Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

vineri, 18 august 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)



Pregătirea



Mai întâi trebuie să-l visezi. Să-l dorești. Să-l înscrii în copacul dorințelor tale. 
 
Istoria e scrisă aici atât de dens, încât ți se taie respirația. Și este atât de intim înmănunchiată cu prezentul, încât înțelegi de la bun început că nu te afli într-un oraș mort, un muzeu în aer liber, ca în alte mari situri istorice ale lumii. Aici totul respiră pe mai multe paliere, simultan! Fapte vechi, pe care istoricii le cred consumate, răsar de sub pietre, te salută și se întrepătrund cu respirația ta, care capătă alt ritm și altă consistență, care nu mai sunt doar ale tale! 
 
Știi că nu vei putea cuprinde aici totul, nici pe aria unui colțișor de pământ al Țării Sfinte. De aceea trebuie să te lași în voia lăuntrului, pe mâna lui Dumnezeu. „Am venit în vizită la Tine, Doamne, în casa Nașterii și a morții Tale, a primilor Tăi pași în trup pe pământ, pe locurile de unde Te-ai privit cu oamenii față în față, de unde i-ai atins și i-ai vindecat, pe pământurile unde Te-ai lăsat Tu însuți privit, atins și îmbrățișat!” „Primește-mă, Doamne, în prima Ta casă pământească, așa cum voiești! Arată-mi ce voiești Tu din cele ale Tale!

Orice pregătire turistică și livrescă, oricât de savantă, pălește aici la fața locului. Rugăciunile de-acasă nu se potrivesc întotdeauna cu cele de aici. Sigur că, fără dobândirea unei oarecari înțelegeri a lucrurilor și a unui echilibru duhovnicesc, nu e bine să calci pe aici. E vorba de pregătirea stării lăuntrice, acea stare de trezvie căutătoare, s-o numim aspirație sau dorință, asemeni celei a alpinistului pregătit pentru escaladarea unui munte, fără de care efortul necesar cuceririi înălțimii nu ar putea fi dus la bun sfârșit. Să numim starea asta: „dorință”? Dorința „bărbatului doririlor”, a lui David. Căci va să bați la cetatea lui David. Și la urmașa ei, cea crescută din ea, anterioară fiindu-i: Sfânta Sfintelor. În jurul acestora se învârt toate, aici și oriunde. 

Ierusalimul. Vechea Cetate și împrejurimile ei, dar mai ales Vechea Cetate. Aici toate cresc unele dintr-altele, ca frunzele verzi din alveolele uscate ale scoarței unui măslin prea bătrân. Niciodată nu știi de unde va răsări frunza verde, dintr-un mugur reavăn ori dintr-un ciot uscat, de aceea trebuie să mergi și să te porți mereu cu atenție, cu toată lumea. Frunzele uscate s-au făcut covor sub picioarele tale. Nu le mai vezi; sunt prea multe. De aceea ți-e călcătura ușoară și pașii nu se aud: îi absoarbe istoria. De aceea aici poți pătrunde ușor oriunde vrei... sau poți fi absorbit unde nu te-ai fi așteptat; ori poți întâlni pe cale îngrădiri spre locurile cele mai comune. În timp ce unele alveole ale marelui copac al istoriei se deschid, altele se închid. Le vezi-nu le vezi, ele te adapă cu aerul lor vital. Se pare că trunchiul bătrânului măslin al istoriei - copacul vieții, pe care îl simți aici mai prezent și palpabil decât oriunde - e străbătut de nebănuite tuneluri spațio-temporale, prin care circulă apa vieții. 

Apa vieții?...
Pe toate le vei cunoaște, de voiești; numai să ai răbdare, respirația lină și pașii mai ușori decât gândurile. Și acea blândă ardoare. Să fii ca ploaia măruntă, de care nimeni nu se ferește, care intră peste tot fără să tulbure și nu cunoaște bariere. Să fii ca roua dimineții, care nu se teme de pașii trecătorului matinal. Ca roua pe lâna lui Ghedeon. Fii mic, absoarbe lumina, și nu vei cunoaște bariere!

Ierusalimul. Aici viața și moartea, binele și răul, mângâierea și violența se întrepătrund mai intim ca oriunde. Dăruirea de sine și cumplita trădare. Revelația cea mai darnică și vicleșugul. Łumina și întunericul. Larghețea inimii și setea de arginți. Frățietatea tuturor limbilor, adunarea laolaltă a religiilor toate în jurul aceluiași Nume, dar și dezbinarea tuturor cu toți. Pacea măslinilor și zgomotul armelor. Mereu, mereu. Așa a fost și va fi, cât va mai fi istoria și lumea aceasta veche. Axul Lumii și marele Babilon. 

