Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 29 decembrie 2009

DE LA ATLANTIDA LA ARARAT

Cronică apărută în Ziarul Lumina din 30 decembrie 2009

Unul din domeniile în care adjectivul “ecumenic” are, principial, doar conotaţii pozitive este acela al artelor. Sub raport spiritual şi moral, vocaţia artelor şi, în speţă, a cinematografului este, prin excelenţă, ecumenică. De aceea, înscrierea în palmaresurile celor mai reprezentative festivaluri de film a premiilor ecumenice arată importanţa coordonatei morale şi, subsidiar, religioase a cinematografului. De peste patru decenii, juriile ecumenice internaţionale au conturat o direcţie a “cinematografului valorilor ziditoare”, devenită tot mai preţioasă pe măsura plonjării abrupte a artelor văzului în vârtejul demitizărilor, fracturismelor, destructurării. Iar dacă acum vreo două-trei decenii doar festivalurile mari se bucurau de prezenţa unor astfel de jurii, în ultimii ani mai multe forumuri cinematografice de “gabarit mijlociu” aduc, printre normele de evaluare a produselor filmice, şi pe aceea moral-religioasă. Festivalul Internaţional de la Cottbus este unul dintre acestea.

Cottbusul este un orăşel din regiunea Branderburg; numele lui este legat de o echipă de fotbal şi un festival de film. Este, se spune, unul din oraşele cele mai “curate ecologic” ale Germaniei. De 19 ani, burgul est-german găzduieşte cel mai reprezentativ festival de cinema dedicat ţărilor europene din fostul bloc comunist. Anul acesta, festivalul a coincis cu aniversarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, eveniment cu o mare încărcătură simbolică, văzut (mai ales în Occident) ca actul de naştere a Europei Unite. Şi cum ideea (controversată) a unităţii europene nu se poate înfăptui doar pe cale politică sau administrativă, căutarea unui “centru de inimă” al continentului odinioară creştin se impune cu atît mai apăsat. Astfel, “luarea pulsului” câte unei regiuni est-europene face parte din obiectivele constante ale festivalului, iar ediţia desfăşurată în a doua săptămână a lunii noiembrie a.c. s-a orientat spre ţările Mării Negre - leagănul unor străvechi civilizaţii, poate chiar şi al Atlantidei – cum inspirat sugerează Roland Rust, directorul festivalului. Şi cum ultima semnătură a Atlantidei ar fi fost înscrisă, potrivit unor ipoteze, pe muntele Ararat de supravieţuitorii Potopului, eruditul director artistic reuşeşte să traseze cu eleganţă o diagonală-avertisment între soarta legendarei civilizaţii antediluviene şi istoria contemporană, zguduită, tocmai în acelaşi areal geografic, de puternice şi devastatoare conflicte. Nu întâmplător, emblema de anul acesta a festivalului a fost rodia – fruct biblic cu o semantică deosebit de complexă, reunind anticele civilizaţii ale Orientului Mijlociu şi reţinut de marile religii, a cărui matematică sacră încă se cere a fi înţeleasă.

Aşadar, o atenţie sporită acordată ineditelor cinematografii transcaucaziene, turceşti şi kazahe, o bogată Zi a filmului rus, filme balcanice, o prezenţă românească timidă (în afara competiţiei principale de lung-metraj, impusă doar printr-o menţiune specială cu scurt-metrajul “Palmele” de George Chiper) – iată direcţiile principale de desfăşurare a evenimentului, care a adunat peste 140 de filme şi, conform organizatorilor, mai mulţi invitaţi ca niciodată.

De o apreciere deosebită s-au bucurat filmele de război cu mesaj pacifist, evocând în cheie psihologic-minimalistă absurdul vărsărilor de sânge din fosta Iugoslavie (“Oameni obişnuiţi/Ordinary people” de Vladimir Perisic şi “Batalionul negru”/“Crnci” de Zvonimir Juric şi Goran Devic) şi filmele de tineret, radiografiind jungla maturizării brutale a adolescenţilor, deformaţi aproape iremediabil de libertinism şi celelalte mituri ale societăţii de consum (“Mall Girls”/”Galerianki”, r. K. Roslanic, “Vulpile”/”Listicky”, r. M. Fornay).

Două filme au atras, pentru umanitatea vibrantă şi subtila rezonanţă evanghelică a universului lor, atenţia juriului ecumenic. Este vorba de drama psihologică “Buben, Baraban” (r. Alexei Mizgirev, Rusia) şi fresca socială “A patruzecea uşă”/ “40-ci Quapi” (r. Elchin Musaoglu, Azerbaidjan).

Filmul scris şi regizat de Alexei Mizgirev povesteşte viaţa plină de privaţiuni şi umilinţe a unei bibliotecare de vârstă mijlocie dintr-un oraş minier din Rusia sfârşitului anilor 90, obligată, din cauza recesiunii economice şi salariului sub limita sărăciei, să vândă ilicit din cărţile bibliotecii. Primii puşi la mezat sunt clasicii: Puşkin, Cehov, Dostoievski… strecuraţi pe ascuns, în schimbul unei pungi de zahăr sau de macaroane: iată unul din leitmotivele filmului, relevând, într-un sumbru refren, condiţia de pauperitate şi haos axiologic a provinciei ruse postpuciste. Singura rază de lumină – o poveste de iubire, înfiripată nesperat în orăşelul uitat de lume, se stinge repede. Chiar dacă impropriile condiţii de viaţă la căminul de nefamilişti par la început surmontabile, chiar dacă femeia îndrăgostită e gata să lupte pe viaţă şi pe moarte cu propria familie pentru dobândirea unui apartament (condiţie presupusă sine qua non a fericirii), spiritul taciturn al eroinei, neînduplecată în asumarea propriei umilitudini şi, în final, identitatea divulgată de “hoaţă” o condamnă iremediabil la eşec sentimental, solitudine şi, în final, la sinucidere. Portretizarea cehoviană a luptei pentru păstrarea demnităţii într-o societate ce pare să-şi fi pierdut coordonatele morale, mizanscena desăvârşită, realizată cu concursul direcţiei de imagine (Vadim Deev) şi, mai ales, a jocului reţinut al maestrei Natalia Negoda, interpreta eroinei principale, invită la reflecţie, compasiune şi solidaritate cu măruntul univers uman evocat, pe chipul căruia fiecare cedare morală se încrustează ca o adâncă suferinţă a spiritului. Filmul ţine de marea tradiţie a dramei psihologice ruse, durată pe inepuizabila substanţă de duh a personalismului creştin (coordonate ce se regăsesc tot mai rar în cinematograful de azi). A fost distins cu Premiul Special pentru regie şi cu cel al juriului ecumenic, iar la Festivalul de la Locarno 2009, cu Premiul special al juriului.

