astfel de delimitări și categorisiri, înțelese în sensul lor comun. 

 

Monumentalitatea alurii sale am simțit-o cu toții – în primul rând cei din preajma pridvorului și altarului -, imediat după evenimentele din decembrie 1989, inițial indirect, din contactul cu Imnul Acatist al Rugului Aprins, prima sa scriere care a luat efectiv cu asalt pangarele de cărți bisericești, apoi și rafturile librăriilor, ca un strigăt eliberator de frumusețe teologală. 

Probabil, cea mai reprezentativă scriere a sa, penetrată cel mai stabil în mentalul colectiv și în categoriile cele mai variate de public creștin, mica broșură imnografică, distribuită în tipărituri de toate felurile, pretențioase și populare, circulată clandestin și înainte de 1989 în cercuri restrânse, în samizdat, s-a impus ca o regală sfidare a ideilor preconcepute din mediile literar-universitare asupra mediocrității literaturii mistice ortodoxe. 

Amvonul intelectual, mistic și literar pe care a înălțat părintele-poet de la Rarău specia elevată odinioară, apoi căzută în derizoriu a acatistului, este unic în literatura creștină românească; și am argumente să cred că și în cea universală. 

Viața și în special martiriul lui Sandu Tudor au ajuns abia ulterior a fi cunoscute, odată cu redeschiderea dosarelor mișcării Rugului Aprins de la Antim și cu popularizarea biografiei principalilor ei reprezentanți. 

Mai multe edituri s-au întrecut a tipări, mai haotic sau mai organizat, culegerile de poezie mistică (în special acatiste) și caietele de cugetări ale cuviosului părinte de la Rarău; în acest sens, volumele Editurii Christiana, îngrijite de profesorul Alexandru Dimcea, au rămas un reper important. 

Impresionează la Daniil (Sandu Tudor) în primul rând personalitatea polivalentă, statura sa martirică mărturisitoare și neangajarea politică în curentele extreme ale vremii – dovada unei lucidități rare printre colegii săi de generație și de destin. Dar, dincolo de datele istorico-biografice, rămâne opera sa. Ea îl înscrie cel puțin în aceeași măsură în empireul românesc și creștin din eternitatea lui Dumnezeu, ca și viața sa. 

Despre cele câteva zeci de pagini ale imnelor sale acatiste (închinate Bunei Vestiri, Rugului Aprins, Cuviosului Dimitrie Basarabov și Sfântului Calinic de la Cernica) s-au scris lucrări științifice de filologie (ca cele ale distinsei cercetătoare prof. Aurelia Bălan-Mihailovici), care nu au epuizat nici pe departe universul de noutate, erudiție și mister al textelor.

Densitatea semantică și mistică a textelor ieroschimonahului martirizat și ucis la închisoarea de la Aiud sunt unice în literatura română, iar capacitatea lor de a fecunda gândirea și sensibilitatea creștină contemporană nu și-a dat încă nici pe departe întreaga măsură. 

Toate acestea schițează trăsăturile unei personalități monumentale și a unui om de legendă, cum rar a avut literatura română modernă; va fi nevoie de mai multe generații spre a înțelege și digera genialitatea acestui colos și hristofor al gândului și literei românești. 

Dar iată că, atunci când mulți credeau că toate cele ce ar fi fost de adus la lumină din opera lui Daniil (Sandu Tudor) s-au fost tipărit, editura clujeană Renașterea ne propune un volum inedit de texte din arhiva Alexandru Mironescu, revenite astfel din Elveția în România după un traseu dramatic și întortocheat, prin bunăvoința familiei acestuia de la Geneva. 

Volumașul de versuri postume ale monahului de la Rarău, se numește “Hrisovul clipelor. Versuri” și a fost publicat cu binecuvântarea ÎPS Andrei al Vadului, Feleacului, Clujului, Maramureșului și Sălajului și îngrijit de protos. Benedict Vesa. A fost scris în 1958 și dat spre păstrare lui Alexandru Mironescu, înainte de arestarea din același an a ambilor, împreună cu tânărul Șerban Mironescu, fiul savantului și mărturisitorului de la Antim. Este postfațat de acesta din urmă, cu un excelent text, scris încă din 2002, pe când – așa cum povestește acesta - fiica savantului, Ileana Mironescu, începuse să stabilească legături cu editorii din România în vederea publicării operei tatălui său și a ieroschim. Daniil, din arhivele acestuia. 

Scrise, așadar, ulterior celebrelor imne acatiste, versurile din “Hrisovul clipelor” continuă spiritul mistic al acestora și uzitează de același tip de lexic savant-arhaicizant, dar diminuează tonul doxologic (proslăvitor) în favoarea unei mai mari interiorizări, axate spre suprinderea în cuvânt-simbol a marilor taine ale isihiei creștine. Această deplasare mistică a cuvântului spre stadiul de ieroglifă-simbol, plasticizat în rime și rezonanțe în care pitorescul popular se îmbină cu ermetismul greu decriptabil, constituie, cred, noutatea poetică de bază a acestui volum – în primul rând în bibliografia lui Sandu Tudor, dar și în literatura română în genere. Volum mic cât o nucă, dar la fel de dens. Și despre care ar mai fi multe-multe de spus…

Reportaj de la lansarea ”Erotico-Apocalipticii” și ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune” - ed. IV la Brașov

Mulțumesc Asociației ”Libris” din Brașov pentru reportaj și pentru găzduirea evenimentului din 23 iulie 2016 în cadrul Festivalului de Carte și Muzică din Piața Sfatului.

Prof. Virgil Borcan, autoarea și Augusta Oniță, directoarea Libris

”Prima lansare a zilei a fost de fapt o dublă lansare a aceleași autoare, prolificul critic de film Elena Dulgheru. Este vorba de volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui” dar și de ediția a IV-a a cărții ”Tarkovski. Filmul ca Rugăciune”. Evenimentul a fost deschis de Augusta Oniță, Director Libris Brașov, care s-a declarat încântată de această dublă lansare și de faptul că autoarea a ales orașul Brașov pentru a face o prezentare amplă a celor două volume atât de diferite și totuși atât de apropiate în stil, substanță și fond. 

