Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 31 iulie 2010

COPIII CU NEVOI SPECIALE SI VIAŢA DE FAMILIE - blestem sau binecuvântare

Semnalez apariţia unei cărţi de psihoterapie ortodoxă unice în România, adresate în special părinţilor şi educatorilor copiilor cu dizabilităţi psihice (autism, sindrom Down), dar şi preoţilor, psihologilor şi toturor celor interesaţi de acest subiect. Cartea abordează o dublă perspectivă, medicală şi teologică şi oferă o serie instructivă de studii de caz şi de sfaturi practice, beneficiind şi de experienţa în domeniu a autoarei.
Autoarea, Laura Chîlnicean, este licenţiată în Teologie Ortodoxă-Asistenţă Socială şi profesoară la o şcoală pentru copii cu dizabilităţi.
Volumul (format A5, 166 pagini) a apărut la Editura Rotonda, costă 7 lei şi poate fi procurat de la Biserica Rusă (Paraclisul Universitar) din Bucureşti sau direct de la Editura (tel. 0724.22.34.07, 0766.8818.99).


O recenzie a lucrării a fost publicată în "Ziarul Lumina" de sâmbătă 7 august 2010 şi poate fi citită şi pe acest blog: http://elena-dulgheru.blogspot.com/2010/08/cand-aripa-poarta-nume-de-boala-copiii.html

marți, 27 iulie 2010

O poveste de dragoste: Raiul, Stambulul şi Ava Arvo - Reportaj de pelerinaj muzical-geografic [3]

Apărut (prescurtat) în Ziarul Lumina de marţi 27 iulie 2010.
Fotografiile (în afara celei alb/negru, preluată de pe situl compozitorului) sunt realizate de autoare. Preluat de arhiva Arvo Part - România
[Primele două părţi ale reportajului: Plangerea lui Adam la Constantinopol şi Constantinopolul si muzica sacră. (Re)vedeţi şi mini-fotoreportajul ”Drumuri stambule. In căutarea lui Arvo Part”]

Stambulul este o aşezare a marilor treceri: o mărturiseşte mulţimea podurilor de pe Bosfor şi de pe Cornul de Aur. Adulmecând aerul străzilor, oamenilor şi bazarelor, te întrebi ce anume e viu şi ce e literă de muzeu, unde e nucleul speranţelor şi unde, al dezamăgirilor, în acest univers fascinant, în care lumea persană şi elenistică, Europa şi Asia, Islamul, Creştinismul şi libera cugetare, imperialismul, democraţia şi spiritul revoluţionar, trecutul şi prezentul nu îşi încrucişează săbiile, ci îşi dau mâna spre a crea trainice punţi de legătură care, din altă parte a lumii, sunt atât de greu de construit. Dintr-o ceainărie turcească, din tihna grădinii de leandri a unui local pustiu la amiază, din care nu-ţi mai vine să pleci ori din privirea afabilă a unui vânzător din bazar care, din pura plăcere a conversaţiei, se oferă să ne conducă cu maşina lui până la hotel, doar pentru că are drum în Oraşul Nou, lucrurile par simplu de înţeles. Timp de o săptămână, nu am văzut oameni certându-se pe stradă, vânzători nervoşi, femei agresate, copii înjurând. Nu am văzut femei musulmane nefericite! Poate că, privite mai îndeaproape, lucrurile stau altfel, căci în trecut săbiile, într-adevăr, s-au tot încrucişat… dar astăzi, metropola eurasiatică nu pare un loc al ciocnirii civilizaţiilor, ci al îmbrăţişării lor – calitate ce pare să îi fie înscrisă în destin – o remarca acum un secol şi jumătate Napoleon Bonaparte: “Dacă lumea ar trebui să aibă o singură capitală, aceasta ar trebui să fie Istanbulul”; cuceritorii au instinctul cetăţilor. Şi nicăieri pe hartă (nici în turbulentul Caucaz şi la malurile Caspicii, nici în îngheţata strâmtoare Bering ori în fierbintele Gibraltar), continentele nu se îmbină, parcă, cu mai multă blândeţe şi armonie, ca la Stambul. Poate că înseşi cele trei raze unite ale limburilor de apă (Bosforul, Marmara, laguna Cornul de Aur), ce împart în unghiuri aproape egale, asemeni unui “Y” perfect, cele trei mari felii de uscat, conferă o chezăşie de taină stabilităţii “treimice” a regiunii. Există o mistică a hărţilor, există mari locuri provindenţiale (unii creştini aşteaptă şi azi “despecetluirea zidurilor” Sfintei Sofii…), spre care Dumnezeu ne poartă paşii, fără să ştim de ce, întru redeşteptarea unor speranţe la care nu mai îndrăznim să râvnim…


Ne înfăşurăm într-o hartă…

Călătorim: ne înfăşurăm trupul într-o hartă, ce ne lasă urme şi ne conturează pe trup desene noi, care, asemeni liniilor din palmă, ştiu despre noi mai mult decât noi. Aerul dantelat al Moscheii Albastre (care e tot atât de albastră, pe cât e de roşie), strigările ritmice la rugăciune (astăzi, s-ar zice, înregistrate pe bandă), răsunând din meceţi şi animând liniştea domoală a metropolei, rafinatele chioşcuri de pe lângă moschei, încărcate de arabescuri, cu streşini adânci, de pagodă, descinse parcă din Mongolia şi îmblânzind, cu delicateţea unei mănăstiri bucovinene, aerul ameninţător al minaretelor… Zidurile înfricoşătoare ale ruinelor închisorii Yedikule - locul de martiriu al sfinţilor Brâncoveni, porumbeii din Aghia Irini, pacea adâncă (sufită?…) radiind din vitraliile şi faianţele pictate ale imperialului palat Topkapi, o cămaşă-talisman brodată cu versete protectoare coranice, ce-mi aminteşte de un film al lui Greenaway ori de picturile conceptualiştilor optzecişti… Prospeţimea smerită a bătrânei Vlaherne într-o după-amiază toridă, vânzătorii ambulanţi agitând triumfal în aer, ca pe o fâşie de aluat, coca elastică de îngheţată, acadele răsucite pe loc, din găleţi cu siropuri multicolore de fructe, în faţa Aghiei Sofia, veselii copii din Fanar, vânzând cireşe din cărucioare ambulante şi negustorind în engleză, poemele de dragoste ale sultanului îndrăgostit Suleiman…

Din tainele Sfintei Irina

Porumbeii din cupola Aghiei Irini… Maiestuoasa şi austera basilică, cea mai veche din Constantinopol, care în 381 găzduise şedinţele celui de-al doilea Sinod Ecumenic, este de câteva zeci de ani sală de concerte – o soartă mai nobilă decât cea de armurărie şi muzeu militar, cu care fusese pedepsită în vremurile otomane. Nu a fost niciodată moschee. O cruce impunătoare din mozaic auriu, cu braţele drepte, vestigiu rar întâlnit al perioadei iconoclaste, străjuieşte benedictin din cupola de cărămidă roşie a altarului peste orchestră şi auditoriu. Două şiruri de corişti în haine monahale intonează versete psaltice de pe treptele masive de piatră ce bordează baza semicirculară a altarului; odinioară, pe ele şezuseră episcopii ce consfinţiseră dumnezeirea Duhului Sfânt. În fiecare seară de concert, porumbeii traversează repetat calota cupolei în zboruri scurte – subtile acorduri peste armonia de suspinuri angelice a viorilor – o legătură înaripată, din nou benedictină, între două trepte de manifestare (după măsura vremilor…) a prezenţei lucrătoare a Duhului. Arvo Pärt îi remarcă în timpul repetiţiilor şi îmi face semn să-i privesc. Maestrul este obosit, presiunea turneelor numeroase este prea mare pentru a-i lăsa disponibilitatea pentru discuţii prea ample. De pe podiumul cu flori albe durat în faţa statuarului altar al Sfintei Irina, în prezenţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu şi a preşedinţilor Estoniei şi Turciei, rosteşte un scurt discurs de mulţumire pentru premiul acordat de Festival: “Sunt profund onorat, sunt foarte fericit să primesc acest premiu, care înseamnă mult pentru mine şi pentru ţara mea. Vă mulţumesc”. Cuvinte simple şi grave, sincere şi esenţiale, asemeni muzicii sale.

