Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

miercuri, 25 noiembrie 2015

Libertatea (Cercul Ecaterinei)

[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT]


Libertatea (Cercul Ecaterinei)


Această libertate absolută pe care mi-o dăruieşti
zi de zi
Cum să o pot numi?
Iată lespedea de piatră
care îmi stă deasupra cefei, paralizîndu-mi orice mişcare
zi de zi
pînă cînd ajung să o ignor, pînă cînd nu mai ştiu.
Iată cum lespedea se transformă în nor ridicat,
care mă ridică cu sine-ntre nori
Şi îmi este atît de bine.
Cum pot lespedea şi norul împreună zbura?
Cum pot soarele şi luna vieţui în împreunarea aceloraşi palme?
Cum pot lumina şi întunericul?
Aproapele şi departele?
Tu şi Eu?
Frumuseţea şi, poate, pustiul?
Libertatea
− surîsul ei mi se rostogoloşte în palmă, ca un car de foc,
arzîndu-mi celulele morţii.
Carul Ecaterinei − curaj! − îi conturează în cercuri de foc
umerii aureolaţi, cu desăvîrşire transparenţi, ca şi
întregul trup de diamant netăiat
pentru tăierea zorilor nopţii,
conturîndu-i şi buzele − porţi doxologice ale rostirii
− surîsul de foc, aruncat în faţa prigonitorilor.
Libertatea, rostogolind cercul de foc
al Ecaterinei
în braţele Domnului
Cînd orice doxologie se face surîs
în braţele Domnului.
Cercul de foc ridicat
De plămînii răbdării divine
din pieptul unei fecioare
Ridicate de-acum deasupra
cercului de foc
− Iată, Mirele! −
Libertatea
surîsul
iubirea
şi noi, iată, noi
− cele mai arzătoare pariuri
Şi Tu, reunindu-le. 

 __________________________
Alte fragmente din volum: 

Fecioara şi lupii

Cîntecul Veronicăi (Cîntul lacrimilor Domnului) 

Toate celulele trupului (Simfonia)

„Şi iarăşi-şi-iarăşi iubirea” (I) 

Se făcu tăcere-n Rai 

Bărbatul acesta

Dezțepenirea Zoiei

Harfă - Întru întîmpinarea Domnului

”Când astăzi, Fecioara” 

Botezul Domnului - Îngerul lumii

Cântec de Crăciun

 

 

 

 

 

 

 

duminică, 15 noiembrie 2015

Ca să-i înțelegi pe armeni trebuie să înțelegi Araratul


Cea de-a treia parte a reportajului de călătorie ”CU COVORUL FERMECAT PRIN ARMENIA”, apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 14 noiembrie 2015, preluat de platforma Araratonline.com din 16 noiembrie 2015



Sunt lucruri care nu se află decât prin contact direct, prin pipăire. În 2007, în Caucazul de Nord, amețitorul Elbrus m-a pregătit pentru primele răspunsuri. Dar acestea, ca și Elbrusul pentru mine, erau încă de neatins. Adevăratele luminări au venit peste doi ani la Mțheta, capitala spirituală a Georgiei, care mi-a deschis porțile altor orizonturi, recunoașteri și întrebări. Mai adânci, mai intim pătrunse în crevasele de duh ale Caucazului... până când am simțit că acestea intră în contact, pe principiul unor tainice vase comunicante, cu capilarele Carpaților. 
Credit foto: Siranush Galstyan
Am simțit că ambele masive aparțin nu doar geografic, ci și etno-antropologic, spiritual, aceleași ”plăci tectonice”, de ca și cum bunul Dumnezeu le-ar fi zidit pe ele și pe locuitorii lor deodată și cu aceeași palmă. De ca și cum ambele ar păstra și ar da mărturie, fiecare pe limba ei, de același primar și inestimabil tezaur. Drumul meu a continuat către sud, spre Caucazul Mic, spre Armenia. În 2015 îmi răspunde țara, la fel de bătrână, la fel de proaspătă, de creativă și fascinantă ca și Iviria: țara de la poalele Araratului.

Araratul, cu creasta sa înzăpezită: un munte atât de simplu! Singur pe orizontala câmpiei, amintind de Muntele Fuji, cu care împărtășește o rezonanță simbolică oarecum similară. Se vede limpede din Erevan și din împrejurimile acestuia, ocupând o parte însemnată a bolții cerești, de zici că-l atingi cu mâna, ori că zăpezile sale îți ating fruntea, ca binecuvântare. Am simțit această binecuvântare pe toată durata șederii mele în Armenia.
Biserică armenească în timpul liturghiei. Erevan

Ca să-i înțelegi pe armeni trebuie să înțelegi Araratul, puterea generativă a acestui munte, care a grăit o singură dată în istorie. Dar a grăit întregii omeniri. După care, spun hrisoavele, ar fi tăcut, dar continuă să vorbească în taina Crucii, care alimentează, ca o pânză freatică, puterile acestui popor, dăruindu-i puterea de a rezista, precum și un surprinzător simț al umorului.

Când turcii au protestat ”De ce figurează muntele Ararat pe stema Armeniei, deși se află în Turcia?”, ambasadorul Armeniei ar fi răspuns: ”Și pe steagul țării dumneavoastră se află Semiluna, deși nu aparține Turciei!”. Și astfel revenim la uitatul ”Radio Erevan”, cu umorul său sec-amărui, ce aglutina durerile istoriei, spre a le restitui lumii spiritului.

Vartavar - apă și trandafiri în flăcări

Varvatar în centrul Erevanului
Cea mai călduroasă primire care i se poate face unui străin este de a fi întâmpinat de copiii casei (sau țării) pe care o vizitează. Așa m-a întâmpinat Iviria în 2009, așa mă întâmpină azi Hayastanul. Și nici o altă țară din lumea pe care am bătut-o până acum nu m-a întâmpinat în acest fel.