A patruzecea uşă”, pelicula lui Elchin Musaoglu (scenariu, regie) adoptă ca pretext motivul uşii secrete, cea de-a patruzecea, din basmele cu comori ale lui Ali Baba, pentru a spune povestea unui băiat de 14 ani de la ţară, obligat, din momentul aflării veştii morţii tatălui său, să-şi asume îndatoririle capului de familie, pentru a proteja, potrivit preceptelor tradiţiei azere, demnitatea de casnică a mamei sale. Asemeni celebrului “Slumdog Millionaire”, filmul reia miturile marelui oraş şi pe acela al accederii la “uşile secrete” ale bunăstării, cu armele curajului, milosteniei, cinstei, demnităţii şi prieteniei. Pas cu pas, toate aceste virtuţi sunt cumulate de personajul credibil şi realist al băiatului Rustam, care se ia la trântă cu mafia de mici răufăcători ai Baku-ului (capitala azeră), pentru a păstra singura comoară a casei sale şi, totodată, expresie a ataşamentului faţă de tradiţie şi amintire a tatălui: străvechiul covor, pe care mama este dispusă să-l vândă pentru supravieţuirea familiei. Visul conturat treptat de a deveni toboşar (tobele sunt un instrument esenţial al muzicii populare azere) reliefează profilul spiritual al băiatului şi relevă că maturizarea tinerilor din Transcaucazia (musulmani sau creştini) continuă să se raporteze la valorile identităţii naţionale. Pelicula a fost distinsă cu Premiul “Film Guide” pentru Inspiraţie şi cu Menţiunea specială a juriului ecumenic, care a descoperit în textura filmică o serie de metafore biblice, exprimând speranţa într-o viaţă mai demnă...

Nu se ştie care e şansa acestor filme de a depăşi cercul restrictiv al festivalurilor şi de a fi cumpărate de televiziuni sau de distribuitorii internaţionali, pentru a ajunge la marele public; dar chiar şi succinta enunţare a poveştilor lor (căci fiecare poveste este o cheie spre Tainele lumii) şi a problematicii abordate, oferă un semn de speranţă pentru iubitorii “filmelor bune”, semn care arată că acolo unde încă arde flacăra duhului, tolba cu poveşti înţelepte, ecranizabile cu folos, încă nu a secat.

Deplasarea la Festival a fost susţinută financiar de Institutul Cultural Român.

miercuri, 23 decembrie 2009

MEDALION KAREN ŞAHNAZAROV LA BUCUREŞTI


Între 11 şi 15 decembrie a.c. la Muzeul Ţăranului Român s-au desfăşurat Zilele Filmului Rus, manifestare organizată de Biblioteca Metropolitană, Fundaţia Charta şi Ambasada Federaţiei Ruse din Bucureşti. Evenimentul se succede la scurt timp după alte Zile ale Filmului Rus, dedicate noii şcoli de documentar, organizate în octombrie de Fundaţia Dostovievski şi ICR, ajunse la a III-a ediţie şi intrate deja în tradiţia culturală bucureşteană. Afluxul neaşteptat de public de bună calitate, inclusiv prezenţa masivă a tinerilor la ambele evenimente arată - ceea ce oamenii politici uită prea repede - că punţile cele mai solide dintre state oricât de diferit orientate ideologic sunt clădite de marea cultură, inclusiv de substratul religios al acesteia.

Evenimentul găzduit de Sala Horia Bernea a fost dedicat integral regizorului Karen Şahnazarov, nume reprezentativ al cinematografiei ruse, unul din preferaţii rarelor gale de film rus din România. Probabil că cinefilii îşi amintesc de retrospectiva filmelor sale organizată acum câţiva ani de Cinemateca Română, dar mai ales de filmul său “Curierul”, un “film-cult” al deceniului opt, transmis şi la noi de televiziune.

Importantul regizor, scenarist şi producător de film şi televiziune este un “optzecist” cu o carieră constant ascendentă, predă regie la Institutul de Stat de Cinematografie din Moscova, a condus câţiva ani un studio de producţie propriu şi se află, din 1998, la cârmele celebrelor Studiouri “Mosfilm”. Are un palmares bogat, început în 1984 şi continuat, fără întrerupere, până astăzi: peste 25 de premii naţionale şi internaţionale.

Cea mai recentă peliculă a sa, “Salonul nr. 6”, o ecranizare a celebrei nuvele a lui Cehov, este nominalizat de Rusia la Oscar 2009 pentru Cel mai bun film străin. Prezentat în seara de deschidere a evenimentului, filmul este construit pe teza universalităţii mesajului lui Cehov. Textul cehovian urmăreşte transformarea medicului unui spital de psihiatrie, sub presiunea singurătăţii, a apatiei provinciale şi a vicierii instinctului de comunicare, din şef de salon, în pacient. Regizorul transpune în actualitate textul cehovian, folosind câteva minime accesorii de recuzită şi decor (un telefon, o tastatură, afişe cu Hemingway şi Vîsoţki) şi adăugând un prolog din cadre documentare (interviuri cu “nebuni autentici”, care vor juca fiecare un rol în peliculă). Fidel în redarea aerului cehovian sumbru şi anodin, dar de o umanitate aproape indestructibilă, regizorul îşi demonstrează teza, cu un singur amendament: o serie de replici rămân tributare Weltanschauungului Rusiei sfârşitului de veac XIX, din care azi reţinem mai degrabă umanitatea şi idealismul, decât alienarea. Textul cehovian a atras şi alţi realizatori de film, printre care Lucian Pintilie.

Pasiunea lui Şahnazarov pentru studiul psihicului uman deviat şi pentru recuperarea istoriei se regăseşte în “Călăreţul-Moarte” (“Vsadnik po imeni Smert”, 2004), biografia unui cunoscut terorist, obsedat de asasinarea Familiei Imperiale a Romanovilor, desfăşurată pe fondul Războiului Civil. Studiind maladii sociale precum nihilismul, anarhismul şi fanatismul terorist socialist, filmul se înscrie în spectrul thrillerului psihologic istoric.

O dimensiune originală şi insolită a talentului lui Şahnazarov este umorul absurd: prezent în forme tandru-benigne în “Curierul”, acesta atinge cote maxime în “Oraşul Zero” (1989), o “tragicomedie mistică” (genul nu a fost patentat ca atare în cinema), ce se apropie de zona Terry Gillian, păstrând, totuşi, un subtil contact cu dimensiunea umanului.