Dar pe toate le biruie iubirea. Și pacea dăruită de Dumnezeu ca binecuvântare orașului-centru al lumii va birui din nou și din nou, reînnoindu-se cu fiecare „Șalom!”, rostit în toate limbile pământului. Șalom alehem! Salam aleykum! Aleykum Salam! Kalimera! Hello! Zdravstvujte! Barev dzez! Bună să vă fie inima!... - binecuvântările băștinașilor și veneticilor de toate culorile se întretaie într-un tumult amețitor care îți taie respirația și nu știi ce aduce: pace sau război?

Intrarea


Prima lege aici – se zice - este să nu te miri de nimic; și să nu te temi de nimic; nici de moarte. Această dârzenie se citește în privirile și în vocile multora, dacă înveți să le cunoști; am tot umblat pe acest pământ, dar nu prea am întâlnit-o, decât în foarte puține locuri. Aici moartea poate să vină oricând; nu trebuie să citești ziarele ca să înțelegi asta. Și totuși, gândul morții se resoarbe repede, risipit de nenumăratele „Șalom alehem!” rostite aici de-a lungul istoriei, care încă plutesc în eter. Moartea nu rezistă aici, pentru că ești în Centrul Lumii! Dar chiar de te-ar atinge, nu ai ce pierde. Pentru că ești în Centrul Lumii. 

Când intri din orașul nou în vechea cetate, pe Poarta Nouă sau pe oricare dintre porți, dar mai ales pe Poarta Damascului, Marele Babilon e primul care te întâmpină. Străduțe înguste și întortocheate te încolăcesc ca dintr-un furnicar în păienjenișul lor labirintic din care crezi că n-ai să mai ieși niciodată. Străzi-coridoare înguste șerpuiesc care încotro printre zidurile de piatră ale anticei cetăți, animate de agitația zgomotoasă a vânzătorilor arabi, care îți zâmbesc afabil și te invită să cumperi orice. Te îndrepți spre o adresă notată pe un colț de hârtie și constați cu stupoare că cele mai multe străzi nu au nume. Adresele se exprimă aici modal-descriptiv („casa cea veche, a treia intrare din spatele curții, al doilea cot de după gardul vopsit...”), ori prin numărul de gherete dintre reperele aceleiași străzi. Nu trece mult, că toate reperele se relativizează și ești năucit: drumul până la adresa notată are mai multe coturi decât ți-ai însemnat pe hârtie. Fără o călăuză ești pierdut. Noroc că ai una: e silueta cenușie, cu care abia ai schimbat câteva cuvinte, care aleargă grăbită în fața ta.

(Va urma). 

sâmbătă, 5 august 2017

Impostura din arta monumentală, oglindă a celei politice: cazul Bolborea



Articol apărut pe platforma activenews / 4 august 2017.
În mai puțin de 12 ore, numai pe acest blog (excluzând, deci, accesările de pe activenews), articolul a cumulat 1045 de vizualizări. Mulțumesc cititorilor!  

Motto: „Oamenii simpli înțeleg mai bine decât cei cultivați sensul imaginilor. Vorbirea imaginii e mai complexă și mai directă decât cea a cuvintelor” (Sf. Ioan Gură de aur)

Monumentul Marii Uniri și trofeul Brâncoveanu, sculptor: Ioan Bolborea
Presa a vuit de indignare referitor la proiectul monumentului Marii Uniri, pe care sculptorul stipendiar Ioan Bolborea ar urma să-l implanteze într-o piață publică a Bucureștiului. Acreditat de mai mulți ani, dar încă nerealizat, monumentul a fost propus spre dezbatere publică, stârnind o furtună de proteste și comentarii extrem de ironice și acide, venite de la cititori „mult mai deștepți, mai cu bun gust și mai instruiți decât ei”; adică decât finanțatorul (Primăria capitalei), cu tot cu juriul obscurului concurs care a acreditat proiectul, și cu tot cu artistul.

Este vorba de un monument futuristico-virusologic-expresionist, dedicat aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, eveniment major pentru identitatea națională, așteptat cu speranță și înfrigurare de toată suflarea românească, pe care urmează să-l sărbătorim în 2018. Dar ce speranțe, înfrigurări și elevații ale spiritului național ne provoacă monumentul lui Bolborea, pentru care Primăria capitalei e pe cale să verse o grămadă de bani? 
 