A luat apoi cuvântul sonetistul, actorul și recitatorul Adrian Munteanu. Acesta a mărturisit că nu este obișnuit cu postura de critic de poezie întrucât dânsul preferă să-și vadă de munca sa și să observe munca altora din umbră. Este nevoie de un volum de poezie foarte reușit pentru ca domnul Munteanu să urce pe scenă îmbrăcat în hainele criticului de poezie. Referindu-se la volumul ”Erotico-Apocaliptica”, domnul Munteanu a observat că acesta poartă moștenirea profesiei de critic de film a doamnei Dulgheru întrucât experiențele cinematografice ale acesteia sunt, cu înțelepciune, transformate în cuvinte. Domnul Munteanu a reușit să sesizeze influențe dintre cele mai diverse plecând de la reverberații din Psalmi până la simple gesticulații cotidiene. Poetul nu a putut să nu observe că în cazul poeziilor doamnei Dulgheru, apocalipsa nu este o forță distrugătoare ci mult mai degrabă un corolar al iubirii. Erosul, a mai spus domnul Munteanu, pleacă de la tăcere și se întoarce, spre finalul volumului, la tăcere. 

Domnul Lector Universitar Doctor Virgil Borcan și-a început pledoaria prin a recita câteva poeme din ”Erotico-Apocaliptica”. Domnul Borcan a remarcat că apocalipsa doamnei Dulgheru este una atipică, fiara tenebroasă lipsește, fiind înlocuită de o revelație. Erotismul nu se confundă cu pornografia cotidiană ci cu o formă supremă de închinare în fața iubirii. Sonoritățile folclorice – a remarcat domnul Borcan – joacă un rol foarte important în schema poetică folosită în ”Erotico-Apocaliptica”. 

Augusta Oniță, autoarea, poetul Adrian Munteanu

Autoarea a comparat publicul mereu schimbător din Piața Sfatului cu valurile mării care mereu vin și se retrag. A remarcat, de asemenea, că ambele cărți caută paradisul reușind sau nu să îl găsească. Există și foarte multe legături polifonice între cele două cărți. Doamna Dulgheru a ținut să precizeze că ”Tarkovski. Filmul ca Rugăciune” a apărut, în prima sa ediție, în anul 2001, când a și câștigat un premiu important oferit de Uniunea Cineaștilor din România. Succesul cărții a determinat autoarea să o revizuiască pentru noi ediții ajungând acum, în 2016, la ediția a patra. Doamna Dulgheru și-a amintit de vremurile perioadei comuniste când singurul remediu anti-nebunie era să-ți cultivi un paradis spiritual interior. Dânsa a continuat să facă acest lucru și după 1989, când a devenit critic de film și a fost aruncată într-un ocean de maculatură cinematografică. Din această nevoie constantă de cultivare interioară s-a născut volumul ”Erotico-Apocaliptica” și probabil se vor mai naște și altele.”  

Sursa: http://blog.libris.ro/2016/07/23/evenimente/

UN POET SE NAŞTE ODATĂ CU FACEREA LUMII (ÎNTOARCEREA POETULUI)

Postfața autoarei la volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme” (Arca Învierii, 2011), publicată în Revista Tabor, nr. 1 / ianuarie 2015.

 

Onisim Colta, Cartea Facerii, acril pe pânză, 2009

Un poet se naşte odată cu Facerea Lumii. Anticii o ştiau, o simţeau menestrelii, o intuieşte orice artist când, sondându-şi universul de fantasme creatoare pentru a-i căuta rădăcina, se trezeşte parcurgând în zbor invers etajele ceţoase ale mitosferelor, până la a atinge polii incerţi ai originii lumii... Un poet retrăieşte istoria lumii. Dincolo de zodii şi de destine, luptând să se refuze el însuşi destinului, într-un joc periculos cu viaţa şi moartea, pentru a zăbovi în preajma unui cântec de dincolo de zori, a potrivi acordurile unei viori cântătoare ori a inventa chiar un nou instrument muzical. Într-o singurătate anahoretică, vizitată de Muze, fecundată de haruri şi ameninţată constant de amăgiri, Ursitoare nefaste, răstălmăciri şi taifunuri…

Un poet coboară în lume pentru a risipi firide ale cântecului, pentru a asculta şi tăcea ori pentru a-şi împleti vocea cu cântecele şi cu faptele oamenilor. Ori…

De la Homer la Hafez, la Rustaveli şi Sayat Nova, până la Blaga şi Ioan Alexandru, vocaţia orfică a poeziei se păstrează, strălucitoare ori deghizată în zdrenţele veacului, până azi… În stare pură, ori coabitând, cel mai adesea, cu ritmurile şi perspectivele imediatului, până a se lăsa înăbuşită de acestea. Cu tainică bucurie descoperi uneori că specia este vie, aşa cum, în momentele crâncene ale istoriei te miri că nu au murit cu totul eroii. Îţi trebuie dragoste, răbdare şi optimism să-i descoperi. Dar şi nevoinţa de a încerca să li te asemeni, măcar cu gândul, pentru a-i putea desluşi, pentru a nu-i rata.

Un poet moare când… ne-a spus-o Nichita Stănescu: “întotdeauna, înainte de a deznădăjdui”. Şi aşa am învăţat de la Nichita cum NU SE MOARE. Dar soluţia nu se afla la Nichita, ci la Dumnezeu. Gem secolele XIX şi XX de cântecele de lebădă ale poeţilor deznădejdii, zboruri frânte în plin avânt de pietrele invidiei confraţilor, ori eşuate în picaj de dezechilibrul unei aripi de geniu, neîngemănate cu aripa Îngerului. Solilocvii cu faţa la perete, zboruri ale disperării, ori ale pactelor faustice de toate culorile, ele exaltă, dar nu încălzesc, fascinează, dar nu dau viaţă, sfredelesc zenitul, dar nu ştiu să legene o durere, sfidează Cerul, dar se înfricoşează în faţa unui destin de călugăr.