Dar întreaga măsură a originalităţii şi talentului regizorul şi-o dă în filmele despre maturizare. Epoca predilectă, redată cu cea mai mare sensibilitate este cea a propriei tinereţi: adolescenţilor epocii brejneviste le sunt consacrate “Curierul” (1986) şi “Imperiul dispărut” (2008). Ambele filme descriu revolta tineretului împotriva aşa-numitei “stagnări” din deceniile 7-8, manifestată printr-o masivă cenzură a culturii vestice, mai ales a fenomenelor Rock&Roll şi hippiot. Mai toţi tinerii moscoviţi doreau să cânte ca Elvis Presley şi să se îmbrace ca Beatleşii, însă riscau să ajungă la închisoare dacă încercau să-şi cumpere blugi originali sau discuri cu Rolling Stones. Prima iubire, problema debusolării lăuntrice, confruntarea dintre generaţii, personajul “looserului” sunt abordate cu multă tandreţe, creativitate şi empatie, iar replicile şi situaţiile din “Curierul” rămân antologice pentru inteligenţa şi prospeţimea comicului şi, totodată, pentru autenticitatea şi adâncimea umană spre care se deschid.

joi, 17 decembrie 2009

SERILE „SINAPSA” DE POEZIE ŞI MUZICĂ RELIGIOASĂ



Editura „Platytera” şi Asociaţia „Sinapsa” vă invită la:

SERILE „SINAPSA”

POEZIE ŞI MUZICĂ RELIGIOASĂ

Vineri, 18 Decembrie h. 16, Uniunea Scriitorilor din Bucureşti (Calea Victoriei 115), Sala Oglinzilor.
Participă: Constanţa Buzea, Liliana Ursu, Nicolae Prelipceanu, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Nicolae Tzone, Octavian Soviany, Ioan Es Pop, Luigi Bambulea, Carmelia Leonte, Monica Patriche, Elena Dulgheru, Aida Hancer,
Cătălina Cadinoiu, Anca Mizumschi, Dan Cârlea, Florian Silisteanu, Florin Caragiu.

Lansarea ultimelor numere ale revistelor Sinapsa si Verso.

Dezbateri pe tema: „Poezia religioasă. Repere”.





Pianista Elena Popa şi violonistul Tudor Diaconescu vor interpreta Sonata Torso de George Enescu şi Sonatina de Tiberiu Olah. Ion Zubaşcu va susţine un recital de colinde.

Moderator: Florin Caragiu.
Parteneri media: Librăria „Sophia”, Editura „Arca Învierii”, Revista „Verso”.
Intrarea liberă.

sâmbătă, 12 decembrie 2009

O JUMĂTATE DE VEAC DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ PE CELULOID

Recenzie apărută în ziarul Lumina din 12 decembrie 2009

Bujor Rîpeanu este unul din cei mai tenace şi entuziaşti istorici ai filmului românesc. Activitatea sa de cercetare a documentelor filmografice din spaţiul românesc sau referitoare la România datează de peste patru decenii şi s-a concretizat în numeroase lucrări de referinţă.

Cel mai recent volum al său, “Filmat în România. Filmul documentar 1897-1948”, apărut la Editura Meronia în 2008, vine în continuarea celor două volume monografice “Filmat în România”, dedicate filmului de ficţiune din perioada 1911-1979, publicate de Editura Fundaţiei PRO în 2004-2005.

Convingerea sârguinciosului istoric de film exprimă, de la bun început, perspectiva riguroasă a omului de ştiinţă: “Fără un releveu complet şi exact al producţiei cinematografice din ţara noastră şi fără clarificarea situaţiei patrimoniului existent – cel scriptic şi cel care a supravieţuit [pe peliculă – n.n.] după un secol de cinema -, nu se va putea scrie o istorie valabilă a cinematografului românesc, ci doar glose, ode, pseudoeseuri şi note sentimentale”.

Puţină lume din afara breslei cunoaşte auspiciile nefaste sub care s-au situat începuturile cinematografului românesc. Vitregiile istoriei, ca şi fragilitatea suportului material al peliculei au făcut ca mare parte din documente pe celuloid din primele decenii ale cinematografiei noastre să fie deteriorate parţial, distruse sau să dispară. Cu atât mai mare este meritul istoricului de film, care încearcă să aducă lumină în această chestiune.

Sursele de documentare ale lui Bujor Rîpeanu sunt practic exhaustive: arhive de film publice şi particulare din ţară şi din lume, colecţii de presă, lucrări memorialistice ale cineaştilor din plaja temporală studiată, interviuri cu martori ai evenimentului. Astfel de lucrări se definitivează lent, într-un proces de acumulare, cernere şi sinteză, ce pare să nu se termine vreodată.

Prin anii 70, când autorului îi apăreau primele volume “Filmat în România”, aparatul de partid – semn al groazei atavice de istorie (mai ales de perioada regalităţii) - restricţionase draconic tirajul la mai puţin de 50 de exemplare!… Şi totuşi, aceste dificultăţi nu au făcut decât să-l întărească pe eruditul cercetător în convingerea rectitudinii şi importanţei căii alese.

Domeniul, în aparenţă arid, al arhivisticii ascunde, de fapt, o muncă plină de suspans: descoperirea oricărei noi surse (filmice sau livreşti) deschide o nouă pistă de cercetare, naşte răspunsuri şi noi întrebări, ce rearanjează puzzle-ul de documente existente.

Filme de front (din Primul şi Al Doilea Război Mondial, ca şi din Războiul Balcanic), cronici ale familiei regale, actualităţi politice, agrare, mondene, sportive şi militare, filme turistice, documentare etnografice şi muzicologice, filme medicale de circuit strict ştiinţific – iată o panoplie foarte variată de documente de celuloid, reflectând mai toate aspectele vieţii publice, ce ne transportă în timp cu aproape un veac. File de istorie netrucată a unei Românii marcate de ideologii diferite şi contradictorii, o istorie centrată în jurul regalităţii şi desfăşurată, pe alocuri, în capitole eludate de manualele oficiale, aşa cum poate niciodată n-am cunoscut-o. Uneori (iar în cazul filmelor de protagandă, în mod vădit), optica asupra evenimentelor se schimbă, în doar câţiva ani, cu 180°, dând seama de dramatismul contorsionat al unor epoci.

Sfinţiri de biserici, investiri de episcopi, parade de 10 mai, praznicele Bobotezei cu “binecuvântarea apelor mării”, serbări câmpeneşti, bătăi tradiţionale cu flori la Şosea, curse de cai, parade aviatice, parade ale junilor braşoveni, Târgul de fete de la Căpâlna, serbările “Tinerimii Române” – iată o serie de evenimente înregistrate aproape an de an, pentru a fi prezentate în jurnalele cinematografice de actualităţi şi a conserva ritmuri şi aspecte ale vieţii româneşti a începutului de veac.

“Regina Maria la Balcic”, “Funeraliile lui I.C.Brătianu”, “Povestea neamului românesc”, “Războiul nostru sfânt”, “Raiul roşu în adevărata lui lumină”, “Serbările dezrobirii”, “Sosirea Marelui Voievod Mihai la Sinaia”, “România în port, joc şi cântare” (coordonat de compozitorul Tiberiu Brediceanu), “România pitorească” – iată o serie de titluri de o anumită rezonanţă pentru istoria filmului românesc. Fatalmente, din cele mai multe nu ne-au rămas decât numele autorilor, o descriere succintă a subiectului, eventual câteva cadre şi menţionările în presa vremii… Şi totuşi, istoria ne-a dăruit şi documente de mare valoare, păstrate în bune condiţiuni: care sunt acestea? Ne spune excelentul catalog al lui Bujor Rîpeanu.

joi, 3 decembrie 2009

"BARCA ECUMENICĂ" ŞI "BARCA INTERRELIGIOASĂ"

Testele “bărcii ecumenice” şi “bărcii interreligioase” nu sunt provocări sterile, ci ele vizează o sumă de nedumeriri stârnite de realităţi de ultimă oră, aparent nesoluţionabile, din România şi din lume. Întrebările sunt adresate în primul rând ortodocşilor, dar nu numai. “Barca” poate fi înlocuită cu orice alt spaţiu izolat (o cabană, un sat, un avion…), în care oameni de diferite confesiuni (respectiv religii) sunt obligaţi să întâmpine împreună iminenţa unei catastrofe.