Este vorba de o sferă de dimensiuni uriașe cu vilozități, inspirată – declară cu nonșalanță artistul – de un cactus și care, în opinia sa, ar trebui să sugereze („ca cactusu’ în cultura română” - sic!) sentimentul unității naționale! De fapt, sfera de inspirație botanică sugerează, la fel de bine – spun comentatorii – , un virus văzut la microscop („că suntem o nație virusată de peste 25 de ani, acum avem și statuia potrivită!”, spune un comentator), un ochi de muscă, o „varză, că suntem vai de capul nostru”, sau ciuperca numită bășica de tabac, necomestibilă, aia pe care dacă o calci, iese fum și nu rămâne nimic. Chiar așa: „un nimic fără nici un aspect și fără un concept, lipsit total de simț artistic”, spune un comentator, ca răspuns la dezbaterea publică de pe hotnews, intitulată Vi se pare reprezentativă statuia de 50 milioane lei pentru Marea Unire ce va fi amplasată în București?” 

Parcă e blestemat... Nu-i poate opri nimeni pe mizerabilii ăștia să umple piețele cu operele sculptorilor Ion Bolborea, Alexandru Ghilduș... Niște monștri hidoși apar pe unde nu te aștepți... Aripile de la Piața presei sunt de-a dreptul amenințătoare, țeapa cu cartof din Piața Palatului e caraghioasă, căruța din fața Teatrului Național parcă ar fi încărcată cu zombi, Aleea trandafirilor din parcul Herăstrău are în mijloc o rotondă cu capete uriașe de politicieni care mai degrabă înspăimântă privitorul... Un kitsch uriaș propagat de INCULȚII care au ajuns să decidă în materie de artă... pentru care o operă de BRÂNCUȘI e prea scumpă și nu merită s-o avem” - observă cu tristețe un comentator tot de pe hotnews, atent la istoria recentă și la fenomenul artei monumentale, mai mult decât jurnaliștii care scriu despre ele. 
 
Mie îmi place: seamănă cu un iglu. Peste ani și ani lumea se va obișnui: - Unde ne vedem? - La iglu... Dar parcă mai bine seamănă cu un cort de papuași, am putea muta parlamentul înăuntru. Coliba parlamentului, simetric față de casa poporului. In cazul ăsta bucureștenii din piața Alba Iulia vor avea nefericirea la locuiască „la Papuași””, comentează fatalist-mucalit un alt anonim pe hotnews. 
 
Internetul e plin de comentarii care mai de care mai savuroase și inteligente despre funcționalitatea prezumtivului monument, care numai la patriotism și coeziune socială nu te duce cu gândul. După cum se vede – căci glasul anonimilor adevăr grăiește! - , proiectul sculpturistic este bogat în sugestii, care mai de care mai hilare și ireverențioase, însă numai spirit unionist și demnitate națională nu sugerează. 
 
"Caragialiana"
Dar care din monumentele cu care Ioan Bolborea a fericit spațiul public al capitalei și al provinciei României inspiră așa ceva? Și acestea nu sunt puține! Spilcuim din portofoliul „maestrului”: în București,
în faţa Teatrului Naţional, grupul statuar „Căruţa cu paiaţe” dedicat lui I.L. Caragiale, un alai de veseli saltimbanci însoțiți de marele dramaturg, plantat sacrileg pe locul unde s-a vărsat sânge nevinovat în decembrie 1989 și la mineriadele din anii ‘90, loc de unde crucifixele comemorative au dispărut fără veste; o ditamai statuie a lui A.I. Cuza mergând (una din multele din București), în fața parcului omonim, și un bust al lui Caragiale, părând în stare de ebrietate, tot acolo; piesa simbolică „Vioara spartă” din Piaţa Universităţii; monumentul Infanteriei din Parcul Kiseleff (unul din cele mai inspirate); la Arad, monumentul Reconcilierii sau Revoluţiei Române de la 1848; la Alba Iulia, monumentul „Horea, Cloşca şi Crişan”; la Slatina, o statuie a lui Eugen Ionescu. Deci, numai personalități și momente de mare rezonanță ale culturii și istoriei române, modelatoare de identitate națională! 
 