Printr-o minune moşită de alte minuni, duhul Sfântului Siluan Athonitul, al plânsurilor şi căinţelor sale, dar şi al învolburărilor dragostei sale după Dumnezeu se face auzit într-o muzică nepereche.

O aventură printre petalele unui trandafir

O călătorie este o poveste de dragoste. Patinând pe suprafeţele lucrurilor, ca o aventură printre petalele unui trandafir, ea te poartă tot mai adânc, în alunecări succesive printre arome ce îţi par cunoscute, ori în derapaje la fel de ameţitoare, către esenţe pe care nu le bănuieşti. A călători e o chestiune erotică.

Mă întorc în braţe cu volumul de versuri de dragoste ale sultanului Soliman către soţia sa Roxelana, prima soţie de suveran, prima sultaná din istoria Porţii… “Sultanul iubirii”, “îndrăgostitul” sau “privighetoarea” – acestea erau acronimele lirice al marelui legiuitor otoman; Magnificul care înfricoşa Creştinătatea şi lumea arabă şi îngenunchea Marea Neagră, Mediterana şi Marea Roşie într-o unică strânsoare, îngenunchea cu inima frântă în faţa unei femei venite din lumea creştină, o frumoasă ucrainiancă plină de spirit, capturată de prin Rutenia, supranumită la palat Hürrem (“cea voioasă”), care avea să schimbe legile Porţii şi condiţia femeii islamice. Turcii o cinstesc şi acum. Povestea de iubire a celor doi, unică în lumea osmană, va alimenta timp de secole literatura şi artele europene. Gazeluri arzătoare de dragoste şi devoţiune, versuri albastre de dezlumire şi deşertăciune omenească, lăudarea moralei divine, în buna tradiţie a rafinatei lirici persane; învinuiri şi dezvinovăţiri cucernic imortalizate în vers, schimbate de Sultan cu doi fii ai săi, înainte de execuţia lor pentru înaltă trădare…

Liniştea adâncă a grădinilor Raiului, încrustată în albastrul floral al ceramicilor de Iznic ori codificată în tainica efigie imperială amintind profilul unei lebede, caligrafiată magistral deasupra portalurilor palatine, pe care nici un şcolar turc nu o mai ştie a descifra, pecetluieşte pentru totdeauna întrebările fără răspuns ale acestor paradoxuri şi infinite istorii…

Paşii pelerinilor sunt grăbiţi, paşii pelerinilor aleargă spre casă, cu buzunarele pline de frânturi de poveşti, ghicitori, seducţii şi revelaţii… Pietrele scăldate de lacrimi şi blitzuri de fotograf ale “Aghiilor” creştine, amuţite de votul impus al tăcerii coranice, cursa frenetică a europenizării, declanşată de omniprezentul general Ataturk şi vegheată îndeaproape de imperturbabila siestă mezzo-asiatică …

Dezlegarea tuturor acestor şarade se găseşte, cu siguranţă, în suspinurile “Plângerii lui Adam”. Iar cheia spre (re)trăirea mereu actualului lamento ce stă la rădăcina mai multor religii, pe calea metanoică a Cuviosului Andrei Criteanul şi a Avvei Siluan, ne-o oferă pana inspirată a Avvei Arvo.

sâmbătă, 24 iulie 2010

Amintirile Obsedantului deceniu: “Caravana cinematografică”

Apărut în Ziarul Lumina din 24 iulie 2010

Recenta premieră a celui de-al doilea lung-metraj al lui Titus Muntean, “Caravana cinematografică”, la 7 ani după “Examen”, confirmă calităţile certe ale tânărului regizor şi originalitatea sa în peisajul “Noului Val” românesc. Preocuparea pentru recuperarea paginilor albe ale trecutului comunist, lipsită de dulcegării paseiste, dar şi de tonuri vitriolante, prioritatea dramei umane şi a omenescului în genere în faţa politicului, fără eludarea acestei din urmă dimensiuni care, în fond, condiţionează drama şi îi determină liniile directoare, atenţia la nuanţele concrete ale epocii, consemnate atât scenografic, cât mai ales ca mentalitate, opţiunea pentru un suport literar consacrat, ales cu grijă şi bine filtrat artistic, de unde rotunjimea dramaturgică a scenariului – iată câteva trăsături definitorii ale personalităţii tânărului autor, iată şi argumentele maturităţii sale artistice (dovedite încă de la “Examen”) şi ale “polifonismului” său, care îl individualizează în faţa masei cvasi-compacte a “minimaliştilor” Noului Val.


Ecranizare a nuvelei cu acelaşi titlu a scriitorului Ioan Groşan (apărută în 1985 şi premiată pentru debut), filmul “Caravana cinematografică” reia o temă recurentă în cinematografiile ţărilor ex-comuniste: relaţia dintre film şi putere, dezvoltată pe terenul comun al propagandei politice şi concretizată în motivul nostalgic-sentimental al “căruţei cu imagini”, ce traversează provincia conservatoare spre a înfige în minţile oamenilor lozincile noilor vremi…

Filmul lui Titus Muntean nu se dezvoltă, însă, într-o frescă istorică a României “Obsedantului deceniu”, ci se concentrează pe un studiu de caz, însoţit de unul de caractere: sosirea într-un sat izolat din Ardeal a unei caravane cinematografice improvizate, coordonate de un tânăr şi ambiţios activist şi relaţionarea acestuia cu localnicii, în scopul organizării ad-hoc a unei proiecţii de film de propagandă.