Dacă aveţi comentarii, sau vreţi să dezvoltaţi răspunsuri mai ample, vă rog să le postaţi mai jos.

miercuri, 25 noiembrie 2009

DE LA ATLANTIDA LA ARARAT


Cottbus este un orăşel din regiunea Branderburg; numele lui este legat de un festival de film şi o echipă de fotbal. De 19 ani, burgul est-german găzduieşte cel mai reprezentativ festival de cinema dedicat ţărilor europene din fostul bloc comunist. Anul acesta, festivalul a coincis cu aniversarea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, eveniment cu o mare încărcătură simbolică, văzut (mai ales în Occident) ca actul de naştere a Europei Unite. Şi cum ideea (controversată) a unităţii europene nu se poate înfăptui doar pe cale politică sau administrativă, căutarea unui “centru de inimă” al continentului odinioară creştin se impune cu atît mai apăsat. Astfel, “luarea pulsului” câte unei regiuni est-europene face parte din obiectivele constante ale festivalului, iar ediţia desfăşurată în a doua săptămână a lunii noiembrie a.c. s-a orientat spre ţările Mării Negre - leagănul unor străvechi civilizaţii, poate chiar şi al Atlantidei – cum inspirat sugerează Roland Rust, directorul festivalului. Şi cum ultima semnătură a Atlantidei ar fi fost înscrisă, potrivit unor ipoteze, pe muntele Ararat de supravieţuitorii Potopului, eruditul director artistic reuşeşte să traseze cu eleganţă o diagonală-avertisment între soarta legendarei civilizaţii antediluviene şi istoria contemporană, zguduită, tocmai în acelaşi areal geografic, de puternice şi devastatoare conflicte. Nu întâmplător, emblema de anul acesta a festivalului a fost rodia – fruct biblic, cu o semantică deosebit de complexă, reţinut de toate marile religii, a cărui matematică sacră încă se cere a fi înţeleasă.

Aşadar, o atenţie sporită acordată ineditelor cinematografii transcaucaziene, turceşti şi kazahe, o foarte bogată Zi a filmului rus, filme balcanice, o prezenţă românească timidă (aflată în afara competiţiei principale de lung-metraj şi impusă doar printr-o menţiune specială cu scurt-metrajul “Palmele” de George Chiper) – iată direcţiile principale de desfăşurare a evenimentului, care a adunat peste 140 de filme şi, conform organizatorilor, mai mulţi invitaţi ca niciodată.

De o apreciere deosebită s-au bucurat filmele de război cu mesaj pacifist, evocând în cheie psihologic-minimalistă absurdul vărsărilor de sânge din fosta Iugoslavie (“Oameni obişnuiţi/Ordinary people” de Vl. Perisic şi “Batalionul negru”/“Crni” de Z. Juric şi G. Devic) şi filmele de tineret, radiografiind jungla maturizării brutale a adolescenţilor, deformaţi aproape iremediabil de miturile societăţii de consum (“Mall Girls”/”Galerianki”, r. K. Roslanic, “Vulpile”/”Listicky”, r. M. Fornay).

Două filme au atras, pentru umanitatea vibrantă şi subtila rezonanţă evanghelică a universului lor, atenţia juriului ecumenic. Este vorba de drama psihologică “Buben, Baraban” (r. Alexei Mizgirev, Rusia) şi fresca socială “A patruzecea uşă”/ “40-ci Quapi” (r. Elchin Musaoglu, Azerbaidjan).

Filmul scris şi regizat de Alexei Mizgirev povesteşte viaţa plină de privaţiuni şi umilinţe a unei bibliotecare de vârstă mijlocie dintr-un oraş minier din Rusia sfârşitului anilor 90, obligată, din cauza recesiunii economice şi salariului sub limita sărăciei, să vândă pe ascuns din cărţile bibliotecii. Singura rază de lumină – o iubire, înfiripată nesperat în orăşelul uitat de lume, se stinge repede: chiar dacă impropriile condiţii de viaţă la căminul de nefamilişti par la început surmontabile, spiritul taciturn al eroinei, neînduplecată în asumarea propriei condiţii şi, în final, identitatea divulgată de “hoaţă” o condamnă iremediabil la solitudine şi eşec. Portretizarea cehoviană a luptei pentru păstrarea demnităţii într-o societate ce pare să-şi fi pierdut coordonatele morale, mizanscena desăvârşită, realizată cu concursul direcţiei de imagine (Vadim Deev) şi mai ales a jocului reţinut al Nataliei Negoda, interpreta eroinei principale, invită la reflecţie, compasiune şi solidaritate cu măruntul univers uman evocat, pe chipul căruia fiecare cedare se încrustează ca o adâncă suferinţă. Filmul ţine de marea tradiţie a dramei psihologice ruse, durată pe inepuizabila substanţă spirituală a personalismului creştin. A fost distins cu Premiul Special pentru regie şi cu cel al juriului ecumenic, iar la Festivalul de la Locarno 2009, cu Premiul special al juriului.

A patruzecea uşă”, pelicula lui Elchin Musaoglu (scenariu, regie) adoptă ca pretext motivul uşii secrete, cea de-a patruzecea, din basmele cu comori ale lui Ali Baba, pentru a spune povestea unui băiat de 14 ani de la ţară, obligat, din momentul aflării veştii morţii tatălui său, să-şi asume îndatoririle capului de familie, pentru a proteja, potrivit preceptelor tradiţiei azere, demnitatea de casnică a mamei sale. Asemeni unui “Slumdog Millionaire”, filmul reia miturile marelui oraş şi pe acela al accederii la “uşile secrete” ale bunăstării, cu armele curajului, milosteniei, cinstei, demnităţii şi prieteniei. Pas cu pas, filmul cumulează toate aceste virtuţi în personajul credibil şi realist al băiatului Rustam, care se ia la trântă cu mafia de mici răufăcători ai Baku-ului (capitala azeră) pentru a păstra singura comoară a casei sale şi, totodată, amintire a tatălui şi expresie a ataşamentului faţă de tradiţie: străvechiul covor, pe care mama este dispusă să-l vândă pentru supravieţuirea familiei. Visul conturat treptat de a deveni toboşar (tobele sunt un instrument esenţial al muzicii populare azere) reliefează profilul spiritual al băiatului şi relevă că maturizarea tinerilor din Transcaucazia şi Orientul Mijlociu (musulmani sau creştini) continuă să se raporteze la valorile identităţii naţionale. Pelicula a fost distinsă cu Premiul “Film Guide” pentru Inspiraţie şi cu Menţiunea specială a juriului ecumenic, care a descoperit în textura filmică o serie de metafore biblice, exprimând speranţa.