În marginea unei mănăstiri, de pe malul opus rătăcirilor, călugărul trebuie să dea mâna poetului. Asceza, umilinţa, reaşezarea valorilor pot readuce geniul în matca originară divină, spre a-l dezlega din deraierile teoriilor Romantismului sau din misticile egolatre ale Avangărzii. Doctrina “omului de geniu”, a Übermänsch-ului a făcut mai mult rău artiştilor în istorie decât toate beţiile unui Villon ori petrecerile de la curtea elizabethană.

Pietrele tombale ale poeţilor… Marile căderi şi înfrângeri… Tăcerea poeţilor… Rostogolirea poeţilor de bunăvoie pe asfalt şi mai jos de asfalt, în cârduri obediente şi monotone, aplaudate de critici… Şi falimentul poeziei din jurul nostru, care nu reuşeşte să mai ofere nimic, decât tigve rânjite, pe care le poate desena un ştrengar de 8 ani, ori aceleaşi felii de asfalt, rumegate şi regurgitate mereu şi mereu, zdrăngănite bâlbîit pe aceeaşi placă avangardistă… Şi librăriile refuză să mai vândă cărţi de poezie: “Sunt nevandabile, îmi spune librara de la Eminescu, uitaţi-vă şi dvs. ce poa’ să scrie ăsta!”… Şi librarii au întru totul dreptate. Poeţii s-au retras în grupări argotic-tribale care nu se cunosc între ele, pe bloguri sau în reviste literare cu tiraj de buzunar, citite cel mult de ei înşişi… Poeţilor le e jenă la gândul că verbul lor ar putea să anime, ca odinioară, cetatea. Şi nici nu le trece prin minte că ar putea îmblânzi cu cuvântul, asemenea Şeherezadei sau lui Orfeu, o gură de balaur sau ochiul vorace al unui tiran. Ba dimpotrivă, le-au căzut de mult pradă acestora, s-au lăsat fără împotrivire înghiţiţi, preluându-le limba obedienţi şi ferice. Se înşeală cine crede că ei luptă împotriva establishment-ului. Ei au devenit de multă vreme establishment-ul însuşi. Pentru cine trăiesc poeţii?…

Tăcerea poeţilor… Inflaţia nemaivăzută a cuvântului, ruperea stihului de Stihie, într-o teribilă avortare a Sensului… Tiranizaţi de structuralism şi teorii semiotice, poeţii transformă docil Cuvântul în cod repetabil, în semnal, în indiciu, într-o convenţie, de care nu are nimeni nevoie. Îi plânge cineva pe poeţii care nu au nevoie de nimeni şi de care nimeni nu mai are nevoie?

Şi călugărul dă mâna poetului, arătându-i strălucirea reală a lucrurilor şi fiinţelor supuse rigorilor spiritului, de care acesta s-a dezis. Redându-i astfel şi cheile Spiritului. Din ţara roşcovelor, pe scara anevoioasă şi neexersată a ascezei trupului, faptei şi cuvântului, a ascezei propriei glorii, poetul se poate întoarce acasă, stăpân de-acum al timpului istoric şi al stilurilor, de vreme ce L-a acceptat stăpân pe Dumnezeu. Foarte rar bătută este această cale. Un Daniel Turcea, un Daniil Sandu Tudor, dar şi Eminescu cel de dintotdeauna ne-o indică, cu arătătorul de foc al celor răstigniţi şi înviaţi – Cetate de lumină a ritmurilor şi slovelor sacre, Cer al cuvintelor Vieţii, pe care prea puţini se-nvrednicesc să le audă şi grăiască.

Căderea şi ridicarea poetului… Transfigurarea fiinţei cântătoare, prin tăcere, ascultare şi asceză, în fiinţa dorită de Dumnezeu. Metanoia talanţilor, din arvune ale capriciului şi gloriei, în cele ale slujirii şi revigorării aproapelui, pe căile dragostei şi frumuseţii, tot mai blamate, dar aflate la îndemâna tuturor. Lungul drum al schimbării de sine şi transfigurării talanţilor, întru schimbarea aproapelui.

Festinul frumuseţii, răscumpărat cu lungile tăceri de nelinişte ale cercetării de sine, ale refuzului nuntirii cu duhurile alogene. Cercetarea, iscusită sau boantă, a duhurilor. Iscodirea iubirii de sine. Nevoinţa ascultării. Şi legământul tăcerii.

Şi sărbătoarea regăsirii de sine a Poetului. Nu într-un timp al Tradiţiei pietrificate, resuscitat prin tehnici manieriste, ci într-un timp înviat, mereu treaz, veşnic acelaşi şi veşnic nou, asemenea lui Dumnezeu. Respirând simultan marea tradiţie a poeziei şi contemporaneitatea cea mai actuală, coborând în meandrele ei, îmbinând interogativ eternitatea cu clipa, provocând hieratismul cu şarja şi umorul, după alchimii de taină irepetabile. După cum irepetabilă şi mereu nouă este întruparea prezenţei perpetue în lume a lui Dumnezeu… Clipa, veacul, non-timpul. Şi braţele călugărului şi ale îndrăgostitului, braţele menestrelului, deschizându-se larg, să le cuprindă.

Renunţarea la oricare din aceste coordonate temporale şi ontice produce o artă şontâcă, o poezie şchioapă: neracordată la prezent, astenic-desuetă şi osificată în formule lipsite de viaţă, ori mediocră, hăituită şi secătuită de mode: o haină fără trup ori un trup fără haine, niciodată o fiinţă vie şi unică. Taina unicităţii Persoanei, a creatorului şi operei de artă, a întrupării Sfântului Cuvânt în opera de artă, e o provocare artistică şi duhovnicească a oricărei epoci.

Publicarea acestui volum este o întoarcere acasă a poetului. O întoarcere în universul de mister şi cuvânt, în care cuvântul emană din noumen, pentru a-i da din nou viaţă, într-un dualism “undă-corpuscul”, a cărui emergenţă se află în sânul Sfintei Treimi. Într-un univers de mister, ce nu poate fi posedat, nici definit, în care sensul atins de mintea poetului se transformă în cuvânt, iar cuvântul rostit se revarsă în noi sensuri. Un univers al marilor descoperiri, deschis copilăriei, adolescenţei şi contemplaţiei, pierdut în praxisul vieţii, trădat de vârsta adultă, un univers pe care doar o minte revenită în matca Duhului reuşeşte să-l redobândească şi să-l cultive.