Filmul se derulează în ritmul lent-duios şi în atmosfera tandru-satirică a producţiilor lui Jiri Menzel de acum un sfert de veac şi ceva: aceeaşi exaltare a vieţii de provincie, în care parcă niciodată nu se întâmplă nimic, aceeaşi observare atentă a impactului “noilor vremi”, iniţial benign şi abia sesizabil, radiografierea relaţionării cu compromisul politic în scopul salvgardării unei umanităţi, pare-se, inalterabile, aceeaşi galerie de personaje anodine, dar nelipsite de pitoresc. Să nu uităm că şi în spatele legendarului cineast ceh stătea mai totdeauna o pană inspirată de prozator (cel mai adesea, Bohumil Hrabal). Ca şi Menzel, Titus Muntean notează cu aceeaşi luciditate liric-compasivă la adresa tuturor personajelor sale, atât momentele ludice, cât şi pe cele tragic-dramatice. În cazul “Caravanei…”, accentul cade pe ludic, care aproape că explodează într-o suită de replici excelente, de un umor subtil şi irezistibil, dublate de umorul de situaţii în cea mai bună tradiţie a teatrului şi filmului românesc (leşinul firavei bibliotecare între tomurile de Stalin şi Lenin, impactul păgubos dintre cireada de vaci, drumul desfundat de ploaie şi “cine-camionul modernizării”…). Toată partitura este susţinută de jocul electrizant al echipei actoriceşti (cum rar se mai poate vedea în filmele de azi), vădit contaminate de calitatea scenariului, în frunte cu Mircea Diaconu şi cu mai tinerii Dorian Boguţă, Iulia Lumânare, Nicolae Urs, Eduard Cîrlan.

Caligrafierea în filigran a atmosferei provinciale de epocă şi atât de specific româneşti, cât şi surprinderea atentă a resorturilor sociale de trasmitere a puterii sunt principalele sale atu-uri. Filmul are multe în comun, cel puţin la nivelul contextului socio-istoric, al umorului şi profilului personajelor, cu “Amintirile din epoca de aur” (I, II), însă e mai complex şi mai încărcat dramatic decât seria coordonată de Cristi Mungiu, al cărei strat de semnificaţii nu trece de la acela al bancurilor, iar actorii (ca şi regizorii episoadelor) nu prea ajung să empatizeze cu epoca, ci doar să se distreze pe seama ei.

Din punctul de vedere al greutăţii dramatice, filmul aminteşte, mai degrabă, de “Nunta mută” a lui Horaţiu Mălăele; le deosebeşte însă, tonul şi temperamentul. Filmul de debut al lui Mălăele e construit în şarje puternice, dure până spre grotesc şi are o anumită suprasaturare dramaturgică, să-i zicem teatralizantă sau “zgomotoasă” care, în ciuda calităţii jocului actoricesc, este foarte puţin prizată astăzi de cinefili; filmul lui Titus Muntean este mai rarefiat, trăieşte din nuanţe şi vorbeşte uneori prin tăceri, nu exploatează la extrem umorul de situaţii, lăsând momentul de degustare finală în seama publicului; este, în termenii zilei, mai “modern”, ceea ce-i va asigura, probabil, o mai bună primire decât cea a “Nunţii…” lui Mălăele. Iar din punct de vedere scenaristic (spre deosebire de filmul lui Mălăele), are un singur final – atu important -, clar, grav şi aproape sentenţios, ce ridică pudra de aparentă gratuitate de până atunci şi pulverizează dintr-un singur cadru (violul inocentei bibliotecare) filozofia dolce far niente-ului românesc.

luni, 19 iulie 2010

Constantinopolul şi muzica sacră - Reportaj de pelerinaj muzical-geografic [2]

Preluat de arhiva Arvo Part - România
[Portretele compozitorului sunt preluate de pe situl acestuia]

Din bătrânul Constantinopol, acordurile celeste ale muzicii lui Arvo Pärt îndeamnă musulmani şi creştini, ortodocşi şi (neo)protestanţi, occidentali şi asiatici la o împreună-înţelegere a misterului prezenţei lui Dumnezeu în lume. “Plângerea lui Adam”, concertul compus de marele compozitor creştin special pentru Festivalul de la Istanbul, reuneşte pământul şi cerul întru un acelaşi sunet fundamental al jelaniei cosmice după pierderea raiului. O muzică pe care, simţim noi, doar Ortodoxia o poate naşte, reuneşte naţii şi religii, aspiraţii şi disperări, întru o aceeaşi unică imprecare, abia şoptită dar neşovăielnică, a binecuvântării divine.


Arvo Pärt şi estetica sacrului

Arvo Pärt (…) a creat un stil care vindecă rănile veacului nostru. (…) “Muzica sa este o întoarcere deplină înlăuntru şi o deplină cunoaştere pe cale sufletească a Dumnezeului celui de necunoscut. El scrie, practic, muzică religioasă, chiar dacă e muzică instrumentală. Când interpretăm, de pildă, “Orient & Occident”, sub partitura pentru orchestră sunt scrise cuvinte: sunt rugăciuni în limba rusă, pentru că el este ortodox. Este rugăciunea credinţei într-un unic Dumnezeu; interpretând muzica instrumentală, eu pronunţ în minte cuvintele scrise şi astfel găsesc răspunsurile adecvate pentru articularea partiturii. (…) Nu este obligatoriu ca cei ce iubesc muzica lui Pärt să fie neapărat ortodocşi. Dar trebuie ca oamenii să aibă măcar o oarecare legătură cu viaţa spirituală”. (Saulius Sondeckis, dirijor).

Arvo Pärt vorbeşte despre lucruri neobişnuite pentru un compozitor şi muzicolog al zilelor noastre: despre fuziunea intimă, vitală dintre actul de credinţă şi actul creator, despre sensul adânc al moralei creştine, întipărit în actul de creaţie. Abordarea muzicii religioase este, pentru compozitorul estonian, un act de maximă responsabilitate, atât sub raport muzical, etic, cât şi religios.

Iată-l rostind câteva adevăruri pe care nici credincioşii, nici muzicologii de azi nu prea au curajul să le rostească: “Muzica pentru slujbele bisericeşti reprezintă o cu totul altă lume, acolo nu-ţi poţi permite orice: compozitorul trebuie să se dea oarecum la o parte, el nu trebuie să pătrundă cu patimile sale în această atmosferă. Ea trebuie să fie, în acest sens, despătimită. Dar se întâmplă ca cea mai mare parte a muzicii scrise pe teme spirituale sau pe texte sacre să nu se armonizeze cu duhul credinţei. Adesea, compozitorii doar îşi numesc propriile patimi şi feluritele coşmaruri simfonice cu cuvinte din Sfânta Scriptură, cu toate că acestea nu au nimic în comun cu Liturghia. Poate că au dreptul să o facă, dar asta poate duce şi în rătăcire. În primul rând, compozitorul cade în rătăcire şi îşi permite un gest samavolnic, iar pe de altă parte îi duce în rătăcire şi pe alţii. Şi asta se vede: din muzica clasică s-au înrădăcinat foarte puţine piese, care să devină muzică bisericească (catolică şi protestantă – n.n.). Chiar şi dintre recviemuri şi messe, care sunt numeroase, puţine sunt cu adevărat ceea ce se pretind. Din punct de vedere emoţional sunt mai degrabă anti-messe (…) Chiar şi unele messe de Mozart nu prea se potrivesc pentru acest scop. Sunt prea lumeşti. Cu toate că pentru noi asta e deja aur, întru cât sunt oricum deasupra nivelului nostru şi nouă ni se pare că este o muzică foarte spiritualizată. De fapt, Biserica nu poate accepta astfel de lucruri. Ele se cântă, totuşi, dar rezultatul are mai mult un caracter de divertisment. «Recviem»-ul lui Mozart, în schimb, este altceva, funcţionează”.