Nu se ştie care e şansa acestor filme de a depăşi cercul restrictiv al festivalurilor şi de a fi cumpărate de televiziuni sau de distribuitorii internaţionali, pentru a ajunge la marele public; dar chiar şi succinta enunţare a poveştilor lor (căci fiecare poveste este o cheie spre Tainele lumii) şi a problematicii abordate, oferă un semn de speranţă pentru iubitorii “filmelor bune”, semn care arată că acolo unde încă arde flacăra duhului, tolba cu poveşti înţelepte, ecranizabile cu folos, încă nu a secat.

Deplasarea la eveniment a fost realizată cu susţinerea Institutului Cultural Român.

marți, 20 octombrie 2009

AMINTIRI DIN EPOCA DE AUR

[Cronică apărută în rev. Lumea Credinţei/noiembrie 2009]

Cinematograful românesc continuă să valorifice, cu tot mai mult succes, experienţa istorică a comunismului. După ce ani la rând profesorii de regie au încercat să-şi convingă studenţii că trecutul nu are valoare cinematografică (!), iată că tinerii ucenici se debarasează de părerile preconcepute (şi fundamental vinovate) ale dascălilor, pentru a mărturisi un adevăr simplu şi esenţial: memoria este o parte definitorie a fiinţei, inclusiv a fiinţei naţionale. Şi dacă primul val al rememorărilor filmice ale epocii comuniste investiga, firesc şi absolut necesar, marile drame şi vinovăţii ale sistemului, revelând aspectul coşmaresc al regimului roşu, direcţia inaugurată de Cătălin Mitulescu (“Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”) începe să recupereze, cu eleganţă şi curaj, dimensiunea normalităţii. A normalităţii “omului de sub vremi”, vieţuitor într-un sistem politic corupt (dar care sistem politic nu e?…) şi încercând, în pofida acestuia, să-şi păstreze obrazul curat. Această perspectivă a demnităţii umane este şi păstrătoarea umorului stenic, românesc al “glorioasei tradiţii” a bancurilor perioadei comuniste, cea care pe mulţi ne-a ajutat să nu cădem cu duhul în pragul celor mai aberante încercări. Între bufonerie şi sfinţenie nu sunt mulţi paşi: dintr-o perspectivă infinit mai înaltă, martirii închisorilor comuniste mărturiseau, şi ei, că rezistă doar cei cu simţul umorului.

E curios că potenţialul cinematografic uriaş al “bancurilor comuniste” nu a fost până acum exploatat. De bună seamă, piatra de încercare nu este atât punerea în scenă a poveştilor, cât readucerea la viaţă, din tuşe minimale, a tabloului istoric complicat şi reconstituirea tensiunii comice a unor situaţii care, desprinse de context, îşi pierd coloratura emoţională. Era nevoie de o mână regizorală proaspătă şi dezinvoltă.

Şi iată că un grup de tineri cineaşti (Hanno Hofer, Constantin Popescu, Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu), doi dintre ei, debutanţi în regie de film, alţi doi, debutanţi în regie de lung-metraj, dintre care doar unul (Hanno Hofer) consacrat de marile festivaluri, adunaţi laolaltă, cu generozitate şi curaj, de Cristian Mungiu (binecunoscut pentru răsunătoarele succese “Occident” şi “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”), reuşeşte să răspundă cu brio acestei provocări şi să ne dăruiască o frescă istorică umoristică a “Epocii de aur”, ce va face carieră. Şi a început deja să o facă!

Filmul “Amintiri din epoca de aur”, selecţionat la Cannes la secţiunea “Un certain regard” este deja vândut în 27 de ţări (performanţă rară pentru filmul românesc) şi disputat de cele mai prestigioase festivaluri din lume.

Pelicula e alcătuită din câteva episoade distincte, concentrate în două părţi (“Tovarăşi, frumoasă e viaţa!” şi “Dragoste în timpul liber”), programate a intra în cinematografele din Romania în septembrie, respectiv octombrie a.c.

Concepţia regizorală urmăreşte cristalizarea unor “legende urbane” ale epocii comuniste (care pot fi la fel de bine şi rurale), instituite şi esenţializate de celebrele bancuri şi interpretate, consecvent, de aceeaşi echipă actoricească. Dacă poveştile din “Legenda miliţianului lacom”, “a activistului zelos” pus pe alfabetizarea, cu orice preţ, a ciobanilor, legenda fotografului neurastenizat de la “Scânteia”, ori a “caruselului politrucilor nebuni” sunt reale, sau nu, dacă aparţin ele oralităţii bancurilor sau a faptului povestit, ori chiar literaturii de sertar, mai puţin contează. Contează accesul la esenţial al acestor poveşti, naturaleţea atmosferei reconstituite şi prospeţimea, umorul frenetic şi sănătos, accesibil tuturor vârstelor, cu care sunt aduse la viaţă. Desigur, o anumită parte din tensiunea mocnită în spatele acestor poveşti de-a râsu’-plânsu’ se risipeşte, undeva, dincolo de fundalul povestirii – fapt inerent convenţiei bancului, snoavei, poveştii cu tâlc; rămâne, însă, acea poftă de viaţă şi lipsă de griji a cetăţeanului mediu, poposit între două halte ale istoriei, adăpostit în spatele evenimentelor majore şi dramatice, care încearcă să-şi trăiască departe de ideologii, dacă se poate, ori bagatelizându-le, dacă n-are-ncotro, felia de viaţă.

joi, 1 octombrie 2009

O CĂLĂTORIE RATATĂ

["Călătoria lui Gruber", r. Radu Gabrea. Articol apărut în Lumea Credinţei / octombrie 2009]

Ultimul film în regia lui Radu Gabrea, “Călătoria lui Gruber” a ajuns, în sfârşit, şi în România, după mai bine de un an de peregrinări pe la festivaluri internaţionale (plimbarea pe la cine-forumuri înainte de premiera oficială, iar distincţiile obţinute, cu atât mai mult, cresc valoarea comercială a filmului, cu care acesta va fi vândut televiziunilor şi reţelei de cinematografe); filmul lui Gabrea, însă, nu s-a întors cu vreun premiu. Fiecare nou succes – căci şi selecţia într-un festival, oricât de obscur, nu e de ici de colo – era, fireşte, aclamat de presa din ţară, ca orice succes al unui film… românesc. Mare a fost surpriza criticilor, când au constat că filmul realizat cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei şi al Societăţii Române de Televiziune, cu o echipă tehnico-artistică aproape exclusiv românească este, potrivit caietului de presă, o coproducţie… maghiaro-germană! Evident, problema nu este a stabili “caracterului etnic” al produsului cinematografic (aproape prin definiţie, multinaţional) în funcţie de investitorul majoritar, ci aceea a onestităţii profesionale.
Dar să lăsăm disputele manageriale în seama producătorilor români (menţionaţi, până la urmă, ca simpli “sprijinitori” pe ultima filă a caietului de presă, la sfârşitul genericului, după catering, rubrica de mulţumiri către CFR, primării ş.a. şi să trecem la aspectele cinematografice propriu-zise.