Întoarcerea acasă a Poetului. Derulând vîrstele eu-lui, ca pe tot atâtea descoperiri ale fundamentării sinelui în lumea lui Dumnezeu, cele nouă cicluri cuprinse în volum reiterează conceptual istoria spirituală a lumii. În aparenţă bombastic, acest adevăr subiectiv se justifică dintr-unul mai general: şi la nivel spiritului, “ontogeneza” repetă “filogeneza”. Un traseu al propriei deveniri, reiterând, la scară microcosmică, marile etape din istoria religioasă a omenirii. Poeme scrise pe durata câtorva decenii (începând din anii ’80 şi până în prezent), notate aproape cronologic, îl alcătuiesc. Poetul, ca şi ascetul, retrăieşte istoria lumii.

Începută cu vârsta magic-totemică a copilăriei, a religiilor animei, desprinse direct din memoria stării paradisiace (din Caise cu susan), continuată cu exploziile de energie cinetică ale riturilor teluric-solare ale adolescenţei (din Ziua Paparudei), confruntată apoi cu drama marilor îndoieli existenţiale şi revolte ale căderii din har (din Glaciaţia merelor), sedusă de orgoliul raţiunii şi mirajele cunoaşterii lumii (din Pitice albe), decantând jocurile vidului din pustiul existenţial (în Ceaiul - Degete pe clape), plonjată în căutarea iubirii şi imortalizând respiraţiile erosului (în Tanagrale), lirica se deplasează spre vârsta maturităţii, a sintezelor postmoderne şi reflecţiilor detaşate, când totul tinde să se transforme în muzică (în Romanţe), pentru a reveni în zona metafizicii şi misterului, străluminate acum de alfabetul marilor revelaţii (în Ruperea genunii), până când cuvintele şi fiinţele de Dincolo îşi rostesc singure numele, în marile Taine Creştine (în ciclul final, Pentru trecerea zării).

       De fapt, transformarea (gesturilor şi gândurilor) în muzică începe mult mai devreme, chiar de la Fântâna dorinţelor şi Juna Rodica, în ciclul Ziua Paparudei devine aproape un exerciţiu în sine, îşi mărturiseşte o parte din raţiuni în Ianuarie acesta frumos, pentru a continua aproape programatic cu ritmurile şi muzicile tăcerii din ciclurile Pitice albe şi Ceaiul - Degete pe clape şi a propulsa, ulterior, spiralele mistice urcătoare ale revelaţiilor din Ruperea genunii. Abia în ciclul final eufoniile şi ritmurile incantatorii încetează, tăcerea ego-ului lăsând loc coborârii grave, aproape predicatorii a cuvintelor mărturisitoare ale epifaniei creştine.

Muzica este şi rămâne un deziderat, adesea nemărturisit, al marii poezii. Anterioară raţiunii, este prima coordonată a memoriei sufleteşti. Muzica nu se uită. Fericiţi poeţii ale căror versuri sunt transpuse pe muzică, fie şi în şlagărele cele mai banale!

Fără a ocupa un loc central, ca la simbolişti, muzica este în acest volum un ax secundar, ce acompaniază (în primul rând prin ritm, mai rar prin eufonii, şi mai rar – şi în special spre finalul volumului - prin sugerarea unor voci polifonice) aventura spirituală propusă de un poem. Întreruperile sau schimbările de ritm, uneori disconfortante, indică întotdeauna o schimbare a perspectivei, atunci când fluxul emoţional tinde să se satureze şi trebuie oprit, pentru a nu cuceri o falsă redută (aşa cum explica acelaşi Nichita în Lecţia despre cub), respectiv o mutaţie a stării lăuntrice, eventual deruta existenţială şi ieşirea din har, interzicerea accesului la mister (ca în Recviem pentru răsturnarea lui Tu, Şezătoare grăbită, Apărarea lui Yahweth şi mai ales în Zarea ceasornicarului).

În timp ce poeziile programatice ale fiecărui ciclu (ca Fântâna dorinţelor, poemul Glaciaţia merelor, Pitice albe…) îşi rostesc mesajul amplu şi convingător, dintr-o singură suflare, pentru a impune o mitologie auctorială (ale cărei motive şi actori îşi vor relua cuvântul şi în capitolele ulterioare), poemele din preajma lor (mai ales din ciclurile primei jumătăţi a volumului) reiau şi exersează notele programului liric lansat, ori îl “bâlbâie”, în căutarea tonului, ca într-o partitură de teatru absurd, atunci când tema e tocmai pierderea punctelor cardinale (ca în ciclul Glaciaţia merelor).

     O carte de poezie este şi un manual de supravieţuire. Un manual de maieutcă, de surprindere sau abilă provocare a vibraţiei sacrului în albia accidentată a prezentului, de recunoaştere în contururile concretului a geometriei înaltelor sferele. E nevoie de deschidere, atenţie şi de un fel de smerenie, de reţinere a respiraţiei ego-ului în faţa fiinţei misterului, pentru a surprinde momentul de graţie al întâlnirii eternităţii cu clipa, soarelui cu luna, zilei de ieri cu ziua de mâine. Poezia e subiectivitatea însăşi, e fiinţa paralogică a misterului în care intrăm, fiinţa lui şi a noastră, surprinse în timpul intempestivei coliziuni. Stihială. Calea de surprindere a ei pe pelicula cuvântului e de fiecare dată alta.

De aici, unicitatea şi irepetabilitatea structurii fiecărui poem – reţele cristaline, susţinătoare ale altor aventuri existenţiale ori ale altui tablou al fiinţei, ele nu sunt supuse serializării. După cum actele iniţiatice nu suportă serializarea.

Doar respiraţiile sunt serializabile, şi ciclurile vitale elementare (biologice sau mentale) asemenea lor. Astfel de soluţii (frecvente în arta modernă şi mai ales în muzica electronică) sunt exersate în ciclurile Tanagralelor şi în Ceaiul – Degete pe clape - suite de scurte poeme succedate aproape serial, asemeni respiraţiilor unui gest – cuante ale aceluiaşi peisaj al iubirii, respectiv al renunţării, static şi atemporal, surprins în încadraturi foarte strânse sau, dimpotrivă, foarte largi, nondialectic, egal cu sine.