Importanţa nodală a muzicii şi gândirii lui Arvo Pärt pentru estetica sacrului (căci, din punct de vedere estetic, observaţiile sale teoretice sunt valabile pentru toate artele, în momentul când acestea vor să se reorinteze spre Dumnezeu) şi pentru modul de a fiinţa, ca artist şi om religios, în lumea contemporană, este indiscutabilă. Iar apartenenţa muzicii sale la trunchiul străvechi de simţire şi dogmă al Ortodoxiei este, pentru ortodocşii care o ascultă şi o trăiesc, un adevăr care se descoperă mistic şi se adânceşte cu fiecare nouă experienţă muzicală.

Istanbulul: “Zid al plângerii”, dar şi al reculegerii inspiratoare pentru creştini

De aceea, nu mică mi-a fost surprinderea când drumul către enigmaticul compozitor, unul dintre cei mai des interpretaţi şi invitaţi în festivaluri din întreaga lume (nu însă şi în România), nu m-a dus în vreun mare centru al Ortodoxiei contemporane, ci tocmai la Istanbul, inima Bizanţului de odinioară, “A doua Romă”, spaţiu de reflecţie dureroasă şi “Zid al plângerii”, dar şi al reculegerii inspiratoare pentru creştini. Titlul concertului lansat în premieră mondială cu această ocazie, compus special pentru Festival, “Plângerea lui Adam”, pune într-o lumină revelatorie întreaga istorie spirituală a acestui centru nodal al lumii vechi şi noi, restaurându-i, şi în faţa scepticilor, actualitatea spirituală. Este răspunsul lui Arvo Pärt. Graţie în primul rând lui, calitatea de capitală a culturii europene, de care inima Porţii Otomane şi a Bizanţului se bucură în acest an, nu am resimţit-o ca pe o vorbă goală.

Un oraş crescut pas cu pas, asemeni unui arbore secular ce se regenerează

Impresionând prin vechimea istorică şi vervoarea negustorească, Istanbulul este un oraş care îşi descoperă tainele treptat. Lipsit de o concepţie edilitară coerentă, megalopolisul de pe Bosfor pare mai degrabă o aglomerare de case şi bloculeţe de înălţimi moderate, de vechime incertă, adunate de-a lungul vremii în jurul Sfintei Sofia – singurul brand arhitectonic recunoscut al oraşului, preluat ca model şi de monumentele otomoane – şi străjuite, din loc în loc, de săgeţile verticale ale meceţilor – unice repere clare în peisajul urban, privit din înălţimea hotelului sau a unuia din rarii zgârie-nori. Repetând într-un fel istoria imperiilor pe care le-a animat, Istanbulul nu a cunoscut, parcă, limite în extensia pe orizontală – cartierele de case şi bloculeţe vechi se succed, unul lângă altul, de la un orizont la celălalt, iar concurenţa verticalelor, specifică marilor capitale europene, americane şi extrem-asiatice nu l-a interesat: mecetea trasa de la sine, ca în alte părţi catedrala episcopală ori palatul imperial, hotarul întinderii către cer.

Spre deosebire de multe metropole europene, oraşul nu te striveşte prin pieţe somptuoase şi desfăşurări de perspectivă ce pun în valoare construcţii monumentale ce îţi taie respiraţia. Lipsit de goticul apăsător al Spaniei ori al Europei Centrale, de frenezia orgolioasă a aglomerării de zgârie-nori, ca şi de exhibiţionismul răsfăţat al opulenţei baroce, scăpat de tirania sistematizărilor şi a revoluţiilor edilitare, Stambulul e un oraş ce pare crescut pas cu pas, asemeni unui arbore secular ce se regenerează, prin minime suprapuneri, în jurul aceleiaşi vetre imemoriale, după măsura nevoilor şi canoanelor omeneşti. Această măsură umană a străzilor, a clădirilor, a ritmului transportului urban (ce sfidează, ca în mai tot Orientul, în numele unei libertăţi înţelese sui-generis, “bunele practici” ale codului rutier), dar şi a ritmurilor vieţii este, probabil, explicaţia vizibilă a aerului de convivialitate pe care ţi-l inspiră oraşul, încă dinaintea contactului cu locuitorii săi: în ciuda imensităţii, el nu te striveşte. Chiar şi mai noile grupuri de zgârie-nori ori blocuri ultramoderne, ce răsar prin unele cartiere extra-centrale, nu domină, ci sunt mai degrabă tolerate, de hatârul noilor vremi, pentru a fi înglobate în acelaşi peisaj amplu, prietenos şi divers al “normalităţii eurasiatice”. Lipsesc reclamele stradale stridente, lipsesc panourile publicitare impudice şi agresive ale Europei de Est, lipsesc tirurile stroboscopice de neoane nocturne, cu care marile metropole îşi asasinează lent locatarii. Până şi staţiile de metrou sunt proiectate în profiluri ovale şi decorate cu motive florale în culori delicate, ce amintesc de calmul moscheilor ori de rafinamentul unui serviciu de porţelan. Şi toate astea miros a Asia Mică, a o Europă apusă, a Bucureştiul de-acum un veac şi ceva, dar mai ales a Balcani.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Confuzie şi martiriu: “Preotul” de Vladimir Hotinenko

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 17 iulie 2010

Studioul de film şi TV “Enciclopedia Ortodoxă” din Rusia nu mai are nevoie de prezentări; funcţionând de mai bine de zece ani sub patronajul Patriarhiei moscovite, este cel mai important producător profesionist de film creştin din Rusia şi, probabil, din întreaga lume ortodoxă. Filmografia sa numără în special pelicule documentar-misionare, şi, de curând, şi-a lărgit activitatea şi în zona filmului de ficţiune. Reţeta succesului său: buna colaborare dintre profesioniştii ecranului şi cei ai Bisericii, dublată de deschiderea forurilor culturale centrale faţă de cererea constantă de film religios.

Filmul “Preotul”, produs cu binecuvântarea Patriarhului Kirill şi lansat în 2009 de “Pravoslavnaya Enţiklopediya”, este una din realizările răsunătoare din ultimii ani ale studioului moscovit. Întâmpinat cu căldură de publicul creştin şi de festivalurile tematice, care l-au încununat cu câteva premii, filmul a fost primit cu destul scepticism de presa seculară, care l-a amendat pentru inabilitatea abordării unei epoci istorice încă obscure şi extrem de controversate.

Pelicula regizată de Vladimir Hotinenko după romanul omonim “Pop” (“Preotul”) de Aleksandr Seghen este o incursiune într-o filă puţin cunoscută, odinioară aprig cenzurată a istoriei Celui de-al doilea război mondial, dar exploatată în ultimii ani de noua generaţie a filmului rusesc de război: perioada ocupaţiei Ţărilor Baltice de către Germania fascistă, la un an după includerea acestora în U.R.S.S. Tema subsidiară adusă în discuţie, a colaboraţionismului populaţiei băştinaşe cu … “duşmanii eliberatori”, iese astfel din ramele necruţătoare ale dezbaterii strict ideologice, mutându-se pe terenul vast şi accidentat, cu argumente imprevizibile, al realităţii istorice concrete. Morala dezbaterii filmice, întâietatea Evangheliei şi a valorilor umaniste în faţa dictatului politic şi a patriotismului excesiv ideologizat (specific stării de război şi propagandei postbelice) rămâne, însă, controversată, mai ales când riscă să deconstruiască mituri adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă, ca acela al naţiunii-monolit, univoc polarizate în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

Şi dacă alte cinematografii, ca cea franceză şi germană (printr-un Louis Malle, respectiv un Fassbinder) ridicaseră vălul de pe această problemă-tabu încă de prin anii 70, respectiv 80, în Rusia ea a putut fi abordată abia din anii 90.