Un Caragiale beat criță
Sculptorul răsfățat de forurile publice mai realizează, tot la comandă, statui de mai mici dimensiuni, pe post de trofee pentru festivaluri și concursuri de rezonanță națională. Printre acestea, statuia voievodului martir Constantin Brâncoveanu, sugerând un Brâncoveanu decrepit, în transă dementă, absolut sinistră și mistificatoare, în duh și în literă, a uriașei persononalități istorice – și nu o spun doar eu, ci și o mulțime de comentatori. Oligofrenica statuetă reprezintă trofeul prestigioaselor Premii Brâncoveanu ale Fundației Alexandrion, decernate (conform logo-ului) „în onoarea valorilor culturii române” - ce grav sună aceste cuvinte și cum se bat ele ca nuca-n perete cu aerul circăresc-blasfemiator al statuetei! 
 
Una din metehnele invariabile ale Ioan Bolborea este supraelongarea și emacierea expresionistă a trupurilor, inclusiv a degetelor și membrelor personajelor (à la Alberto Giacometti – model ales neinspirat pentru arta monumentală), indiferent de constituția reală a acestora, și imprimarea, prin aglomerarea de tușe groase de materie brută, a unei laxități corporale sugerând relaxarea extremă, până spre degenerescență, radical opusă atributelor eroismulului, virilității, personalității exemplare, pe care monumentele respective ar trebui să le reprezinte. Opțiunea pentru un expresionism de acest fel este nejustificată, căci personajele reprezentative ale lui Giacometti (ca celebrul „Omul care merge”) sunt generice, exprimând angoasele omului contemporan, iar nu personalități istorice concrete. Pe când la Bolborea formalismul expresionist a devenit un simplu reflex fără legătură cu subiectul, un manierism acceptabil în sculptura de atelier, însă impardonabil în arta istorică monumentală. Una e să-i faci pe Cioran relaxat, iar pe Caragiale, lungit, mai să lunece de pe scaun (ca în ludicul grup statuar din Piața Universității) și alta e să-i faci pe A.I. Cuza sau pe domnitorul Brâncoveanu la fel ca pe Cioran! 
 
O temă artistică neasumată este un fals, iar folosirea banului public pentru realizarea unui fals e o impostură. De altfel, la întrebarea unei bloggerițe „De ce atâtea monumente istorice? Ești (sic!) pasionat de istorie?” dintr-un interviu pentru blogul artapringauracheii.ro, artistul declara nonșalant: „Eu nu m-am gândit niciodată la început că voi face monumente... Așa a fost să fie. A fost șansa mea, o șansă istorică, așa au fost vremurile”. Răspunsul explică foarte multe, poate, chiar totul, și pune clar diagnosticul pe monumentalistica oportunistă, negândită și fără substanță a lui Bolborea, chiar cu mâna artistului! 
 
Așadar, chestiunea nu constă în bani, cum stipulează cu fals patos comunisto-capitalist (ascunzând, de fapt, ignoranța în materie) jurnaliștii de pe bloguri și tabloide. E normal ca arta monumentală să coste, dar e imperios necesar ca ea să existe, pentru modelarea spațiului identitar colectiv. Ceea ce contează este calitatea acesteia, care constă nu doar în nivelul artistic, ci în relevanța ei pentru identitatea națională, în capacitatea ei inspiratoare și, nu în ultimul rând, în accesibilitatea ei (modernismul și postmodernismul neexcluzând accesibilitatea și democrația artistică, adecvat înțelese!). Dar o artă monumentală jemanfișistă, bășcălioasă față de valorile pe care le evocă, se anulează pe sine. 
Trofee "Brâncoveanu" caricaturizând semnul crucii
 
Căci „maestrul” Bolborea nu realizează pisoare duchampiste pentru propriul atelier&orgoliu sau pentru simeze obscure, pe care le văd câteva zeci sau sute de fani, ci monumente de interes public, care ar trebui să exprime frământările și idealurile unei nații! Dar ajunge oare „maestrul” la esența acestor valori colective, când din tot ce face și declară în public se vede că, în cel mai bun caz, le ignoră, dacă nu chiar le disprețuiește, considerându-le, cu superficialitate și snobism, „comuniste”? (Vezi același interviu de pe artapegauracheii.ro, în care I.B. identifică arta monumentală „mai înflăcărată și mai cu tematică” drept comunistă, ignorând cu seninătate paginile cele mai strălucite ale artei monumentale din antichitate până la constructivism, abstracționism și arta contemporană).
Arta monumentală nu e artă de laborator, ci trebuie să îmbine subiectivitatea artistului cu idealul comunității căreia i se adresează. Dacă marea masă a populației unei țări sau a unui oraș nu se regăsește într-un edificiu care îi este dedicat ori, mai grav, se simte insultată de acesta, edificiul își pierde funcția socială și, astfel, este nul și din punct de vedere artistic! 
 