Prima zi a Festivalului ”Caisa de Aur” a fost o zi de duminică, 12 iulie. 12 iulie se suprapune în 2015 cu sărbătoarea populară Varvatar, desfășurată cu entuziasm chiar în centrul Erevanului și pe fiecare din străzile sale. Varvatar este o ceremonie agrară de vară, veche de peste 5000 de ani, cu dată variabilă, cunoscută ca ”sărbătoarea stropitului cu apă”. Era închinată zeiței Astghik, a apei, dragostei, frumuseții și fertilității, care se credea că stropea pământul cu apă de roze spre a-i conferi puritate și rodnicie și căreia armenii îi aduceau ca ofrandă trandafiri (etimologic, Vartavar înseamnă ”trandafiri în flăcări” sau ”stropire cu apă”). A fost încreștinată de Sfântul Grigorie Luminătorul și transformată în Praznicul Schimbării la Față a Domnului Iisus Hristos. Sensul primar al sărbătorii a fost uitat, rămânând până azi stropitul reciproc cu apă spre purificare, noroc sau pur și simplu spre răcorire, într-o voie bună generală, care ține de dimineață până seară.
Jurații Caisei de aur versus Varvatar

Puține sărbători agrare s-au păstrat în Europa de azi. Cele mai multe, chiar în conservatorul spațiu ortodox, au ajuns în dicționarele de folclor, însă nimeni, cel puțin în mediul urban, nu le mai știe coloratura reală. Dar la Erevan, o capitală europeană cu toate însemnele civilizației, sărbătoarea Varvatar este în toi în 2015, ca în fiecare an. O practică mai ales copiii și adolescenții. Fetele îi stropesc pe băieți, băieții pe fete, cei de la etaj pe trecătorii de pe trotuare și reciproc; copiii, înarmați cu pistoale mari cu apă, îi țintesc pe pasagerii din autobuze, dar și cei din mașini împroașcă de la bord femeile frumoase de pe stradă, care se feresc în piruete, țipând. Băieții exultă de plăcerea gestului fulgerător. Unii fug, alții ripostează, dar nimeni nu se supără. Fraternizarea în jurul apei e atât de mare, că până și mașinile miliției sunt împroșcate, fără ca cineva să protesteze. Aparatul foto cu care urmăresc procesiunea nu-mi este atacat, în timp ce rochia e fleașcă. Nici urmă de huliganism, maliție, vulgaritate sau concupiscență în zbenguiala generală din jurul fântânilor publice, care sunt multe. Nu cred că în altă parte a Europei o sărbătoare a apei s-ar putea desfășura cu atâta inocență, seninătate și bună cuviință. Este suficient un gest, ca să îi faci să înțeleagă că nu vrei să iei parte la petrecerea lor și îți vor respecta opțiunea. Chiar și în jocuri, armenii sunt gentilomi desăvârșiți, fără să facă vreun efort pentru asta.

Se spune că modul de petrecere a sărbătorii exprimă cel mai plenar spiritul unei națiuni. Vartavar, cu revărsarea sa de bucurie și dragoste de viață, mi-a dat prilejul să-i cunosc îndeaproape pe armeni din prima zi a descinderii mele printre ei.

Komitas

Piața Republicii noaptea. Pe zidul Muzeului de Istorie, poster cu portretul lui Komitas 
Spiritul comunitar al armenilor l-am descoperit și în alte ocazii. În serile de vară, căldura îi scoate afară din case și îi adună în piețele publice, în parcuri sau în grădinile dintre blocuri, amenajate cu umbrare, mese, bănci și cișmele, unde petrec ore în șir la taclale, până spre noapte. Nu am auzit niciodată vreun țipăt sau semn de scandal nici pe străzile din cartiere, chiar în târziul serii. Doar jocurile voioase ale copiilor, de o inocență și candoare cum la noi nu mai găsești de mult, se auzeau de la fereastra mea până aproape de miezul nopții: adormeam în clinchetul lor.


Când am trecut în prima seară prin Piața Republicii - centrul cultural și social al orașului - și am văzut sutele de oameni strânși laolaltă care o umpleau, am crezut că este miting sau sărbătoare. Dar nu - mi s-a spus -, așa obișnuiesc armenii să-și petreacă orele serii. Piața Republicii, extrem de toridă ziua, este luminată seara și noaptea de jocurile apei din fântânile arteziene cu lumină colorată, profilate pe postere mari cu personalități ale culturii naționale, afișate pe pereții Muzeului de Istorie; dintre acestea se distinge net Komitas, un geniu al muzicii, un luptător pentru renașterea națională și un martir. Privirea lui gravă, blândă și pătrunzătoare, amintind de cele mai calde icoane ale lui Hristos, domină întreaga mulțime, îmbrățișând-o. Spectacolul de lumini, acompaniat de muzică clasică, este urmărit de localnici și de turiști ore în șir. Grupuri de tineri, perechi de îndrăgostiți, părinți cu copii, bătrâni, oameni singuri, bicicliști, cu toții se adună să discute ori doar să privească jocurile de muzică și lumină revărsate în noapte. 
___________________________
Fotografiile (în afara primei) aparțin autoarei.

Celelalte părți ale reportajului pot fi citite aici: 

CU COVORUL FERMECAT PRIN ARMENIA (I)

O țară esențialmente filocalică - Note de călătorie în Armenia (II)

Iar aici, reportajul despre Festivalul Internațional de Film ”Golden Apricot” - 2015: ”Caisa de aur” și darurile sale

 

 

 



joi, 12 noiembrie 2015

Fecioara şi lupii


 Fecioara şi lupii

Frescă arhaică − 
 
Fecioara gravidă cu soarele − frigul nopţii nu o poate atinge.
Doi lupi argintii îi ţin pavăză
şi amprenta mîinii Tale pe pîntecele alb, deşteptat.
Deşteaptă e luna şi albă în priveghiul de noapte al soarelui
ce-aşteaptă să vie pe lume.
Deştept e argintul din coama zbîrlită a lupilor lunii,
ce doru-şi doinesc spre departe.
Deşteaptă e pana ce scrie, muiată-n bogate hambare.
Bogată Ţi-e mîna, o, Doamne, cînd trupuri lăsat-ai gravide
în hambarul pustiului orb
cu mierlele zilei de mîine.
Deşteaptă-i poteca pădurii, schiţată de raza lunară;
pe ea se preumblă fecioara, umil privegheată de fiară.
Deştept este cerul ce-aşteaptă ca iar să Te naşti printre noi.
În ger, pe poteca cea dreaptă, fecioara paşii săi goi
pe zăpadă-i aşterne. Ninsoarea se-aşterne domoală
pe urmele ei, ce dispar. Şi umbre cu urme de smoală
se scurg pe sub codrul neclar.
(Tăcerea e-atîta de goală, cum goală e sticla-n pahar).
Pe umerii lucii străluce o blană de lup argintiu
Şi luna în formă de cruce străluce în codrul pustiu,
Sporind aşteptarea...
Şi nu poate-opri vijelia pe fata, ce pleacă în soare
Doar blana de lup şi-o aruncă dihaniei reci la picioare.
Şi urma-i dispare. Şi nu-i de găsit
în codrul lunatec, de-acum istovit.