Filmul “Preotul” (numit iniţial, destul de preţios şi confuz, “Schimbarea la faţă”), realizat după un scenariu de Vl. Hotinenko şi Al. Seghen şi inspirat după personaje şi fapte reale, urmăreşte destinul unui preot ortodox din Lituania ocupată de fascişti, desemnat de departamentul de Misiune a Bisericii Pskovului să participe la acţiunea de refacere a vieţii liturgice din parohiile desfiinţate de bolşevici; acţiunea este susţinută de armata hitleristă, care, profitând de dezorientarea populaţiei, prinse între “ciocanul” bolşevic şi “nicovala” fascistă, avansează nestingherită peste Ţările Baltice, ca “armată eliberatoare”.

Dilema morală pusă în faţa părintelui Aleksandr şi a celor dimpreună cu el, extrem de delicată şi de abruptă în acelaşi timp, e dureros de actuală şi azi: poţi sluji Bisericii lui Hristos, când aceasta e susţinută de duşmanii ţării tale? Într-o ţară condusă de duşmanii credinţei, putem “da Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”? Ori devenim prin asta “slugă la doi stăpâni”, adică “slujitori ai Mamonei”? Pe cât de dificil şi de individualizat, pe atât de hotărâtor, sub raport soteriologic, e răspunsul la această întrebare. Iar în cazul unui păstor de suflete, răspunsul determină şi soarta spirituală a unei întregi comunităţi. Şi oricare ar fi răspunsul, dacă este asumat în numele lui Hristos, el este urmat, mai devreme sau ma târziu, de crucea martiriului – aceasta este morala filmului. Părintele Aleksandr acceptă să îşi slujească confraţii sub ocupaţie hitleristă, ştiind foarte bine că în momentul sosirii Armatei Roşii va fi acuzat de colaboraţionism şi trădare.

Din păcate, profilul de martir propus de filmul lui Hotinenko este umbrit de o regie convenţională şi un scenariul supraîncărcat în detalii, preocupat să sumeze cât mai multe “fapte bune” ale protagonistului, în dauna atenţiei asupra tensiunii narative, a motivaţiei situaţiilor şi a concentrării pe o singură linie conflictuală. De aici, confuzia tabloului istoric concret (în care nu ştim niciodată care sunt duşmanii, nemţii sau bolşevicii, iar partizanii apar doar când sunt executaţi) şi platitudinea interpretării, inclusiv a actorului principal Serghei Makoveţki, el însuşi veşnic confuz, într-un film plin de bune intenţii, însă insuficient conturat.

duminică, 11 iulie 2010

“Plângerea lui Adam” la Constantinopol - Reportaj de pelerinaj muzical-geografic [1]

Publicat în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 iulie 2010
şi în Revista Ramuri, nr. 9/2010.
Preluat de arhiva Arvo Part - România

[Fotografiile (în afara celor alb-negru, care sunt preluate de pe situl compozitorului) sunt realizate de autoare.]

În fiecare an, în luna iunie, metropola de pe Bosfor găzduieşte, cu o consecvenţă demnă de invidiat pentru întreaga Lume Nouă, un Festival Internaţional de Muzică, ajuns acum la cea de-a 38-a ediţie. Prestigioase ansambluri corale, simfonice şi camerale de pe toate meridianele se reunesc, timp de patru săptămâni, sub egida Fundaţiei pentru Cultură şi Artă din Istanbul (IKSV), pentru a da viaţă marelui tezaur de armonii sonore, esenţialmente european, esenţialmente universal – iată cea mai bună carte de vizită a dorinţei reale a fostului imperiu multicontinental de a reveni la o cultură-mamă, de care, am vrea să credem, nu s-a desprins niciodată.

Desfăşurată între 3 şi 30 iunie, sub semnul bicentenarului naşterii lui Schumann, ediţia de anul acesta a găzduit douăzeci şi două de concerte, dintre care două în premieră mondială. Celebra Orchestră Filarmonică din Viena, Corul Filarmonic de Cameră al Estoniei, pianistul român Radu Lupu, marele compozitor estonian Arvo Pärt, care şi-a celebrat cea de-a 75-a aniversare şi superstarul chinez Lang Lang, considerat un fenomen al pianisticii asiatice şi mondiale – iată câteva dintre atracţiile miilor de melomani sosiţi din varii colţuri ale lumii la evenimentul de pe Bosfor.
În continuitatea tendinţei de europenizare (se pare, mai profundă şi mai sinceră decât ceea ce perspectiva geopolitică ne lasă să întrevedem) şi chiar de (re)apropiere a Turcei de rădăcinile creştine ale Europei (manifestată, în acest context, în accentul pus pe muzica de influenţă creştină preclasică şi barocă), a fost deosebit de inspirată iniţiativa tinerei directoare a Festivalului, Yeşim Gürer Oymak, de a-l invita la această ediţie pe cel mai reprezentativ compozitor pentru direcţia spiritual-religioasă a muzicii clasice contemporane, maestrul estonian Arvo Pärt şi de a-i oferi un premiu pentru întreaga activitate. Acesta a fost şi magnetul care m-a purtat, intempestiv pentru proiectele mele “europene”, în bătrânul şi cosmopolitul Stambul.

*                           *                                *

Orice călătorie îndepărtată este o mare poveste de dragoste
Râvnit îndelung, imaginat până la obsesie, după ce mai întâi îţi rezistase, alunecându-ţi printre degete ca o intangibilă utopie, teritoriul necunoscut ţi se deschide pas cu pas, până când ţi se oferă pe deplin, te învăluie şi te copleşeşte, depăşind întotdeauna limitele doritului şi imaginarului. Şi chiar când geografia cea nouă îţi alunecă de sub picioare, se joacă cu tine ori chiar dacă te pedepseşte, baia de spaţii noi, de oameni, gesturi şi peisaje, pe care le primeşti în texturile trupului şi memoriei, este cu adevărat un botez, o iniţiere care ţi se va deschide treptat, în pagini de viaţă pe care va trebui să înveţi să le citeşti şi să le duci mai departe, recuperându-ţi astfel darul, pe care calea ferată poate că refuzase să ţi-l aştearnă, pasiv, la picioare.