Și te mai miri că li se rupe unora (limbajul e inspirat de monument) de Marea Unire? Miserupismul ăsta (adică nepăsarea față de temă, pe românește: nesimțirea) se citește din proiect! Ioan Bolborea a împânzit Bucureștiul și România de monumente făcute la comandă, care mai de care mai sinistre și neispirate. O dovadă că improvizatele comisii de experți, invitate de forurile publice să arbitreze concursuri făcute de ochii lumii (după cum tot „maestrul” declară în același interviu), nu fac distincția între obiectul artistic în sine (care e suficient să placă mușchilor artistului și să-i satisfacă piticii) și monumentul de utilitate publică: acesta nu e suficient să satisfacă piticii artistului, ci trebuie să-i mai satisfacă si pe cei ai demosului, de care artistul Bolborea se scârbește! El a uitat că marea artă, indiferent de stil, înseamnă astăzi esență, putere de sugestie și simplitate, iar capodopera trebuie să realizeze joncțiunea, iar nu separația dintre elite și mase
 
In alte țări, de la un capăt la altul al Europei (dar și în restul lumii), acest lucru se poate! E o plăcere a tuturor turiștilor, indiferent de nație și nivelul de instruire, să se fotografieze lângă monumentele, clasice și moderne, din Barcelona, Londra, Roma, Paris, Belgrad, Praga, Sankt-Petersburg, Erevan, devenite emblematice pentru respectivele urbe. E o mândrie a cataloagelor de artă, a ghidurilor ilustrate și a albumelor turistice să le aibă între filele lor; e o mândrie a restauratorilor să participe, la nevoie, la restaurarea lor; e o mândrie a cetățenilor respectivelor urbe să se simtă trezorierii și beneficiarii unor asemenea tezaure, pentru apărarea cărora, la nevoie (ca în cazul blocadei Leningradului), sunt în stare să-și dea viața. Toate astea înseamnă iubire, patriotism și demnitate națională, inspirate de monumentele de artă urbană, mai precis, de densitatea mesajului ideatic transmis de acestea. Sunt fapte și sentimente reale, nu vorbe. Cine, însă, se poate mândri cu monumentele de azi ale Bucureștiului, care, în exclusivitate, mai degrabă ne rușinează? Cine își va pune măcar un deget în joc pentru „cactusul marii uimiri”, etichetat pe forumuri cu cele mai rușinoase cuvinte, de care, cum declară anonimii comentatori, lumea ar fi fericită să scape mai repede? Poate, sponsorii?! Poate, doamna primar?! Ori domnul Pavel Șușară, unul din promotorii artistului? Hai, să fim serioși! Răspunsul la asemenea iluzii este grimasa miserupistă a lui Caragiale, cel în ipostază nevertebrată, din coșmarurile călduțe ale lui Bolborea! 

___________________________________________________

 

Îi mulțumesc reputatului critic și istoric de artă Alexandra Titu, care a susținut printr-un comentariu extrem de binevenit la postarea de pe pagina mea de feisbuk prezentul demers; pe care îl completez cu observațiile domniei sale: 

 

Trebuie sa acceptăm ca țara are nevoie de monumente, nu de rateuri "artistice". Avem suficienți sculptori de talie universală care își pot asuma sarcina de a crea monumentele de care este cu adevărat nevoie. Remarc cu indignare că după '90, în afara monumentului Revolutiei de Paul Neagu și de câteva opere de artă de dimensiuni non-monumentale (din parcul de sculpturi Jecza, monumentele lui Ingo Glass, Sfântul Gheorghe al Silviei Radu, monumentul lui Traian al lui Vasile Gorduz și câteva lucrari excepționale din taberele de sculptură), nu avem nici un monument cu adevărat, iar unele dintre erorile plastice considerate monumente și dedicate unor evenimente sau comemorării unor personalități sau concepte (regalitatea), nu fac decât sa submineze și, de fapt, să distrugă ideea de monument și, evident, să contribuie la degradarea gustului public. Mai semnalez că evenimentele dedicate marilor sărbători sau concepte, cum este centenarul Unirii, sunt necesare, dar ele nu substituie monumentul, semnul plantat împotriva timpului, ca reper al memoriei colective” (Alexandra Titu, 4 august 2017)