Poetul este şi un vânător care trebuie să îşi cunoască prada, pentru a o prinde de vie. Un vânător al sâmburilor de miracol, pe care apoi îi va întrupa cu propria-i carne emoţională. Un vânător care se va contopi cu prada sa vie, niciodată sugrumată de concepte, pentru a-i da din nou naştere în universul oamenilor.

E neplăcut să te contopeşti cu un cadavru. De aceea, un poet care scrie prea mult sau e prea multă vreme egal cu sine însuşi este suspect: sunt mari şanse ca el să producă de multă vreme mumii, clone ale propriilor emoţii de odinioară. E atât de seducătoare exersarea acestui viciu! Criticii şi cititorii sunt uşor de păcălit de formele canonice. Ei cer mereu alte prăzi, întâlniri la oră fixă ale aştrilor zilei şi nopţii. Iar poeţii învaţă să le mimeze. O fabrică de zombi stă în sertarele poeţilor prolicşi. Ce uşor se mimează în arta concretă şi în operele seriale ale recentului minimalism! Mă dezamăgesc poeţii care scriu foarte mult, sau care nu fac altceva decât să scrie, care se tem de a nu mai scrie ca de un fel de andropauză, în loc să se teamă de sărăcirea substanţei cuvântului.

Un poet care nu scrie rămâne un poet. Poetul nu moare, poetul se transformă. “…În chip poetic locuieşte omul…” repeta meditativ Heidegger un vers al romanticului Hölderlin, amplificând conştiinţa poetică a omului ca pe un mod de îmbrăţişare maximală a Fiinţei, în nedeterminările ei supracosmice.

Harul poetic e convertibil. Într-o maternitate dăruită, în diverse forme de apostolat şi de slujire a aproapelui, în alte forme ale artei şi dăruirii de sine. Dostoievski vorbea de germenele poetic care trebuie să stea la baza romanului polifonic, dar care nu îi este suficient. O traducere literară fără fibră poetică este seacă. Un act de critică de artă străin de vibraţia plasmatică a gestului creator e un act de tortură. Sursa unei diagnoze artistice reuşite, recuzita de maximă fineţe a hermeneuticii operei de artă se află în universul de intuiţii şi mister al poeticului. Restul sunt vorbe, relaţionări cu istoria culturii şi cu teoriile esteticii, aşezări în algebra conceptelor.

După legământuri ale tăcerii (nu doar iconarii medievali au nevoie de ele!), după nevoiri pe alte meleaguri ale vieţii şi înţelegerii, după experienţe consumate în alte forme ale artei şi dăruirii, poetul se poate reîntoarce la scris. Un poet care nu face altceva decât să scrie are toate şansele să se îmbolnăvească. Şi nimeni nu îl va mai vindeca. Mari nume ale poeziei, voci înaripate de pretutindeni, pe care nu le uităm niciodată, frânte în destin, ne fac să revenim cu îngrijorare la pietrele tombale ale poeţilor, prinşi în mreaja propriului geniu, prea sensibili la flamurii gloriei, pentru că au uitat legământul tăcerii şi celelalte legăminte ascetice.

Poetul şi călugărul, care îmbrăţişează şi el istoria spirituală a lumii, plângând păcatul lui Adam, ca pe al său, retrăind drama Căderii şi reîntâlnindu-se cu drepţii şi păcătoşii omenirii vechi în sfâşietoarele plânsuri ale lui Andrei Criteanul… Poetul şi bufonul mistic, dansul periculos pe muchia de cuţit între sferele filozofice şi teatrul de bâlci, rigorile blagocestiei şi gustul public, Grădina Domnului şi maidanele vieţii, solitudine şi popularitate, dans a cărui miză este sufletul. Care sunt rigorile dansului, care sunt traseele lui?…

Trăim în postmodernism, suntem postmoderni chiar dacă acceptăm sau nu acest lucru, chiar dacă nu-l conştientizăm. E ridicol să ne răfuim cu istoria. Suntem postmoderni, deci ne putem alege epoca sau epocile din care să ne extragem emoţiile culturale şi din care să ne inspirăm, totul e să le comunicăm prezentului potrivit mecanismelor de receptare ale acestuia (pe care, oricum, le purtăm în vine). Postmodernismul nu e neapărat un cuvânt de ocară, ci o consecinţă firească a istoriei culturii, el nu trebuie învinuit nici pentru personajele de ocară care îl domină. Un chip de sfânt tăiat pe jumătate, tronând pe coperta unei cărţi ortodoxe e un reflex postmodern necondiţionat şi o gafă teologică, pe care nimeni nu o mai ia în seamă. E un reflex devenit pavlovian.

Între postmodernismul pavlovian şi cel malign-sacrileg – ambele, de rutină - există o gamă infinită de nuanţe şi valori, dar culturile răsăritului creştin au dezvoltat şi extrapolări bineintenţionate spre sfera sacrului, care acoperă tot atâtea intenţii şi demersuri teoretice.

Marea istorie a spirituală a lumii se prelinge în timpul postmodern în fascicule înguste şi rare, adecvate, probabil, capacităţii noastre sufleteşti. Poetul e atent să le prindă, potrivit diopriilor sale, pentru a le încrusta în reţeaua opulentă de sensuri şi nonsensuri ale cotidienităţii. Dând sens prezentului, resacralizându-l în parte, resuscitându-l chiar la nivelul biologic şi la acela al memoriei culturale, acest demers artistic e probabil mai valoros decât întîlnirea cu o catedrală transformată în restaurant.