Filmul este centrat pe un subiect dureros şi controversat: pogromul din iunie 1941 de la Iaşi. Perspectiva istorică de la care porneşte scenariul (scris de Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu) este aceea a romanului autobiografic “Kaputt” (1944) al lui Curzio Malaparte, jurnalist şi scriitor italian la fel de controversat: fervent ideolog al fascismului, conducător de ziare centrale în regimul mussolinian, ulterior adulator al comunismului, impus ca autor a câteva cărţi. Iată cum îl caracterizează Eugen Uricaru, traducătorul romanului său “Kaputt”, apărut la Editura Nemira: “Egoist şi arogant, sensibil şi inteligent, necruţător şi fantezist, Malaparte a scris cum a şi trăit, amestecând planurile realităţii cu acelea ale fanteziei. […] Cei ce-l citesc prin grilă [istorică – n.n.] îl acuză de neadevăr, cei ce folosesc grila lecturii literare sunt şocaţi de hiperrealismul său”. Aşadar, oferta lui Malaparte nu stă atât în veridicitatea documentaristică, ci în percutanţa stilistică, în racursiul din care decupează faptele Celui de-al doilea război mondial (“cruzime, ferocitate, cinism ieşit din comun”, cf. prezentării Editurii). Probabil acestea l-au şi atras pe regizor în alegerea romanului, ca punct de plecare pentru “Călătoria lui Gruber”, însă tot Malaparte a fost şi piatra sa de poticneală: dacă romanul impune prin stil, tocmai stilul şi viziunea personală îi lipsesc ultimului film al lui Radu Gabrea – cineast talentat, autor a câteva opere de autor remarcabile (“Prea mic pentru un război atât de mare”, “Dincolo de nisipuri”, “Un bărbat ca Eva”…). Filmul şchioapătă din lipsa opţiunii pentru un gen: caietul de prezentare îl defineşte, tragicomic, drept “tragicomedie”, dar filmului îi lipseşte densitatea emoţională a celor două genuri.

Scenariul urmăreşte traseul jurnalistului italian Malaparte, sosit la Iaşi ca reporter de război, dar obligat, din pricina unei alergii rebele, să caute un medic alergolog evreu (Josef Gruber), dispărut în urma pogromului din 27 iunie. Întreaga linie narativă se dezvoltă în jurul acestei căutări, a luptei jurnalistului cu aparatul birocratic militar şi civil, întru descoperirea, pas cu pas, a realităţii deportărilor şi pogromului.
Pendulând între problematica psihologică propusă de scenariu şi cadrul istoric demascator din subtext (şi din contextul istoric), regizorul nu reuşeşte să rezolve în mod credibil nici unul din cele două planuri. Rezultatul este un film tern sub toate aspectele.
Preocupat excesiv de zugrăvirea frescei istorice (într-un film care nu e frescă istorică), pedalând apăsat şi tezist pe “devoalarea” culpabilităţii exclusive a armatei şi administraţiei române, într-o cazuistică istorică, de fapt, mult mai complexă şi nelineară, regizorul reuşeşte doar să creeze momente scenice redundante şi situaţii mahiheiste, care nu cresc deloc emoţia, ci dimpotrivă. Asta, în timp ce în echipa actoricească (potrivit reţetei filmului istoric de comandă socialist), fiecare se descurcă cum poate. Astfel, pe lângă câteva prestaţii strălucite (Claudiu Bleonţ, Marcel Iureş, Răzvan Vasilescu), tocmai protagonistul filmului (interpretat de Florin Piersic jr., personalitate artistică polivalentă şi un actor promiţător) este lăsat, încă de la nivelul scenariului, în voia sorţii: singurul atribut sesizabil al jurnalistului de război ambiţios, excesiv, gata în a se hărţui cu monştrii politicii mondiale, este, în film, alergia!! Personajul este rezolvat – cum însuşi actorul mărturiseşte – cu câteva picături de eumentol, unguent responsabil de lăcrimarea ochilor, iar camera fixează în gros-plan nasuri şi pleoape umflate, pe fundalul unor acţiuni militare şi civile reprobabile…

Iar dacă vorbim de acţiuni reprobabile (istorice, regizorale…), nu putem trece cu vederea nici tratarea aplatizată, tendenţioasă a armatei române (o adunătură de mojici puturoşi şi xenofobi), contrapusă pedant cu armata aliată germană, prezentată ca în manualele de bună purtare. Asta, într-o vreme când idealul militar românesc, format sub auspiciile regalităţii (vezi “Capul de zimbru” de Vasile Voiculescu ş.a.), nu fusese alterat de comunism. Când la vizionarea de presă filmul a fost acuzat, pe bună dreptate, de tendenţiozitate istorică, scenaristul Răzvan Rădulescu a replicat, fantasmagoric-revelatoriu, că filmul “nu este despre români, nemţi, evrei şi ţigani, ci despre… cecitatea [adică orbirea – n.n.] artistului”!! A cărui artist, ne întrebăm noi, când nici unul dintre personajele propuse de scenariu (de la prefecţi, catane şi ofiţeri, la medici, hotelieri, jurnalişti de război), aşa cum apar pe ecran, nu are nimic de-a face cu muzele?! Şi totuşi, cecitatea (a cui?) e, în film, la ea acasă!

duminică, 30 august 2009

FAŢETELE HARISMEI POLITICE

[Cronică apărută în revista Lumea Credinţei / septembrie 2009]
[Steven Soderberg, Che argentinianul, partea I]

Care este calitatea principală a unui revoluţionar?” “Dragostea! Dragostea de oameni şi pentru întreaga umanitate”. “Pentru a supravieţui aici, pentru a câştiga, trebuie să trăieşti ca şi când ai fi deja mort” – replici pline de pasiune, care nu pot lăsa pe nimeni indiferent, dar care pot însemna aproape orice. Îi aparţin lui Ernesto Guevara şi sunt citate de Steven Soderberg (“Traffic”, “Ocean's Eleven”) în ultimul său film “Che argentinianul”, o aducere pe ecran a anilor de luptă ai celebrului revoluţionar, lansată în România în două părţi (în iulie şi august).