Doar paşii, ce-arar îi petreci
pe tulbure, a lunii părere
Ţi-arată din timp şi din vrere
Profilul pustiu de lup argintiu
Şi coada ovală de vulpe polară
De vulpe-surată cu coada-argintată
Ce-odată, plimbată pe-un fir luneca.
Şi-o pată de ceară-n zăpada lunară
De ceară albită sub luna boltită
Refuză să moară, refuză să crească
Şi Soare-Răsare nu vrea s-o topească. 

[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT]  
 
 

miercuri, 11 noiembrie 2015

CU COVORUL FERMECAT PRIN ARMENIA (I)


Publicat în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 noiembrie 2015 și preluat de Ararat on-line din 11 noiembrie 2015

 

Ce vânt te aduce la noi?...”


Caise în ”copacul dorințelor”
Armenia, Erevan, ”Caisa de aur”. Sunt primită cu panere largi de caise, că e iulie, luna caiselor, când acestea se revarsă prin piețe și sunt sfințite, tradițional, în biserică; a caiselor care au dat și numele festivalului de
film la invitația căruia am ajuns în Armenia. Caisele - simbol național - au invadat, în panere largi de rafie împletită, podiumul festivității de deschidere, coridoarele sălilor de cinema, biroul de presă, chiar și covorul roșu este străjuit de panere cu fructe de forma inimii. Copaci miniaturali ”ai dorințelor”, încărcați de caise aurii tronează, ca o încununare a Cornului abundenței, pe mesele de banchet, zi de zi și seară de seară, pe măsura ospitalității armenești. Panere cu caise de culoarea chihlimbarului îi vor recompensa, alături de statuete și diplome, și pe laureații festivalului, dar sunt de ajuns pentru toată lumea. Plecăm spre camerele de hotel cu buzunarele pline de caise. Translucide, galben-opal, mari, de culoarea mierii de salcâm.

Localnicii mă întreabă: ”Ce vânt te aduce la noi?...” Te întrebă italienii ce cauți la Roma? Francezii, ce cauți în Franța? Englezii... suedezii... americanii...? Dar ca să ajungi în Armenia, ca și în România, în Georgia, în Kazahstan, trebuie să ai un motiv bine întemeiat. O pricină, un rost ori o întâmplare aparte, a ta. Că nu toate vânturile trec pe aici.

Basoreliefuri cu hachkaruri - măn Gerard
Ce m-a adus în Armenia? Paradjanov, le spun. M-or crede? Mă cred, ba chiar mă înțeleg: toată lumea îl cunoaște pe Paradjanov aici (ca și în Georgia, patria sa după naștere). Mă simt ca acasă. Ca și în Georgia - Sakartvelo, Iviria, Colchida, Kartlia.


Armenia e Hayastan pentru armeni: este țara lui Hayk, urmașul lui Noe: Haya-stan.

Și gruzinii sunt urmași ai lui Noe: Kartlia este țara lui Kartlos, fiul lui Targamos, fiul lui Gomer, fiul lui Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Numele acestea se regăsesc în Cartea Genezei, dar și în vechile scripturi din Caucaz, transmise cu sfințenie din generație în generație. Arborele genealogic al neamului e afișat în muzee, în școli și biserici, astfel că îl știe fiecare. Este, alături de limbă și alfabet, una dintre ”icoanele” neamului; și acestea, icoanele identității naționale la armeni, sunt multe și foarte vii.

Cu toții suntem urmași ai lui Noe, dar puține neamuri au păstrat nealterată această memorie. Puține popoare știu să-și numească strămoșii până la origini. Armenii sunt un popor al memoriei, oameni ai cărții, își cunosc și își cinstesc până azi strămoșii întemeietori, literatura lor măsoară milenii. Întemeietorii alfabetului lor dau nume bulevardelor, sunt trecuți în sinaxare și în soborurile de înțelepți ai neamului, imortalizați în statui de o uimitoare frumusețe și măreție.

Porțile Orientului


Nu știu să existe oraș cu un asemenea geniu al pietrei, sculptate ori dispuse în arhitecturi, ca Erevanul. Statuile de personalități parcă te salută la fiecare stradă, într-un evantai de expresii ale demnității, inteligenței, măreției, curajului, spiritului mucalit, ca un veritabil sfat al bătrânilor, tocmai ieșit din bazaltul scripturilor naționale, într-o armonie dintre trecutul îndepărtat și prezent, cum cred că numai armenii mai știu să creeze. Nici urmă de răceala bășcălioasă din plastica românească din ultima jumătate de veac față de istoria națională. Și aceste statui pline de putere inspiratoare, care populează orașele, ba uneori și satele, sunt realizate de o pleiadă de sculptori și arhitecți autohtoni, în plin sovietism postbelic sau în epoca de cruntă recesiune de după 1990, când Armenia a fost scuturată de falimentarea întregii industrii autohtone. Ervand Kochar, Ara Harutyunyan, Ara Sargsyan, Ghukas Chubaryan: iată o serie de sculptori recunoscuți, autorii unor lucrări legate cu mii de fire de istoria, duhul și tradițiile acestei națiuni. De unde mijloacele, într-o criză economică care nu se mai termină, înăsprită de un război prelungit și de un cutremur devastator, pentru investiții urbanistice strict decorative?

Biserica Sf Arhangheli - Echmiazin
Se pare că armenii își găsesc resursele în cenușă, ca pasărea Phoenix. Este uimitor cum o țară atât de vitregită de istorie, care nu a avut de secole perioade stabile de independență, își găsește forța să renască și să creeze, și în plin socialism, dar și astăzi, o cultură bazată pe frumusețe, noblețe și ideal! O țară care pare din afară încremenită în trecut, asemeni bisericilor ei bimilenare, multă vreme părăsite, azi, revenite la viață, renaște cu o putere de neînțeles, care poate să izvorască numai din credința în Dumnezeu, asumată în taina Crucii. A crucilor de piatră bi- sau tridimensionale,
hachkarurile, pe care de două mii de ani călugării și pietrarii acestei țări le transformă în flori și în aștri, înfloriți în arabescuri și în arbori cerești, plini de păsările raiului, de parcă piatra și-ar pierde orice împotrivire în mâinile lor! Numai Crucea, trăită în filigranele ei și iubită, poate naște asemenea miracole de transformare a supliciului în frumusețe - oglindire perfectă a destinului acestui popor.