Dar un manual de supravieţuire trebuie să cuprindă nu doar tehnici de contemplaţie, ci şi tehnici de luptă directă cu răul, prostia şi absurdul de toate zilele, dacă se poate cât mai “neinvazive” şi mai stenice, care să nu ducă la “contopirea” cu obiectul blamat al polemicii (ca în cazul ideal al poeziei de extracţie maieutică). Şi astfel se naşte limerick-ul – specie practic absentă din poezia română. Deconcertant prin simplitate şi umor sec, minimalist şi condimentat, subversiv şi urban, opus, în esenţă, haiku-ului, dar şi epigramei (specii cu care tinde să se asemene formal), acesta pune cel mai tare în nedumerire cititorul exersat de poezie. Jam-Session, Asana păpuşii, Barbut sunt cele mai elocvente, dar spiritul de limerick se insinuează discret, printr-o fatidică “gumă de mestecat” încă dintr-o foarte lirică poezie de dragoste (evident, cu rezonanţe cosmice) din primul ciclu (Peştele de aur, scrisă în 1986). (Lăsaţi un copil să explice multifuncţionalitatea acest simbol domestic şi benign-subversiv al culturii pop, care poate compromite o iubire, repara provizoriu un acoperiş, ori evoca cu uşurinţă o teorie a corzilor!) Dezvoltat de sine stătător în câteva scurte poezii din ciclurile mediane, spiritul de limerick se va combina, provocator, cu umorile mult mai complexe ale câtorva romanţe, condimentându-le melodicitatea şi lirismul nostalgic-ascensional, inclusiv de respiraţie religioasă, cu un tonic, discret şi foarte actual iz postmodern.

Dar momentul artistic cel mai interesant este când spiritul hieratic se întâlneşte cu acela de limerick, după ce fiecare renunţă la caligrafierea sintaxei propriei retorici şi face câţiva paşi mici de apropiere de celălalt (ca în Melcul triunghiular). Metoda (azi am numi-o postmodernă) era folosită intensiv de Nichita Stănescu, într-o vârstă a poeziei pe care atunci o numeam simplu “modernă”, cu toate că toată lumea simţea că inovaţiile lui Nichita îşi depăşeau cu mult veacul.

De la tonul mistic şi hieratic, la limerick şi la hai-ku, exersând câteva reverenţe faţă Ion Barbu, Blaga şi Ion Caraion, polemizând cordial cu bardul Coşbuc, prelungind câteva doruri dragi eminesciene, revenind adesea la Nichita şi descoperind relativ târziu marea poezie creştină, poezia acestui volum îşi sprijină microcosmosul liric într-o măsură neneglijabilă pe universul simbolic al picturii europene a primei jumătăţi a secolului XX. Şi nu e vorba de ilustraţia volumului, care reprezintă un capitol aparte, ci strict de poezie. O serie de sugestii, definiri şi modele existenţiale “mitic-antropologice” din lucrările unor Juan Miró, Paul Klee, Brâncuşi, Picasso şi alţii, alături de stampa şi caligrafia orientală, intrate în corespondenţă cu o mitologie auctorială personală, reprezintă o cheie de lectură neignorabilă a poemelor. Sugestiile rămân de obicei în fundal, dar din acest fundal se poate desprinde, la un moment dat, un personaj, un gest, un semn plastic cu o vibraţie specială, nu în scop retoric-omagial, ci pentru a fi inserat frontal, aproape cubist, peste fluxul liric (ca de pildă în Lumina a doua).

Acest volum nu este unul de picto-poezie (cu toate că nu este cu totul străin de gramatica acesteia). Nici nu este propriu-zis o carte de poezie ilustrată, cu ilustraţii făcute la comandă, care să transpună grafic, cât mai direct şi mecanicist-redundant, atmosfera poemelor. Nu este nici un album de artă întreţesut cu o carte de poezie. Multă vreme am ezitat să includ setul iconografic, pentru a nu crea impresia unei incompletitudini artistice a versurilor, respectiv a graficii asociate. Atât poezia, cât şi desenele (realizate tot pe durata a mai multe decenii) sunt concepute ca lucrări de sine stătătoare. Şi, totuşi, între ele apar subtile corespondenţe, care preiau, comentează şi reverberează mesajul fiecăruia, amplificând universul de stări şi semnificaţii al dipticului cuvânt-imagine. Există cicluri de desene care corespund unor cicluri de poezii, realizate în aceeaşi perioadă, radiind acelaşi tip de energie. În volum ele apar în scurte suite, însoţind o parte a ciclului poetic corespunzător, dar lăsându-se intercalate de lucrări plastice într-un stil grafic complementar, care să slujească poemele adiacente, după legi ale ritmului şi montajului cinematografic (montajului de atracţii, în primul rând, dar şi montajului contrapunctic ş.a.), pentru a asigura un flux al imaginarului omogen şi a intra în dialog cu axele secundare ale textului liric.

Relaţia dintre poeme şi desenele care le însoţesc este oarecum de tip scenografic: desenul este cadrul, este scena sau fundalul în câmpul energetic al căruia se desfăşoară poemul. Relaţia dintre o piesă grafică şi una lirică nu este de intercondiţionare sau corespondenţă directă, ci este mai degrabă o relaţie în care fiecare mediu se structurează după sintaxa sa proprie, pentru ca semanticile celor două să se aşeze într-o anumită continuitate, desenul prelungindu-şi povestea în poem şi poemul revărsându-se în desen, într-o fluidă şi densă, dar nelineară corespondenţă. Nelineară, dar niciodată aleatorie, relaţia dintre desen şi poem creează o tensiune semantică de tip constructiv (specifică dialogului cooperant, nu polemic), fiind asemenea unei ghicitori, a cărei dezlegare (fie şi doar intuitivă) generează un sens superior, care îmbogăţeşte substanţa poetică a volumului.

        Poetul, ca şi soldatul… el are viaţă personală. Trebuie doar să înveţe să şi-o recupereze.

O scară pentru trecerea zării - Florin Caragiu despre „Pentru trecerea zării și alte poeme”

Recenzie publicată (în variantă prescurtată) în Lumina literară și artistică nr 9 / decembrie 2014, pag. 2.

Volumul „Pentru trecerea zării” (Arca Învierii, 2011), semnat de Elena Dulgheru, este alcătuit din opt cicluri de poeme, scrise în diferite perioade, pe o scară ce înaintează de la „fântâna dorinţelor”, cu accent pe contemplarea naturii şi circulaţia motivelor folclorice stilizate, cu tente paradisiace, onirice, magice, ludice, erotice, până la poezia creştină cu inflexiuni mistice şi doxologice. Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă autoarea, cunoscut critic de film, publică, la aceeaşi editură, un remarcabil volum: „Scara Raiului în Cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, durând, astfel, punţi creative de la poezia filmului la filmul poeziei.