Harismaticului şi controversatului lider politic sud-american, intrat în legendă încă din timpul vieţii, i s-au dedicat filme, cărţi şi o mulţime de cântece; cărţile şi cuvântările sale au devenit, la rândul lor, sursa unor opere cinematografice şi monografice ulterioare. În 2004, pelicula lui Walter Sellers “Jurnal de călătorie” / Diarios de motocicleta reconstituia voiajul iniţiatic în inima Americii Latine, avându-l în centru pe idealistul student la medicină, îndrăgostit de “condiţia umană”; derulată pe fundalul gândirii marxiste, suita de dezechilibre şi decalaje sociale apăsătoare, cu care luau contact eroii filmului, se instituia abil ca “preludiu necesar al revoluţiilor”. Filmul cucerise inimile spectatorilor (mai ales tineri), nu datorită nostalgiei socialismului ştiinţific, ci apanajului romantic în care erau evocaţi anii de studenţie ai viitorului revoluţionar, cât şi acuităţii cu care era surprins, în tot ce are mai fascinant, specificul uman şi natural al continentului învăluit în legendă.

Debordând hotarele istorico-geografice băştinaşe, ieşită din discoteci şi din cultura underground şi ajunsă pe marile ecrane, “fantoma lui Che”, în varianta lui Walter Sellers cucereşte un Oscar şi un premiu Bafta pentru muzică originală şi un premiu pentru regie la Cannes. Este, evident, cea mai simpatizată imagine de revoluţionar marxist din istorie. Şi cea mai puţin susceptibilă ironiilor. Şi cea mai bine apărată de argumente pătrunzătoare şi curajoase, consemnate în tomuri de autor, dintre care destule îşi menţin puterea de fascinaţie (ori explică, cel puţin, un context istoric, greu de înţeles din sud-estul Europei de azi). Şi iată că întrebarea ce plutea pe buzele fiecăruia - De ce un nou Guevara? – îşi află singură răspunsul.

Cineast matur şi ambiţios, excelând în thriller-urile poliţiste cu implicaţii psihologice, interesat de filmul politic mai ales ca producător (vezi “Good Night and Good Luck”, “Syriana”), Steven Soderberg intenţiona de multă vreme să aducă pe ecran anii de luptă ai lui Che Guevara, urmând în acest sens o serioasă documentare, inclusiv asupra percepţiei publice actuale a liderului-simbol. “Am simţit nevoia să-i dedic un film (sau două) lui Che, nu numai pentru că viaţa sa are alură de roman de aventură, ci pentru că sunt fascinat de strategiile care antrenează punerea în aplicare a unei viziuni politice de mare anvengură” – susţine cineastul.

Într-adevăr, din filmele celor doi regizori, imaginea lui Che se apropie mai degrabă de cea a unui “haiduc al dreptăţii”, decât de a unui lider comunist de tip sovietic, asiatic sau est-european. (De altfel, în discursurile sale, Che ataca deschis nu doar imperialismul american, ci şi pe cel sovietic, distanţându-se în mod repetat de comunism; pe de altă parte, tabloul socio-politic al Americii de Sud de la mijlocul secolului XX aminteşte mai mult de situaţia balcanică din prima jumătate a secolul al XIX-lea, decât de schimbările de tip supranaţional, impuse de revoluţiile bolşevice din Asia şi Europa în sec. XX).

Desigur, istoria obiectivă nu se rescrie în studiourile cinematografice; filmul poate, însă, surprinde spiritul unui personaj, unei epoci, poate reconstitui un simbol. Şi atât filmul lui Sellers, cât mai ales cel al lui Soderberg (cel puţin prima sa parte) reuşesc să o facă, cu o naturaleţe şi putere de convingere nemaiîntâlnite în nici unul din nenumăratele filme despre “eroismul revoluţionar”, fabricate în URSS şi în restul lagărului estic. Acestea din urmă, chiar când evită limbajul de lemn, nu pot argumenta (pentru că nu au de unde) susţinerea populară a eroului glorificat, care era, oricât ar fi vrut filmul să camufleze aceasta, susţinut de grupuri interesate, însă rupt de popor, cu care comunica doar printr-o suită lungă de lanţuri administrative. Or, tocmai această empatie dintre erou şi mulţimile concentrice din jurul său (grupurile apropiate de colaboratori şi cele largi, anonime, de adulatori), care face din el un real conducător, este, sociologic vorbind, dar şi regizoral, uimitoare şi unică în cinema. În genere, istoria o cunoaşte extrem de rar, iar în gândirea politică occidentală ea a ajuns o vorbă uzată. Antropologul rus Lev Gumilev a numit-o “pasionaritate”.

Soderberg i-a găsit confirmarea în cultura pop a Americii Latine şi a reuşit să o transpună pe ecran. Protagonistul său, întruchipat de Benicio del Toro, are sobrietate şi forţă, dar măreţia nu îi este construită prin menţinerea sa în centrul ecranului ori prin discursuri şi fapte grandiloncvente. Regia se concentrează pe observarea relaţiilor emoţionale dintre anturajul de colaboratori apropiaţi ai lui Che, o suită de luptători cvasi-anonimi, dar foarte bine conturaţi, şi acesta. Graţie unui casting bine studiat, convergenţa aspiraţiilor sociale (mărturisite sau nu) ale liderului şi mulţimilor, chestiune extrem de subtilă de “cuantică mentală”, este surprinsă, neaşteptat, pe peliculă. Regia împleteşte abil firul narativ al consolidării şi mişcărilor tactice militare ale forţelor de gherilă din Cuba, cu reconstituirea de tip documentar a unei vizite triumfale a El Comandante în Statele Unite şi o alocuţiune a sa la ONU, aclamată de delegaţi şi de presă. Veridică istoric sau nu, ceea ce uimeşte este naturaleţea, spontaneitatea şi egalitatea cu sine însuşi (creştinii zic “inimă curată”) a protagonistului în toate aceste situaţii. Că după capturarea şi asasinarea sa în Bolivia, călugăriţele catolice îl vor asemăna cu Iisus, ţine deja de psihologia legendei.

Orice ecranizare autohtonă a unor lideri-simbol, exponenţi, la un anumit moment istoric, ai aspiraţiilor noastre naţionale (căci filmul patriotard românesc de dinainte de ‘89 a alterat complet această noţiune), ar trebui să ţină seama de demonstraţia de adevăr uman (nu neapărat şi politic) a lui Soderberg.

miercuri, 22 iulie 2009

TĂCEREA LORNEI

[Cronica a apărut în revista Lumea Credinţei / august 2009]