În căutarea omului vechi


Suntem la porțile Orientului. Fixate mai mult conceptual-subiectiv decât geografic, sunt porți ale miracolului, la fel de seducătoare și alunecoase ca acesta. Este un pariu să le prinzi, să le suprinzi în camera foto, dar mai ales în puterea cuvântului! Un cuvânt tot mai puțin deslușibil, pe care nu îl mai rețin decât basmele și legendele... dar și oamenii născuți de aceste legende. Am străbătut mări, țări și multe anotimpuri de așteptare ca să-i cunosc. Și acum ei mă întâmpină, cu legendele lor, al căror adevăr se vădește în fapte. Nu-mi e greu să îi recunosc. Nu-mi e greu să le disting sensul cuvintelor: tăcerile și așteptările îndelungi mi-au ascuțit auzul.

Ca o Alisă într-o Țară a Minunilor, sunt întrebată: ”Ce vânt te aduce la noi?...” Ce caută o pasăre călătoare dintr-o țară veche de numai 2000 de ani pe un pământ ce își măsoară istoria în cinci milenii? Ce caută o româncă în țara vitejilor de care se temeau romanii și bizantinii, în țara sculptorilor, caligrafilor, poeților și arhitecților, ce cucereau inimile vanitoase ale Europei și capriciile Soarelui-Răsare, țară restrânsă astăzi la un petic din imperiul de odinioară și pe care cinicii o reduc la peiorativul ”Radio Erevan”?

Ce caută o româncă la Erevan? Pe Paradjnanov?!... De bunăseamă, mai mult! Omul vechi, neglobalizabil: în căutarea lui am ajuns, din filele marilor epopei, readuse în fața mea de Paradjanov, pe pământul noului legământ dintre Dumnezeu și Noe patriarhul, legământ întipărit acum peste 5000 de ani în solul reavăn al Araratului. Munte al binecuvântării, aflat la numai câteva sute de kilometri sud de dipolul său, negurosul Elbrus. Caucazul Mare și Caucazul Mic: munte al supliciului și al rebeliunii, aflat la distanța unui zbor de porumbel de muntele apei purificatoare și al binecuvântării. Vechiul blestem și noul legământ, cearta și împăcarea omului cu Dumnezeu. Împreună, cele două masive-pereche, așezate între Marea Neagră și Caspică, par să sintetizeze destinul întregii umanități.

Pământ străvechi al memoriei, țară a legendelor începutului și sfârșitului lumii (potrivit unei profeții georgiene, Judecata de Apoi va avea loc la Mțheta!), Caucazul este locul unei acustici pnevmatice deosebite, locul unde spusele profetice s-au păstrat și se aud până azi, pentru că genele ”omului vechi, neglobalizabil” sunt vii și continuă să inspire. Nu degeaba catedrala Stâlpului de Viață Făcător se află aici! Locuri în care memoria originilor este vie și continuă să modeleze destine și idealuri. M-am întrebat atunci: ”Cum?”


Fotografii de Elena Dulgheru 

_______________
Update 
Azi, 25 iunie am avut surpriza să descopăr că reportajul a fost tradus de un tânăr româno-armean și publicat pe 23.06.2016 în ziarul armenesc AZG Daily
 

marți, 10 noiembrie 2015

O țară esențialmente filocalică - Note de călătorie în Armenia (II)



La mănăstirea Tatev
O călătorie peste mări și țări se pregătește, apoi se visează, apoi se așteaptă. Ghiduri turistice, tratate de istorie, asimilate cu sârg, sunt uitate la fața locului, pentru a-ți reapărea ulterior, răsărind din traseele străbătute, într-o altă, mult mai învăluitoare lumină. Așa am ajuns în Armenia.

Marile mănăstiri și biserici din primul mileniu creștin (bisericile Sfintelor Ripsime și Gaiane din Echmiadzin, templul parțial ruinat al Puterilor Cerești din Zvarnoț), ori cele din perioada Renașterii Armene (Sanahin, Haghpat, Gegard, Keciaris, Noravank, Tatev) străjuiesc ca niște fortărețe platourile și vârfurile montane ale țării. Multe dintre ele au rămas în ”Armenia de Vest”, teritoriu turcesc, pe care localnicii îl deplâng și astăzi, cu același sentiment al nedreptății istorice. Mai toate sunt ocrotite de UNESCO și în ciuda vechimii, sunt destul de bine conservate, grației profesionalismului cu care au fost construite, calității materialelor (granit, bazalt, tuf vulcanic) și concepției arhitectonice, care le-a conferit o îmbinare de robustețe, sobrietate și armonie unice în lume. Chiar dacă din cele mai multe ansambluri a rămas o singură biserică sau un complex de două-trei biserici, impresionante prin severă frumusețe, dispunerea lor strategică pe vârfuri de munte îmi dă senzația (trăită și în Georgia) că întreaga țară se află de două mii de ani în stare de apărare activă, transformată pentru veacuri în stare de asediu - al limbii, al teritoriului, al credinței.

Mănăstirea Tatev - vedere generală
Peste tot se simte trecerea perșilor, arabilor, mongolilor, turcilor, a sovieticilor. Lupta pentru salvgardarea culturii și conștiinței creștine a avut în Caucaz intensități nemaiîntâlnite în restul Europei. Păstrate în muzee, icoane cu rotunde obrazuri asiatice încercau în timpul invaziilor mongole să îmblânzească satârele păgânilor, care nu se ridicau asupra unor chipuri asemenea lor.
Cu Pruncul în brațe, Maica Domnului își înclina ochii oblici spre a implora îngăduința năvălitorilor!

Dar icoanele și fresca sunt rare în bisericile armenești: predomină volumetriile iscusite ale arhitecturilor boltite, în care sunt maeștri neîntrecuți, decorațiunile în piatră - basoreliefuri de o rară și elevată frumusețe, și celebrele hachkaruri, crucile masive de piatră dantelată, rarefiate ca aerul și grele ca toată istoria lor.