Chiar din primul poem, cu referire la „Călăuza” lui Tarkovski, Elena Dulgheru face să vibreze simţul misterului, neliniştea metanoică: „Curg lacrimile copiilor în fântâna dorinţelor/ În timp ce, spre Marte,/ Se-ntorc, câte unul,/ Dinţii de lapte” (Fântâna dorinţelor). Erosul e pictat în ape, cu o transparenţă suitoare spre matcă: „Eu mă înalţ mai sus decât tine/ pentru că ţin în dinţi inima ta./ Tu te afunzi în ţinutul pelicanilor/ strângând ochiul meu între două ape./ Ne vom regăsi.// Transparenţi ne ridicăm deasupra flăcărilor (...) O frunză ţi-e ochiul// Fruntea mea şi a ta/ dorm împreună pe o tâmplă mai mare” (EVA (Facerea lumii)). Prin esenţializări brâncuşiene, corpul apare ca un mediu revelator al sufletului: „Oare cu ce semănăm noi doi/ Două ceruri în abandon, secătuite de stele (…) Şi intru, sărutând poarta, care nu este a mea:/ Ce vastă e cupola dinăuntrul umărului tău” (Peştele de aur), împrumutând din notele permanenţei lui: „Amprentele mâinii mele/ pe pieptul tău/ – cred că vor rămâne aşa” (Supravieţuitorii). Cromatismul textual se amplifică prin şaradă: „Merg de-a-ndoaselea pe malul apei/ aşa că îmi apare în faţă broasca ţestoasă/ Care mă întreabă Unde?/ sunt ochii mei” (Caise cu susan). Corpul apare ca un univers cu singularităţi în care legile obişnuite se suspendă: „Să nu spargi vreun pahar/ În rana – ce tu – ai deschis/ Vei pipăi adânc/ – De celă – lalt capăt – vei da/ Atomii se înfrâng/ Cenuşă – e chiar – mâna ta” (Pitice albe).

Poeta are fervoarea experimentării, astfel că întâlnim şi poeme dominate de ermetism, ce ne amintesc de Ion Barbu: „Iarbă de ordinul unu, ascuns/ Somn peste malul de lumi conjugate (...) Tu te întrebi de ce oul e prim/ De ce pluteşte semn negru pe mări” (Lumină primă); „Faţă crestată de râuri, eşti semn/ Ochiul scăriţă pe stânga pătrat/ Verde pădure, e totul solemn/ Peşti ce înoată în aer uscat” (Lumina a doua). Sunt zone în care proliferează asociaţii trans-logice în maniera slalomului imagistic nichitian: „Câmpul se rotea/ în jurul a 5 puncte deodată/ cardinale:/ în jurul unui brad şchiop/ în jurul unei peninsule/ în jurul unui ochi de al meu, mort/ În jurul cerului/ Şi-n jurul gurii. (…) Oasele deveneau de fier/ Măciulia capului – mică, de piatră/ Priviţi! Cum se contractă ochiul/ într-o fărâmă/ cât musca deşertului” (Glaciaţia merelor). De asemeni, se aud şuierând săgeţile ironiei ce demască ispita din decor: „Priviţi cum o meduză acoperă tot cerul înstelat/ Şi cum creierul lipăie apă stătută, uscat// Şi cum în chip de mamă/ Şi de frate mai mare/ diavolul roşu/ Şi diavolul galben/ Mestecă liniştiţi tutun/ La colţul horei” (Idem). 

Poeta, ale cărei intuiţii se întind spre capătul timpului, trăieşte indefinitul limitei ca pe o urgenţă a comprimării viziunii şi a trăirii veşniciei în clipă: „Zile prea scurte îmi ticăie-n palmă/ Ca într-o tâmplă de alergător” (Teorii despre spaţiu şi timp sau Şezătoare grăbită). În paralel, calea prin lume apare cosmicizată, în mişcarea ei de cuprindere: „Soare apune/ Soare răsare/ Drumul e lung/ Ca un cerc de hotare” (Zarea ceasornicarului). Timpul însuşi, poetizat, zămisleşte, în freamătul elementelor, muzica: „În ocean colonia de corali/ divide timpul în pătrăţele mici/ pentru digestia fiecărui polip/ Şi astfel se naşte muzica” (Ianuarie acesta frumos (Naşterea muzicii)), prin fermentul unei asimilări spirituale. 

Întâlnim în „bazarul” poetic evocări romanţioase şi baladeşti: „El simţea albastrul/ Când nu se vedea/ Zarea de cenuşă/ Din privirea mea” (Dezlipire de retină), motive onirice sacrificiale: „Iată beau/ sângele struţului auriu/ Care îmi adulmecase gâtul/ Ghearele lui desenau/ flori aurii de gheaţă pe sânii mei”, jocuri de cuvinte cu aluzii la situări europene: „Sânii verzi ai primăverii/ Urechile iernii/ Calul cel mic şi ondulat/ Şansa mea în Europa...” (Barbut), dar şi stampe japoneze: „Plouă pe muntele Fuji, probabil./ Fericitul Hokusai/ Îşi aprinde o lumânare/ din ace de pin” (Ecou). 

Nu lipsesc crochiuri expresive după figuri săpate de umbra abandonului şi uitării: „Mâna de piele/ bine umflată/ pare naturală/ deposedată/ pare că măsoară/ adâncimea mesei/ pe care a fost aruncată// Umbra ei se rostogoleşte/ pe muşamaua mesei/ Şi se amestecă cu apa/ de nebăut” (Femeia părăsită); „Marea/ îţi cântă/ pe buze/ Şi tu nu-ţi aduci aminte” (Băutoarea de absint).

Versul ce survolează existenţa, luând prim-planuri dintre cele mai neaşteptate, provoacă permanent la participare: „Oare la ce te gândeşti/ acum, când vezi melcul acesta/ rozând un ciot de mărar?” (Melcul triunghiular). 