Nu, nu aşa s-au petrecut lucrurile cu călătoria mea la Stambul. Niciodată nu mi-am imaginat o rătăcire prin porţile otomane. M-a purtat într-acolo o altă iubire, mai veche, şi o altă fascinaţie: Arvo Pärt. Cu toate că este unul dintre cele mai mari şi apreciate nume ale componisticii mondiale, cu o popularitate de invidiat pentru un compozitor de muzică clasică contemporană, cu toate că e invitat constant la cele mai răsunătoare festivaluri şi laureatul unui palmares impresionant, n-am auzit numele lui rostit de vreun muzicolog sau redactor muzical din România: nici un distribuitor de discuri, nici un festival, nici un post de radio nu i-au adus până acum muzica la noi; îl puteţi găsi doar pe umilele bloguri ale câtorva tineri melomani…

Am descoperit că este îndeajuns dacă o singură notă este cântată frumos
Expulzat din URSS pentru “misticism” şi stabilit în Germania, în epoca comunistă era un compozitor interzis. Îi recunoşti fragmentele muzicale inserate prin filme, mai ales începând cu anii ‘90, de la Andrei Zviaghiţev şi Godard la Michael Moore, Tom Tykwer, Michael Mann şi Gus van Sant: regizorii s-au obişnuit să-şi rezolve secvenţele “mistice” (din filme “mistice” ori cât se poate de “profane”) cu Pärt. Nu a compus niciodată special pentru cinema; a oferit, în schimb, “bucăţele” unor pelicule, ori – cum voi afla chiar de la el – cineaştii înşişi se înfruptă uneori fără ştirea autorului din piesele sale. În Occident este etichetat, destul de abuziv şi impropriu, drept minimalist. Pur şi simplu terminologia muzicală nu prevede un termen pentru fuziunea unică între muzica de inspiraţie religioasă (psaltică, gregoriană…) şi stilizarea extremă, mapată pe o dinamică a spiritului proprie trăirilor mistice creştine, ignorată de componistica modernă şi contemporană.

S-a născut în 1935 într-un orăşel din Estonia, cu patru ani înainte ca ţara să fie ocupată de trupele sovietice. În 1954 îşi începe studiile muzicale la Conservatorul din Tallin; lucrează ca dirijor la radioul de stat şi compune muzică pentru radio, film şi televiziune. Prima perioadă a creaţiei sale (anii ‘60-‘70) poartă pecetea dodecafonismului lui Schoenberg şi serialismului. Încă din această etapă obţine o serie de premii pentru calităţile excepţionale ale muzicii sale, apreciate ca “luminoasă, ascetică şi profund spirituală”.

În 1968, lucrarea sa “Credo”este interzisă de autorităţile sovietice din motive de “misticism”, iar Arvo Pärt intră într-o lungă perioadă de tăcere, în care pune sub semnul întrebării rădăcinile înseşi ale muzicii şi motivaţiei de a crea. Abandonând zona experimentală, se îndreaptă spre studiul muzicii europene vechi: gregoriană, psaltică şi polifonia renascentistă, căreia îi descifrează cele mai intime resorturi spirituale (sensul sunetului, valoarea sa subiectivă şi obiectivă, efectul întâlnirii a două sunete), pentru a le pune în valoare în noua sa creaţie. Astfel, apar Für Alina (1976), Fratres (1976-1992), Cantus in Memory of Benjamin Britten (1977), Tabula Rasa (1977), Spiegel im Spiegel (1978) – lucrări de o aerată sensibilitate şi severă rigoare, redescoperind gravitatea tăcerii şi a sunetului fundamental şi evocând ritmurile trăirii religioase, care vor constitui marca definitorie a lui Pärt.

În anii 80 emigrează în Austria şi apoi în Germania, stabilindu-se la Berlin. De acum, lucrările sale, care conţin adesea motive psaltice sau gregoriene şi chiar fragmente de texte liturgice (latine, slavone), se succed într-un ritm rapid: Patimile Sf. Ioan (1982), Te Deum (1984), Festina Lente (1988), Summa (1991), Cântecul lui Siluan (1991). Începând din 1984, prestigioasa casă de discuri ECM îi înregistrează câteva albume, deschizându-i uşile spre publicul occidental.

Provenit dintr-o familie protestantă şi căsătorit cu o evreică din Rusia, trece împreună cu aceasta la Ortodoxie. După dezmembrarea URSS revine în Estonia şi se stabileşte la Tallin. Are opt nepoţi.

Din punct de vedere al tehnicii, Arvo Pärt este interesat de armoniile simple, realizate din succesiunea a două sau trei note (triade), fără schimbări de tempo şi cu minime variaţii de ritm. Este, spun specialiştii, singurul muzicolog contemporan care îndrăzneşte să invoce categoria estetică a frumosului. “Am descoperit că este îndeajuns dacă o singură notă este cântată frumos”. “Lucrurile complexe, cu multe faţete mă perturbă, trebuie să caut unitatea. Ce este acest ceva unic şi cum îmi găsesc calea spre el? Urmele acestui lucru perfect mi se arată sub multe aspecte şi atunci tot ce e inesenţial piere de la sine”. “Trebuie să ne concentrăm pe fiecare sunet, astfel încât fiecare fir de iarbă să fie la fel de important ca o floare” – iată câteva din celebrele citate ale compozitorului-ascet.

O “muzică rugătoare”: valenţele teandrice ale muzicii lui Arvo Pärt
Fascinat de magia sunetelor de clopot, Arvo Pärt studiază fenomenul fuziunii a două sunete într-un al treilea şi reuşeşte să-l aplice în sala de concert, numind procedeul “tintinabulli” (imitarea sunetelor de clopot). Unic în tehnica muzicală clasică şi contemporană, preocupată (încă din baroc) de combinatorica sunetelor, iar nicidecum de rezonanţa acestora, procedeul este receptat de muzicologi într-un mod aproape mistic: “Când auzim aceste intervaluri cântate într-un spaţiu larg şi rezonant, precum acela al unei catedrale, ele au un efect miraculos. Cele două note fuzionează şi încep să genereze altele noi. Ele intră în rezonanţă. Privim uimiţi în jurul catedralei, căutând corul îngerilor… Îngeri sau supratonuri? Nu contează. Arvo Pärt ne atinge în profunzimea fiinţei noastre” (Bruce Walker).

În termeni teologici, putem vorbi despre valenţele teandrice ale rostirii sonore (vocale sau instrumentale), puse în valoare de Arvo Pärt. Maestrul vorbeşte de două linii dialogale care se îmbină în muzica sa: cea subiectivă sau “păcătoasă”, a lamentaţiei omeneşti şi cea “obiectivă”, a fluxului de har coborâtor – răspunsul lui Dumnezeu. A vorbi despre “muzică rugătoare” (şi mă refer aici mai ales la muzica instrumentală), în cazul lui Pärt, nu este defel un abuz de limbaj.

Ucenic al părintelui Sofronie de la Essex şi, prin el, al Sfântului Siluan Athonitul, căruia îi dedică o lucrare, maestrul estonian înţelege puterea generatoare de viaţă a isihiei, pe care o aduce în inima muzicii, exploatând şi teoretizând valoarea muzicală a tăcerii. “Pauza muzicală nu este un procedeu formal sau vreun efect. După pauză se află veşnicia. Avem nevoie de pauză. Ea este pâinea noastră cea de toate zilele, de care avem nevoie ca să ne putem opri ca să chibzuim, să cântărim cuvintele pe care le-am rostit. Sau pe care le vom rosti. Sau pe care n-ar trebui să le rostim. Şi asta este o pauză. Pauza este concentrarea tuturor puterilor… la modul ideal, pauza e nucleul înţelepciunii. De aici ne e dat să culegem anumite mărgăritare, care se pot găsi acolo şi care, le prima vedere, nici nu se observă […] Dacă scriem muzică pe un text religios, contează cum punem în valoare un cuvânt cu greutate, pentru ca el să nu fie sugrumat de următorul zgomot sau de următorul cuvânt. Ca să ne putem impregna de el şi să avem timpul să conştientizăm acest lucru Şi e foarte important cum intrăm în pauză, trebuie ca intrarea în pauză să fie demnă de cuvântul sau de sunetul care o precede. […] Cred că pauza este generatoare de viaţă”.