Tatev-coloana oscilanta Gavazan Siun(904 d.Hr)
Timp de multe sute de ani rugăciunea s-a stins dintre zidurile de piatră, ori a pâlpâit cu lungi întreruperi. Abia de 25 de ani ea renaște într-un stat suvernan, spulberând mitul apatiei religioase a armenilor (mit încurajat de sovietici, dar sugerat
și de filmul-cult al lui Atom Egoyan, Calendar). Multe mănăstiri și biserici și-au reluat viața liturgică, altele au regim de muzeu, altele, parcă nepăzite de nimeni (ca Saghmosavank, nu departe de Erevan) tronează singure în peisaje pustii. Oricine le poate vizita, dacă reușește să ajungă la ele pe drumurile puțin circulate, cu marcaje puține și greu descifrabile. Adesea am fost întâmpinată de nunți. Ca și în Georgia. Armenilor, ca și gruzinilor, le place să-și celebreze marile momente ale vieții în locuri încărcate de istorie sacră, oricât ar fi ele de greu accesibile și lipsite de servicii de recreere.

Mi-a rămas întipărit chipul unui călugăr, părintele Mihail de la mănăstirea Tatev, și cântarea lui de o emoție spiritualizată, cum numai la ortodocși credeam că pot întâlni. Un chip voios și o privire blândă, jovială și caldă, care m-a făcut să mă simt ca acasă. O privire cum nu mă așteptam să găsesc într-o mănăstire promovată pentru spectaculozitatea peisajului montan, dominat de o prăpastie amețitoare, deasupra căreia este amplasată, ca o cetate inexpugnabilă. 

Părintele Mihail
Astăzi ajungi la Tatev pe firul celei mai lungi linii de teleferic din lume. Fondată în 848, distrusă în sec. XII de selgiucizi, care au ars peste zece mii de manuscrise, a devenit în sec. XIII reședință episcopală și un important centru de învățământ și manuscrise, cu vreo 600 de călugări, filozofi, pictori, muzicieni, caligrafi, găzduind și o universitate care a produs nume importante ale culturii armene. În sec. XIX era încă o dioceză activă. A fost închisă de regimul sovietic. Numele și-l datorează, se presupune, patronului său, Sfântul Eustație, ucenicul apostolului Tadeu, care, ca și învățătorul său, a propovăduit în Armenia și și-a dat mucenicescul sfârșit în apropierea mănăstirii; ipoteze mai romanțate leagă toponimul de rugămintea de ”a zbura”, adresată lui Dumnezeu de unul din meșterii mănăstirii, izolat de domnitorul său pe acoperiș, amintind de povestea meșterului Manole. Astăzi complexul numără trei biserici și mai păstrează rămășițe ale frescei originale (sec. X), cu un Hristos Pantocrator monumental și o suită de sfinți, impresionanți prin coloritul aerat și o prospețime picturală, rar întâlnite în cadrele fixe ale canonului. Copii ale frescelor de la Tatev sunt expuse la Galeria Națională de Artă din Erevan.

În puținele lor producții iconografice, armenii au știut să confere canonului, pe lângă desăvârșirea vizuală, libertatea lăuntrică a trăirii frumoase în Dumnezeu, bazată pe interiorizare mistică, dar și deschidere spre aproapele, rar întâlnită în școlile bizantină și slavă, dar prezentă la georgieni. O iconografie rafinată și spontană, uneori ludică, dezinvoltă și esențialmente filocalică. Această libertate și deschidere, ancorate mereu în Spirit, știința de a fi simultan copil și bătrân, băștinaș și străin, înfrânt și biruitor, ludic și hieratic, pe care le întâlnim în icoane, par a fi marca identitară și cheia de rezistență a Caucazului. 

Fotografii de Elena Dulgheru. 
Mai multe imagini în Ziarul Lumina


luni, 9 noiembrie 2015

”Colectiv”: de la tragedie la revoluție?... o analiză pragmatică

 

Văzând derularea vertiginoasă a evenimentelor de după catastrofa din clubul bucureștean și amplitudinea națională a crizei declanșate de aceasta, nu se poate să nu îți pui niște întrebări. Și lista lor este lungă. În loc să se limpezească, lucrurile par tot mai tulburi, binele se amestecă cu răul, victimile cu eroii și cu călăii (încă neidentificați, dar suspectabili), virtutea cu viciul, concretul cu generalitatea, într-o învolburare de ape tot mai tulburi, în care nu știu cine și ce pescuiește. 

Sfinții Părinți spun că în vremurile din urmă cea mai grea piatră de încercare va fi cea a discernământului. Iar pentru discernământ trebuie pace lăuntrică, duh nepătimaș și limpezime a minții, adică exact ceea ce un șoc emoțional puternic și o mare suferință tind să înlăture din noi. Cu cât șocul și suferința sunt mai mari și cuprind mai multe persoane, cu atât tulburarea publică și starea de nemulțumire este mai mare. Lumea caută vinovații. 

Primii incriminați au fost, e de înțeles, patronii localului, care nu asiguraseră protecția corespunzătoare contra incendiilor și permiseseră efectele pirotehnice în condiții improprii, apoi echipa pirotehnică, apoi primarul de sector, care ar fi avizat funcționarea localului fără avizele corespunzătoare (cu toate că acesta susține contrariul), apoi valul de acuzații a început să se reverse asupra întregului sistem politico-administrativ românesc. E simplu, căci rockerii sunt prin definiție antisistem - nimic rău în asta, dacă revolta se rezumă la versuri, muzică și stil de viață, dar când această revoltă vizează haotic toate sferele establishmentului (guvern și politicieni, dar și Biserică și societate), te întrebi: Cine dorește toate acestea? 

Cum de s-a schimbat peste noapte o generație de adolescenți și tineri apolitici, indiferenți electoral (conform statisticilor recente), ale căror idealuri sunt cele ale muzicii pe care o ascultă (libertatea și anarhismul, libera-cugetare și convingerea că ”sunt diferiți”)? I-au schimbat durerea și sentimentul nedreptății, care i-au și solidarizat, iar incapacitatea sistemului de a răspunde prompt cererii lor de dreptate nu făcut decât să le întețească furia și s-o îndrepte orbește asupra întregii societăți. Și atunci: ”Jos sistemul!”. O generație de tineri fără agendă politică strigă: ”Jos guvernul, președintele, Biserica!”. În interesul cui? Pentru a pune în loc ce?