După melanjul cu alură postmodernistă din primele cicluri de poeme, în ultimele două tonul se schimbă. În grupajul „Ruperea genunii” accedem într-o zonă saturată de metaforă şi metafizic: „Soarele apuse în lumina liră/ În lumina liră sângele-i urca (...) Cât cuprinsul mării rupse ochiul floarea/ Cea de iris verde lunecând pe cer... Lacrima de harfă, muzica chema/ Şi genunchiul, rază/ Rază devenea” (Ruperea genunii). Melosul dobândeşte forţă anagogică: „Ah, cântecul/ S-a întrupat deodată în mine/ Şi m-a înălţat/ pe marginea văii” (Crăparea buzelor). Presimţirea cauzelor unei ireversibile tulburări a ordinii lumii se amplifică: „Nu mă mai întreb de ce/ De ce soarele se-nclină/ Şi mă unge cu lumină/ De ce eu nasc copii/ Azvârliţi prin păpădii (…) De ce ne urăsc copiii/ Dacă-i ţesem fără ploaie” („Şi pământul se va sfârşi...”). Penultimul ciclu de poeme se încheie cu un freamăt al Învierii, ce aduce, prin cuvântul Domnului, o nouă Zi. 

În ultimul ciclu de poeme, care dă şi titlul volumului, „Pentru trecerea zării”, atmosfera textuală atinge o limpezime şi o transparenţă iconică: „Mărul este de aur/ în mâna mea transparentă/ de aur/ De aur e jertfa Tatălui/ ce plouă peste noi, copii de aur// rătăciţi în cenuşă/ De aur e binecuvântarea săracului/ şi stropii cei curaţi de busuioc” (Ca pe tine însuţi). 

Ni se descoperă, în priveliştea apocaliptică, condiţia corporalităţii înviate, în lumina devenită „punctul de fugă” al lumii: „Pentru el, cerurile se rup./ Pentru el, nu există pasăre neînsângerată./ – Râurile împing la vale malurile ruşinii./ Pentru el, limbută, floarea de azalee singură se retează./ Pentru el, oamenii care plâng –./ Pentru el, lumânările zilei/ devin trup/ – trupul lui,/ Care începe să alerge,/ ţinând asfaltul în mâini (…) Cum veţi trece Zarea topindu-se? Cum o veţi nimeri? Decât numai topindu-vă,/ asemenea zilei, decât numai topindu-vă,/ asemenea sângelui, a sângelui în lumină/ asemenea plângerii, în lumină/ asemenea văii, care se surpă/ – Fugiţi!// lumină veţi deveni” (Pentru trecerea zării). 

Feţele şi gesturile se aprind de o văpaie de aur, ce preschimbă perspectiva şi regimul spaţio-temporal al separării: „Mâna de aur/ îmi puse drumul în palmă (…) Laptele de aur îl beau, devenind./ Laptele de aur cuprinse plopul/ şi zarea/ şi fereastra/ aproapele se făcu aproape/ şi şoaptele zării le-mbrăţişam, tot mai aproape” (Mâna de aur). „Vernisate” cu această lumină, se conturează chipurile adevărate ale omului şi lumii: „Lumina zării ce veni/ – este adevărată/ Lumina omului care intră pe prag/ – el este adevărat./ Lumina calului de trestie/ Lumina sărutului văii/ Şi mâinile ce stau ca să se spintece/ Şi mâinile ce îmbrăţişează pâinea/ şi valea/ şi oasele noastre sfâşiate/ – acestea sunt, acestea sunt adevărate”. 

Sunt zone în care cuvintele se „împuţinează” şi se insinuează tăcerea în faţa misterului: „Sângele./ Piatra./ Piatra se desprinse singură din grădină./ Piatra se scurse şi înflori./ Sângele. Oamenii. Lacrima”, în faţa sângelui devenit, prin sigiliul Harului, semn al locuirii unui pământ restaurat (Sângele).

Neînţelegerea instaurată la zidirea Turnului lui Babel e înlăturată prin chiar această tăcere ce eliberează săgeata rugăciunii, primind în sine pe cea a luminii: „Săgeata: Din cer, scăpătând, rupse inima./ Săgeata: din inimă, scăpătând, ţintui inima/ într-o risipire de rouă şi flăcări” (Turnul), ceea ce face ca jertfa să fie vie şi bineprimită. Sfânta Lumină este pecetea primirii Cuvântului şi a pogorârii Duhului, „ca un clopot cu inima în Cer”, la auzul căruia se deschide priveliştea Judecăţii: „Ca şi cum ai trece cu palma prin aer,/ Aripa Îngerului desparte lumina de întuneric,/ Umbra de zi, durerea de carnea trupului,/ Zadarul Pământului de vorbele Cerului” (Primirea Cuvântului). La capătul scării poetice se deschide priveliştea apocaliptică, sub forma unor impresii de la Diveevo. Cuvântul capătă aici valenţe imnice, de acatist închinat Maicii Domnului, „rugul aprins” al Întrupării Domnului: „Pocalul de foc/ Trandafirul/ Floarea înmiresmată de trei ori/ Bucură-te!// Floare înmiresmată şi iubită/ Floare înmiresmată în aureole/ În aureolele toamnei, întinse/ Pe trei zări de jăratec, înfăşurând cerul în eşarfe,/ Ca o verighetă de foc./ Floarea.” (La capătul lumii (Apocaliptică sau Impresii de la Diveevo)). În locul unde „şopotul de frunze se transformă în tămâie”, acolo unde ne apar înainte „o chilie şi o piatră”, prezenţa Maicii Domnului o învăluie în rugăciune pe cea a sfântului Serafim de Sarov. Suntem „la capătul lumii, da, la capătul lumii/ În bătaia aripii Serafimului,/ care veghează”, unde „zăpada nu se stinge în cuptor”, cenuşa redevine lumină, bucuria se prelungeşte în îmbrăţişare, iar „şiragul de mătănii se numără uşor, ducînd spirala spre cer” (ibid.). 

Poezia se opreşte în pragul uimirii liniştite, ca o altă scară a raiului.

Florin Caragiu