Paradoxal, într-o epocă de extremă secularizare a tuturor genurilor muzicale, popularitatea acestui avva al componisticii este în continuă creştere, iar concertele sale, la care sunt lansate mereu noi compoziţii, se succed într-un ritm ameţitor: “Acest om atât de curajos şi de talentat […] este complet ieşit din spiritul timpului său şi, totuşi, extrem de popular […] Muzica sa răspunde unei profunde cerinţe omeneşti, care nu are nimic de-a face cu moda” (Steve Reich).

Întâlnirea cu heptagenarul compozitor şochează prin simplitate, prin căldura copilărească şi francheţea privirii, care te cuprinde din prima, topindu-ţi deodată toate întrebările şi emoţiile, într-o prezenţă care este întru totul îmbrăţişare, întru totul răspuns; trăieşti acest sentiment la întâlnirea cu stareţii schiturilor ortodoxe, cu persoane deprinse îndelung cu rugăciunea de taină, iar în nici un caz la evenimentele mondene. Iubitor al francheţei şi al discreţiei, maestrul estonian rejectează instinctiv vedetismul, retorica de salon cultural şi curiozităţile jurnalistice: de aici, protocolul cu totul informal al discuţiei cu el, care nu are nimic din tipicul unui interviu. Spontan şi atent la lucrurile banale din jurul său, maestrul evită să discute despre muzică, dar şi despre credinţă, deconstruind cu graţie imaginea de maestru, inclusiv de “maestru duhovnicesc”, ce tinde să se configureze, în mod firesc, în jurul său. Chiar şi în miezul unor evenimente protocolare, în care ţi se cere “să pari”, maestrul optează pentru “a fi” şi le transmite această lecţie şi celor din preajma sa: membrilor orchestrei, organizatorilor, preşedinţilor de stat, jurnaliştilor. Vorbele sale de duh, rostite arareori, alcătuiesc un fel de secţiune de aur a esteticii muzicale a sacrului, dar şi a trăirii duhovniceşti deopotrivă; actualitatea lor artistică şi religioasă le face la fel de necesare ca pâinea, pentru artiştii ce vor să redescopere modul filocalic de a-şi exercita darul şi măiestria. Iar muzica… muzica este fiinţa sa. Despre ea este cel mai greu de vorbit, mai ales când valorile de bază ale acesteia sunt liniştea şi sunetul fundamental. A vorbi despre apofatism muzical, în cazul lui Arvo Pärt, este pe deplin justificat, căci emoţia deplină a muzicii sale se degajă în momentul când sunetul a tăcut. Creaţia sa întrupează, surprinzător de limpede şi cu totul unic în muzica contemporană, dar poate că în întreaga istorie cunoscută a muzicii culte, respiraţia personală şi christică a transcendenţei. În cucereşte pe turci, pe iranieni şi israelieni, pe ortodocşi, catolici şi protestanţi, îi inspiră pe coregrafii postmoderni şi le dă răspuns new-age-iştilor. Iar creştinii ortodocşi au toate motivele să simtă că îi reprezintă mistic, spiritual şi emoţional întru totul.

[Va urma]

sâmbătă, 10 iulie 2010

“Stâlpul de sare a redevenit om” - Interviu cu Iuri Arabov, scenaristul filmului “Minunea” [II]

Publicat în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 iulie 2010

În regiunea Samara, unde s-a petrecut în 1956 miracolul “Încremenirii Zoiei” descris în filmul “Minunea” (r. Aleksandr Proşkin) a fost pictată o icoană a Sfântului Nicolae, după tipicul icoanelor-acatist, cu scene din viaţa fetei încremenite. Realizate în manieră populară, ele sintetizează tâlcul duhovnicesc, cel scăpat de obicei din vizorul ochiului jurnalistic (voluntar eludat şi de filmul lui Proşkin), al zguduitoarei experienţe a tinerei.
Iuri Arabov, autorul partiturii scriptice a peliculei, ne lămureşte în continuare câteva aspecte de plan secund, care scot în lumină densa textură duhovnicească a scenariului, peste care suntem tentaţi să trecem cu vederea.

Rep. [Oksana Golovko ]: - Preotul din film, temându-se că i se va închide biserica, le predică enoriaşilor că nu s-a petrecut nici o minune; apoi, văzând-o cu ochii săi, fuge. De ce anume fuge: de sine însuşi, de credinţa sa, de ruşine?

I.A. – De trădarea sa. El acceptase compromisul cu propagandistul şi “demascase” în parohia sa minunea pe care nu o văzuse, nădăjduind să salveze singura biserică activă din oraş. De ce nu putuse să creadă în minue? Probabil că sufletul său era “ocupat”: de conflictul cu fiul său (care se ruşina de el), de tulburarea produsă de închiderea bisericii, adică de “grijile lumeşti”. Iar când a văzut cu ochii săi fata încremenită a înţeles că a comis o trădare, un mare păcat. Ca păstor al Bisericii, practic el mărturisise împotriva Bisericii în sensul ei mistic, nu în cel social. De aceea a şi plecat unde a văzut cu ochii, abandonând totul. El a devenit, practic, Pavel cel din momentul orbirii… Cred că va reveni, şi cu vederea complet vindecată. Pentru el nu mă tem, căci Dumnezeu I-a spus tot ce este nevoie pentru sufletul său.

Rep. – Dar oare nu e întâmplător că tocmai fiul preotului este cel prin care eroina a fost eliberată din încremenire, revenindu-şi la viaţă?

I.A. – Evident, nu e întâmplător. Sunt convins că acest băiat, cel puţin pornind de la textura filmului, are un viitor mare. Faptul că el a văzut minunea şi că prin el Tania a fost eliberată din încremenire - nu sunt întâmplătoare. S-a petrecut un eveniment diametral opus celui cu nevasta lui Lot: stâlpul de sare a redevenit om. Lanţul unor astfel de minuni e susţinut de eroismul anonim al unor necunoscuţi. Şi poate că viaţa noastră de azi se datorează candorii naive a acestui adolescent aproape copil sau a altora asemenea lui. Dar astea sunt presupuneri. Dacă băiatul, ajuns adult, îşi va renega experienţa, el va deveni trădător şi criminal.

Rep.: - Privind viaţa cenuşie a orăşelului muncitoresc în care se petrece acţiunea filmului, te întrebi: puteau oare locuitorii lui să vadă minunea prin prisma realităţii triste a propriei existenţe?