Găselnița cu corupția, lansată imediat de presă și preluată de demonstranți, e o platformă revoluționară simplistă, dar nerezolvabilă cu revoluții, ci cu o justiție independentă și o bună relație dintre instituțiile statului și societatea civilă, iar o revoluție nu face decât să zguduie toate acestea. Pentru a le înlocui cu ce, când ”strada” nu știe să-și desemneze proprii reprezentanți în discuțiile cu președintele, decât dintre reprezentanții fostelor grupuri de putere, actuale sau din guvernările anterioare? Într-o dimineață, când Piața Universității era încă pustie, un om cu o portavoce îl întreba pe cel care i-o dădea: ”Și ce vom striga?”

Toate acestea amintesc de alte antecedente revoluționare din Piața Universității, dar cel mai mult de Revoluția din decembrie 1989, cu a cărei amploare tind să se asemene. Să se asemene și să nu se asemene...

Căci Revoluția de la 1989 (fie că unii o numesc altfel) avea un scop, practic unanim acceptat, care era dincolo de schimbarea conducerii de atunci, viza schimbarea unui întreg sistem social, eliberarea de comunism și, pe cât posibil, de influența sovietică. Lozinci bine întipărite în memoria colectivă, ca ”Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!” coalizau o țară întreagă, iar dreptatea era cea cerută de muncitorii greviști de la Brașov, de miile de condamnați și hărțuiți pe motive politice, de luptătorii anticomuniști - adevărați eroi și martiri - și de un întreg destin național, frânt, deformat și batjocorit vreme de patru decenii. Desigur că mașinații au existat și multe dintre acestei idealuri au fost parțial compromise, dar asta e altă problemă.

Ce se întâmplă acum? În ajunul nopții de Halloween, un club de muzică hard-rock, ticsit cu oameni, ia foc în câteva secunde. Zeci de morți, peste 150 de răniți, în suferințe atroce. Majoritatea sunt oameni tineri și apolitici. Cu toții sunt victime. Unii dintre ei își dovedesc eroismul, salvându-i pe alții, uneori cu prețul propriei vieți. Astfel de lucruri ne impresionează, pentru că nu se întâmplă în viața obișnuită, dar în condiții de război și în marile cataclisme ele sunt frecvente. Unii își dovedesc eroismul, alții lașitatea. Da, au existat eroi la ”Colectiv”, a existat frumusețe umană și sacrificiu, dar ele au existat și în cazul minerilor blocați pentru câteva săptămâni în subteran, în catastrofele din combinatele de industrie grea sau în dezastrul de la Cernobîl. Acolo au fost eroi cu sutele, care și-au jertfit viața pentru comunitate. Dar nimeni nu a făcut din toți aceștia eroi naționali! A vorbi în termeni generali de ”eroii de la Colectiv” și a insinua un anumit ideal național al acestor tineri, așa cum încearcă să facă presa, pare cel puțin abuziv. Ori se dorește crearea unui simbol? Căci o revoluție nu poate exista fără simboluri!

Între timp, aflăm că localul ”Colectiv” a găzduit nu o singură dată concertecu ritualuri satanice în toată regula, iar pe internet apar știri cutremurătoare despre ipoteza crimei cu premeditare. Depoziția lui Florin Chilian demonstrează, pe baza tehnologiei pirotehnice, că ”focul a fost pus de o mână criminală”; muzicianul citează și o conversație particulară a unui funcționar guvernamental, care știa pe 29 noiembrie despre declanșarea iminentă a unui dezastru, ”un accident, ceva cu mulți morți”*. Tot din mediul on-line aflăm că unul dintre patronii clubului și-ar fi anunțat cu o zi înainte prietenii să nu meargă la concertul de la ”Colectiv”**. Dar este treaba procuraturii, nu a mea, să investigheze aceste lucruri. 

Mă mir cum presa ocultează aceste subiecte fierbinți, care ar fi trebuit să fie cruciale în soluționarea juridică a cazului. În schimb, tabloidele reiau zilnic refrenul: ”Jos corupția! Jos Biserica! Trăiască eroii!”. Este ciudat că înseși victimele catastrofei și susținătorii lor par mai interesate de ”revoluție”, decât de aflarea adevăraților vinovați, cu toate că din primele zile ceruseră ”dreptate și pedepsirea vinovaților”. ”Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă”, strigă demonstranții, amintind din nou de decembrie 1989. Dar de ce cer aceștia demisia guvernului, iar nu soluționarea juridică a anchetei? Cine vrea să destabilizeze o țară întreagă? Cui îi e frică de Biserică?

Este adevărat, corupția și imoralitatea guvernanților au atins cote foarte mari și mulți demnitari ar fi trebuit să își dea de multă vreme demisia, dar cât de bine face, în aceste condiții, un vid complet de putere? E de înțeles nevoia unei schimbări de guvern, dar asta se poate face și fără revoluție.

Pentru o revoluție este nevoie de eroi și de jertfe. Cu cât mai multe jertfe, de preferință nevinovate, cu atât valul de revoltă este mai mare, iar șansele de succes ale revoluției cresc. Îmi amintesc de morții de la Timișoara și de simptomatica falsificare a listelor de cadavre, astfel încât numărul de morți să pară cât mai mare, iar revoluția, mai sângeroasă. Cine avea nevoie de toate acestea? - mă întrebam cu naivitate atunci. Am înțeles când am studiat științele comunicării. Avea nevoie ”imaginea” evenimentului, care,  pentru a reprezenta o revoluție, trebuia să fie cât mai grandioasă și să creeze un val cât mai mare de simpatie și susținere internațională. Aveau nevoie cei care urmau să profite de această imagine.
Îmi amintesc cu groază că unul din membrii supraviețuitori ai formației ”Goodbye to Gravity” povestise în presă că patronii localului îi ceruseră ”să fie în sală cât mai multă lume”; pentru a se vinde cât mai multe bilete, desigur, sau...? Las soluționarea aceste ipoteze în seama altora.

Există o inginerie a revoluțiilor, declanșabile la comandă pe fundalul unei structuri statale fragile și a unei populații dezbinate?  Căci ideea ”scenariului” nu are cum să nu ne vină în minte, din moment ce o bună parte a Europei de Est, din Ucraina până în Georgia și Basarabia, este zguduită de valuri de instabilitate, violență și vid de putere. O conducere slabă, care nu poate împăca pretențiile internaționale cu necesitățile interne este platforma ideală pentru așa ceva. Dar nu este și suficientă, mai este nevoie și de dezbinarea cronică a populației. 