I.A.: - Desigur. De ce nu am putea dintr-un orăşel muncitoresc să-L zărim pe Dumnezeu? Omul poate fi la fel de surd şi într-un orăşel amărât, şi în bogata Moscovă, şi dacă trăieşte într-o baracă ori într-un zgârie-nori. Important este dacă, în aceste condiţii, el trăieşte în câmpul culturii. Precizez: nu mă refer la nivelul cultural, la cel al educaţiei ori la numărul cărţilor citite. Cultura, ca atare, este un lucru mort. Ce ne pasă, în definitiv, ce au scris cândva un Puşkin sau un Iosif Flavius? Ducă-se cu toţii pe apa sâmbetei: trăim, doar, o singură dată!… Dar când facem un efort spiritual, când străpungem membrana cotidienităţii şi ne ridicăm deasupra noastră înşine, atunci totul ne devine aproape: şi ce a scris Iosif Flavius, Puşkin sau alţii. Cultura vie e un efort spiritual zilnic. Suntem datori, asemeni baronului Munchhausen, să ne tragem singuri de păr din mocirlă. Dacă ne tragem, există speranţa că va veni şi Dumnezeu să ne ajute. Dacă nu, ne aşteaptă doar prăpastia şi o existenţă animalică.
Rep. – Poate filmul să vorbească deschis despre credinţă?

I.A. – Cred că dacă arta noastră va fi chiar şi numai umanitară, deja ne ajută foarte mult ca la un anumit moment să ne adunăm în noi înşine. Ne sufocăm în megatone de sânge, izbucnit de peste tot şi în special din ecranele televizoarelor. Chiar umanismul secularizat poate juca un rol pozitiv în contracararea acestui fapt. Desigur că e de dorit să mergem mai departe şi mai în adâncime. Vorbind de credinţă, nu trebuie uitat că cinematograful este artă, iar nu propagandă şi e important cât de artistic este realizat filmul. Dacă un film ce vorbeşte despre Dumnezeu este artistic nesatisfăcător, el poate fi chiar dăunător. Iar un film făcut cu talent, ce povesteşte despre bandiţi, va surclasa întotdeauna un film neinspirat care vorbeşte despre Dumnezeu. Predica directă este dăunătoare în artă (…). Mai ales când declamă cu patos adevăruri ultracunoscute, ea nu ucide doar arta, ci şi propria raţiune de a fi.

[Publicat de revista “Foma”, Rusia, decembrie 2009. Fragment]

sâmbătă, 3 iulie 2010

Interviu cu Iuri Arabov, scenaristul filmului “Minunea” [I]

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 3 iulie 2010


Filmul “Minunea”, realizat în 2009 de regizorul Aleksandr Proşkin pe un scenariu de Iuri Arabov şi inspirat după evenimentul petrecut în 1956 în oraşul Kuibîşev, supranumit “Încremenirea Zoiei”, a stârnit numeroase reacţii în rândurile publicului ortodox. Cele mai multe, trecând cu vederea faptul că filmul este o ficţiune pornită de la o întâmplare reală, contabilizează neconcordanţele dintre film şi realitate ori chiar amendează “nivelul duhovnicesc necorespunzător” al peliculei. Cât de relevante sunt aceste neconcordanţe? Cât de matur e discernământul duhovnicesc al celor ce caută o Ortodoxie idealizată şi evită contactul cu realitatea (cea istorică sau cea culturală, a unui film), doar pentru a-şi prezerva imaginea unei lumi în care minunile au dimensiune algebrică, iar feţele bisericeşti copiază litera Patericului ori a catehismelor pentru şcolari? Cât de bine înţelegem noi, cei de azi, ca şi credincioşii de acum jumătate de veac, sensul minunii făcute de Sfântul Nicolae în regiunea Samara şi care, în ciuda cenzurii draconice, a zguduit câteva generaţii din Rusia şi din întreaga lume ortodoxă?


Despre toate acestea ne vorbeşte Iuri Arabov, unul dintre marii scenarişti ai ultimului sfert de veac, laureat la Cannes pentru filmul “Moloch” (1999), colaborator constant al lui Aleksandr Sokurov, într-un interviu publicat de revista “Foma” în decembrie 2009, a cărui primă parte o prezentăm mai jos.

Iuri Arabov: - Filmul este despre faptul că, de ar şi veni acum Mântuitorul la noi, noi tot nu am crede. Suntem fiecare, într-o anumită măsură, Toma Necredinciosul. Nici unul din personajele filmului nu crede în cele întâmplate, nu crede în Dumnezeul cel Viu. Singurul care ştie cu certitudine că minunea s-a petrecut este ateu, reprezentantul organelor guvernamentale, împuternicit al KGB pe problema religiei. Sarcina lui e de a compromite cât mai mult cele întâmplate, pentru a-i îndepărta pe oameni de această minune. Filmul nostru este, mai degrabă, nu despre arătarea Dumnezeul celui Viu, ci despre atitudinea faţă de această arătare a celor rupţi de El şi de cultură, în înţelesul ei abisal.

Rep. [Oksana Golovko]: - Aproape toate personajele filmului, chiar şi cele ce au văzut minunea, o reneagă, trec pe lângă ea…

I.A. – […] Împreună cu Aleksandr Proşkin am dorit să arătăm că, în pofida respingerii celor întâmplate, cu fiecare se petrece ceva ieşit din comun… cu excepţia împuternicitului cu propaganda ateistă. Aceasta nu se schimbă pentru că, se pare, este un suflet mort. În orice caz, în scenariu l-am zugrăvit ca pe un demon, căci după Evanghelie nimeni nu ştia că Hristos este Dumnezeu, doar demonii ştiau. Dar în vieţile celorlalţi eroi se întâmplă câte ceva. Începând cu tâmplarul, căruia i se toceşte dintr-o dată toporul şi care înţelege că s-a petrecut ceva deosebit. Şi cu ziaristul, care se hotărăşte să plece de la ziar pentru a duce o viaţă liberă de artist, aşa cum îşi dorea de multă vreme, dar i se părea imposibil. Cred că până şi cu Hrusciov, care vede prin geamul avionului o privelişte neasemuit de frumoasă şi deodată îşi aminteşte de îngeri, în care nu crede. Iar undeva într-un plan secund, cine ştie, se naşte în Rusia o nouă sfântă: Zoia în istoria reală, Tania în filmul nostru.

Rep.: - După ce-şi revine din încremenire, eroina începe să vadă de cealaltă parte a minunii, primeşte darul vindecării. Dar ce ne facem cu pocăinţa? De ce acest sentiment nu apare în film?

I.A.: - Ea şi-a ispăşit toate păcatele prin această împietrire, prin această moarte a ei. Dacă e să ne referim la faptele rămase în afara filmului, există câteva versiuni ale destinului Zoiei. Potrivit celei mai plauzibile, fata a fost pur şi simplu omorâtă cu zile într-o clinică psihiatrică: am trăit timpurile sovietice şi ştiu cum se petreceau lucrurile. După moartea-împietrire eroina noastră este cu totul alt om. Un om care a murit şi apoi a înviat nu mai e cel ce a fost înainte. Dar spuneţi-mi dacă Apostolul Pavel s-a pocăit pentru participarea la uciderea cu pietre a întâiului mucenic creştin, Ştefan? Faptele Apostolilor nu menţionează nimic despre pocăinţă. Cred că din motivul că lui Pavel i-a vorbit Însuşi Dumnezeul cel Viu. Prin orbire, viitorul apostol a parcurs calea de la o vedere nedeplină şi deformată (pe când era iudeu dreptcredincios) către o cu totul altă vedere: este ceea ce descrie Puşkin în poemul “Profetul”. Lui Pavel i s-a descoperit Dumnezeul lui Avraam, Care S-a dovedit a fi Hristos. Apostolul a trăit mai mult decât o căinţă lăuntrică, el a dobândit un nou sânge şi un nou trup…

[Va urma]