Am simțit cum își face loc, forțând consecințele tragediei de la ”Colectiv”, un scenariu de revoluție anticlericală și anticreștină. O nouă revoluție a secularismului ateu. Dar iată că tocmai suferința care a stat la baza acestei revolte își găsește alinarea în Biserică! Sutele de preoți implicați trup și suflet, alături de medici în ajutarea victimelor devastatorului incendiu, prin donații de sânge, neîncetate rugăciuni în toate bisericile din țară, dar și la locul sinistrului,  și  ajutor financiar, au schimbat, prin dragostea lor, mentalități și au asanat sursele unor conflicte absurde. Biserica, huiduită în stradă de protestatari, permanent umilită de presă și batjocorită de repetate ori în localul ”Colectiv”, își primește cu dragoste semenii aflați în suferință, necăutându-i la față sau la credință, după modelul Samarineanului milostiv.  Este imposibil ca atâta revărsare de dragoste să nu își arate roadele. 

Da, sunt posibile scenarii de revoluții și destabilizări, bazate pe ură și dezbinare. De fapt, jucăm șotron printre ele, fără să știm. Dar câtă vreme acest popor și Biserica sa (cea ortodoxă, majoritară, dar și celelalte culte creștine) poartă în sine suficiente resurse de iubire, coeziune și iertare, Dumnezeu nu ne va lăsa, iar scenariile de dezbinare și aservire vor falimenta. Să nu ne temem de ”scenarii”, câtă vreme purtăm în suflet bunătate, credință, luciditate și curajul de a spune adevărul, câtă vreme avem sentimentul coeziunii naționale și celei în jurul lui Hristos. Iar numele clubului, din simbol proletcultist (preferință a curentelor recente de artă underground) poate deveni, recuperându-și semnificația originară, simbol al concordiei naționale și religioase. Așa să ne ajute Dumnezeu! 

__________________________________________________________
*http://m.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/florin-chilian-la-colectiv-a-fost-crima-cu-premeditare-focul-nu-a-pornit-de-la-artificii-a-fost-pus-de-o-mana-criminala-332832, 4.11.2015.   
**http://infoalert.ro/2015/11/04/cutremurator-ce-au-gasit-anchetatorii-in-telefonul-unuia-dintre-cei-3-patroni-de-la-colectiv/?utm_source=dlvr.it&utm_medium=facebook.

Comentarii

Se pare că realitatea nu este foarte departe de cea pe care am descris-o: http://vremuritulburi.com/2015/11/10/lovitura-de-stat-a-reusit-soros-este-oficial-noul-premier-al-romaniei/

Iată și ”Mărturisirea unui ex-rocker”: http://www.ziaristionline.ro/2015/11/11/colectiv-recviem-pentru-un-vis-marturisirea-unui-ex-rocker/

 

miercuri, 4 noiembrie 2015

Tot despre ”Colectiv”


Constat cât de greșit a fost înțeles textul meu. Dacă îmi era indiferent ceea ce s-a întâmplat la ”Colectiv”, nu îl mai scriam. Stăteam și urmăream totul liniștită de la TV. Sau îmi afișam, ca mulți alții, o siglă în bernă sau o lumânare aprinsă pe pagina de fb. Este atât de simplu! Și nimeni nu te întreabă ce simți de fapt, și nici de sinceritatea gestului tău. 

Dar eu mi-am propus ceva mai mult. Și mai riscant. Poate că am greșit. Într-adevăr, primul lucru care se cere în urma unei tragedii este tăcerea. Acest lucru nu l-am luat în considerație. Și nici nu mi-am propus să jignesc pe cineva, nici să acuz o persoană concretă sau un grup de persoane (ci un curent, care e ceva mai abstract) și să trag un semnal de alarmă. Poate că nu este acum momentul. Dar poate că altă dată va fi prea târziu. Sper să nu fie așa. 

Despre genurile muzicii heavy metal, istoria Halloweenului și relația dintre cele două și satanism nu voi mai discuta aici, pentru că nu este momentul și se pare că nimeni nu vrea. Nu voi voi nici eu. Există studii, nu doar pe Wikipedia.
Din toată această tragedie, un singur lucru luminos se ridică: umanitatea, solidaritatea și eroismul, descoperite în sufletele foarte multor oameni, participanți sau nu la eveniment, care au unit practic o țară întreagă. Acesta este lucrul cu adevărat minunat, singurul care poate șterge cât de cât lacrimile de pe obrazele îndurerate. Pentru aceasta cred că nu ne va lăsa Dumnezeu! 

Dar iarăși vorbesc de Dumnezeu, iar multora nu le place acest lucru. Îi enervează. Mi se spune: ”Să-L lăsăm pe Dumnezeu în cer și să ne ocupăm de chestiunile de corupție, că acolo vom găsi cauza catastrofei”. De ca și cum am avea de căutat cauze, iar nu repere! Mi se spune că ”toate astea nu au de-a face cu religia”, de ca și cum e ceva din viața noastră care nu are de-a face cu religiosul! Mi se spune că tinerii au dreptul să se distreze cum vor, că sunt liberi. De ca și cum opțiunile după care ne alegem căile libertății nu-i influențează automat și pe ceilalți... În fine, mi se spune că modul meu de a pune problema este ”medieval”, ”animalic”, ”oligofren”, ”lipsit de suflet”, mi se recomandă bășcălios ”să spun o rugăciune”, sunt proferate (aici și pe fb) injurii împotriva Bisericii, a preoților, împotriva mea. Inițial le-am lăsat, apoi le-am șters, din decență. Ce să răspund? Voi tăcea, că e vremea tăcerii. 

Sunt întrebată, provocator, dacă pot să explic cauzele altor catastrofe din istoria națională. Nu le-am cercetat. Dacă le-aș cerceta cu de-amănuntul, probabil că aș avea niște presupuneri. Putem intui cauzele evenimentelor care temporal, cultural și social ne sunt apropiate. A celor din proximitatea noastră. Pe aceste intuiții și pe ceva experiență personală m-am bazat când am scris ceea ce am scris. Dar nu toate răspunsurile sunt pentru toți. Nu toate explicațiile sunt pentru toți. Fiecare și le va găsi pe ale sale. Aici sau în altă parte. Dacă le va găsi... când le va găsi. Eu am încercat să ofer unele. Nu sunt exhaustive. Sunt mai degrabă sesizări ale unor stări de fapt, nu explicații obiective, dar făcute pe baza unei experiențe de viață, în general mai mari și mai diverse decât a celor care au dat cu piatra. Cine vrea, poate să le ignore. Cine vrea, poate să dea cu piciorul în ele. E o chestiune de libertate.

Documente despre Halloween
  • Iată excelentul studiu al lui Gheorghe Fecioru, publicat în revista ”Familia Ortodoxă”, care prezintă istoricul sărbătorii și îi analizează manifestările: Halloween- o sărbătoare păgână de iniţiere a copiilor în practici ocult 

  • Iată un alt amplu articol, cu studii de caz, despre Halloween, ca sărbătoare a fricii: Halloween – sarbatoare satanica.

  • Iată și un citat care explică psihologia adorației groazei: ”Cine invata sa iubeasca uratul si monstruozitatea, sub orice forma, invata sa iubeasca si duhul stramb din care se nasc ele. Sa nu ne amagim crezand ca uratul este o simpla forma si o simpla masca. Uratul este forma vazuta a unei lumi guvernate de alte legi decat cele visate de noi. Monstrii, vrajitorii, diavolii, scheletii si fantomele care populeaza din ce in ce mai mult lumea copiilor nostri apasa cu o putere... constanta asupra libertatii lor interioare” (Ileana Achim, https://viatalatara.wordpress.com/2008/10/30/masacrul-inocentilor/). 

  • Iată o scurtă descriere a acestei sărbători pe tărâm canadian, semnată de jurnalistul Laurențiu Dumitru: ”În Vancouver anul trecut de Halloween s-a dat foc unei case. În alt oraş canadian s-a dat foc unei biserici. Pisica profesoarei de muzica a copiilor a fost prinsă în acea noapte şi a fost omorâtă prin extensie (trasă de cap şi de coadă în acelaşi timp).... Copiii au început să aibă coşmaruri noaptea după primul Halloween petrecut în Canada. De atunci evităm magazinele sau cel puţin departamentele cu produse de sezon. Sunt copii care preferă să nu meargă la şcoală în acele zile pentru a evita expunerea la tot felul de măşti hidoase. Inclusiv şcolile sunt decorate în acelaşi spirit... Numărul de crime de orice fel este în creştere în această noapte. Şi cu toate acestea statul suporta această sărbătoare aducătoare de profit pentru unii şi devastatoare pentru alţii.” - http://laurentiudumitru.ro/blog/2005/11/22/cosmarul-halloween/

  • Spilcuiesc câteva citate din eruditul studiu al lui Virgiliu Gheorghe, biofizician și specialist în cercetări psihosociale și comunicare:  

Cred că ar trebui să ne punem problema scopului, a sensului sau a beneficiului pe care îl va avea pentru educaţia copiilor români, pentru societate în ansamblul ei, promovarea manifestărilor Halloween. Aceasta pentru că pe parcursul istoriei, orice sărbătoare a jucat un anumit rol în cultura, în religia, în definirea identităţii şi viaţa popoarelor”.

Atunci când se introduce sau se promovează o sărbătoare – eveniment central în viaţa unui popor – este esenţial de investigat care este schimbarea pe care acesta o va aduce în mentalităţi, în raporturile sociale şi chiar în Weltanschauung-ul acelui popor.

Deși pare o joacă, ca orice manifestare rituală, mimesisul are ca efect actualizarea și consolidarea unei relații psihologice între individ și realitatea mitologizată. Cercetările din domeniul fenomenogiei religiilor au demonstrat că pe parcursul implicării în scenariul mitului respectiv, individului chiar i se imprimă acele stării mentale sau sufletești care caracterizează persoanele mitologizate. E ca și cum s-ar produce un transfer de energie psihomentală între personajul mitologizat și subiect. Aceasta explică faptul că participarea la sărbătoarea Halloween induce o stare psihologică în care excitația și fascinația sunt asociate cu un sentiment de spaimă mai mult sau mai puțin intens în funcție de gradul implicării. În acest context individul în mod firesc urmează actele proprii personajelor în pielea cărora a intrat”. 

Există o mulţime de studii desfăşurate în Statele Unite în care se arată că de Haloween cresc spargerile cu minim 25%, sporesc consumul de alcool şi droguri şi cresc rata criminalităţii. Într-un studiu realizat în Boston s-a constatat că, pe parcursul a patru ani, în noaptea de Haloween criminalitatea este mai mare cu 50% decât în toate celelalte momente ale anului... iar la întrebarea , cei intervievați au ales, într-un procent de 80%, răspunsul ". 

Spiritul acestei sărbători este într-adevăr viu şi dictează nu înmulţirea binelui, a păcii şi a dragostei între oameni, de care lumea de astăzi se pare că are nevoie tot mai mult, ci un spirit malefic al lucrării răului dus până la uciderea aproapelui”. 

Întregul interviu poate fi citit aici: Halloween este o sărbătoare care promovează un comportament violent, specific vrăjitoarelor și monștrilor pe care îi invocă. Efectele asupra copiilor se vor vedea în timp

  • Iată și niște gânduri pe această temă ale pr. Octavian Moșin:Unii părinţi sunt categoric împotriva orelor de religie, împotriva prezenţei unui preot la festivităţi şcolare, cer scoaterea icoanelor din faţa clasei, dar sunt foarte toleranţi când copiii lor îşi agaţă la gât simboluri sataniste sau când pe 31 octombrie merg la şcoală deghizaţi şi fardaţi ca personaje din filmele de groază. Doar abia când ni se întâmplă ceva groaznic ne amintim de Domnul...” - pot fi citite integral aici: http://www.ganduridinierusalim.com/atata-il-chemi-pe-dracu-pana-vine/ 

     Documente despre muzica hard-rock 

    • http://www.ganduridinierusalim.com/demascarea-industriei-muzicale-isi-vand-sufletul-pentru-celebritate/

    • http://www.filmedocumentare.com/sirenele-satanismul-in-muzica-rock/

      Materiale sunt mult mai multe, și texte și filme documentare. Chiar dacă nu sunt toate la aceeași înălțime, iar comentariile pot conține și naivități, faptele merită a fi cunoscute. În rest, apreciază fiecare ce și cât este de nociv pentru el, iar faptele ulterioare din viața lui îi vor arăta dacă a apreciat corect.