Numele fraţilor belgieni Jean-Pierre şi Luc Dardenne a devenit binecunoscut de aproape un deceniu iubitorilor cinematografului de artã. Repetatele succese la Cannes începute în 1999, culminate cu câştigarea a douã trofee Palme d’Or, performanţã cu care extrem de putini regizori se pot lãuda, sustinute de triumfurile la alte festivaluri ale lumii, i-au propulsat în topul cineaştilor importanti ai momentului; aproape cã nu existã retrospectivã de film european, din care cuplul belgian sã lipseascã.
Mai mult, deţinerea unui Premiu al juriului ecumenic oferit de festivalul de pe riviera francezã pentru filmul "Le Fils"/"Fiul" (2002), i-a aşezat în atentia cinefililor creştini (mai ales a celor occidentali), pe care cuplul de cineaşti nu îi dezamãgeşte.
Delincvenţa, culpa şi ispãşirea, lupta tenace şi dureroasã cu sine însuşi şi cu societatea pentru smulgerea din mrejele delictului comis initial constituie tema constantã a scenariilor scrise şi regizate de fraţii Dardenne. Forta moralã a personajelor, luptãtori solitari într-un underground social infractional şi corupt, este cea care le distinge, într-un peisaj cinematografic european în care eticul e constant relativizat şi savant psihologizat, iar compromisul moral e tratat aproape programatic cu "toleranţã" şi tacit consimţãmânt.
În pofida prestigiului internaţional, care schimbã adesea personalitãţile artistice, fratii belgieni îşi pãstreazã optiunea pentru stilul auster aproape extrem (narativ, emoţional, imagistic, sonor) şi pentru realismul naturalist de facturã minimalistã, tuşeu devenit aproape mainstream în cinematecile lumii (şi mai ales în cele europene) dupã manifestul Dogma ’95.
Pe aceeaşi directie stilisticã şi în aceeaşi sferã tematicã se dezvoltã şi ultimul lor film, "Le Silence de Lorna" / "Tãcerea Lornei" (2008), o multiproducţie belgiano-germano-franco-italo-britanicã, distinsã cu Premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes şi cu Premiul Lumière pentru cel mai bun film francofon.
Pelicula sondeazã universul imigrantilor din Belgia, în luptã pentru dobândirea, pe cãi ilicite, a statutului civil şi economic de cetãtean de drept al acestei ţãri. Povestea (ca şi în "Fiul", de pildã) mizeazã nu atât pe originalitate, cât dimpotrivã, pe sesizarea unei fenomenologii comunitare maladive cu un anumit grad de generalitate, argumentatã niciodatã retoric, ci tocmai de aerul comun al personajelor şi, în mare mãsurã, de banalitatea reflexelor lor sociale. Ce salveazã, însã, filmul din zona anodinului? Ca de obicei în cazul regizorilor belgieni, firescul simplitãţii gestuale a jocului şi autenticitatea eroilor, mai ales a cuplului de protagonişti (interpreţati de Arta Dobroshi, actriţã proaspãt lansatã şi Jeremie Renier, un fidel al echipei Dardenne, ce a putut fi vãzut în rolul principal din "L’enfant"/"Copilul", ajuns acum la un maxim al expresivitãţii sale actoriceşti).
Povestea din "Tãcerea Lornei" urmãreşte destinul unei imigrante albaneze, Lorna, muncitoare într-o spãlãtorie, care împreunã cu iubitul ei, tot imigrant, şofer pe un camion, doresc sã-şi deschidã un bar – obiectiv pentru care au nevoie de bani şi mai ales de cetãtenia belgianã. Pentru obtinerea acesteia, Lorna intrã într-un joc periculos, cãruia nu-i bãnuieşte dedesupturile: ea acceptã sã se mãrite formal cu un narcoman, Claudy, care primeşte pentru aceasta o sumã mare de bani de la mafiotul Fabio, care intermediazã cãsãtoria. Însã Lorna nu ştie cã astfel îşi semneazã intrarea într-un lant piramidal criminal al cãsãtoriilor aranjate între strãini şi localnici, afacere din care mafia localã doreşte sã câştige din ambele pãrti. De aceea, Claudy trebuie sã disparã, pentru ca Lorna, cetãtean belgian de acum, sã fie mãritatã, la rândul ei, cu un alt imigrant, care îi va plãti bani buni pentru aceasta. Visul perechii de albanezi ar avea toate premisele sã se împlineascã. Dar, înduioşatã de starea tragicã a sotului sãu formal, care se luptã între viatã şi moarte, şi de demnitatea sa, care nu se lasã înfrântã de viciu, Lorna refuzã sã accepte înscenarea sinuciderii lui, impusã de Fabio, cu care intrã într-un joc tensionat al amânãrilor. Claudy iese vindecat din sectia de dezintoxicare, iar Lorna ajunge sã se îndrãgosteascã de el. Fabio, însã, nu acceptã sã-şi vadã planurile zdruncinate şi devine tot mai amenintãtor. La întâlnirea matrimonialã impusã de acesta cu un rus aspirant la cetãtenie belgianã, Lorna declarã public cã este însãrcinatã cu… Claudy. Gestul, de un curaj iresponsabil, o rupe din lantul fatidic al comertului de carne vie, dar o şi transformã în victimã imediatã a mafiei, mai ales cã Lorna refuzã avortul. Folosindu-se de aceleaşi stratageme mafiote, într-un soi de legitimã apãrare, viitoarea mamã reuşeşte sã se salveze.
Toate aceste rãsturnãri de situatie şi momente de tensiune nu au nimic hollywoodian, nimic zgomotos, nimic patetic: toate se consumã într-o extremã austeritate a omului obişnuit cu singurãtatea, nedoritor în nici un fel sã-şi exprime afectele şi lãuntrul. Personajele nu au monologuri interioare, nici umor, nu îşi exprimã neliniştile şi dorintele, nu încearcã în nici un fel sã cucereascã inima spectatorului. Acest "eremitism cinematografic" poate fi pentru multi destul de frustrant: nici o stratagemã de seductie, nici o manipulare, nici o satisfacere a gustului pentru senzatii tari, reverie şi sentimentalism! Publicului, care are senzatia cã asistã la un ciné-verité, un soi de reportaj poliţist filmat cu camera ascunsã, îi rãmâne integral sarcina sã delibereze dacã cuplezã sau nu emoţional cu vreunul din personaje şi sã desprindã singur morala poveştii.
Influenţa fraţilor Dardenne şi a esteticii cinematografice reprezentate de aceştia asupra Noului Val românesc, în special asupra lui Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Radu Jude (ca sã citãm doar trei nume (re)ajunse de curând pe prima paginã a tabloidelor) este incontestabilã.
Fãrã a trãda vreun fior mistic, nãscutã pe un teren cultural profund secularizat, cinematografia lor vãdeşte propensiunea spre investigatia, în cheie eticã, a nişelor sociale marginale – rezultat al întâlnirii unei atitudini influenţate de stângismul politic (opţiune declaratã a cineaştilor) cu activismul social para-eclezial catolic şi protestant. Temele de reflexie propuse de ei - lupta pentru obţinerea "corectitudinii morale", ca mizã umanã supremã, cu preţul renunţãrii la avantaje sociale sau materiale, ori chiar cu preţul vietii - se înscriu în aria de dezbatere a moralei creştine.

vineri, 12 iunie 2009

“ANTIM IVIREANUL”: MARTIRIU, FILM ŞI UITARE

[Articol apărut în revista Lumea Credinţei/iulie 2009]


Intrat în legenda citadinã româneascã dupã o singurã proiectie, şi aceea extra-ordinarã, neînregimentatã nici unui festival, nici circuitului cinematografic, absent din reteaua video-discurilor, filmul produs în 2001 de Gruzia-Film, "Antim Ivireanul" / "Antim Iverleli", dedicat sfântului cãrturar sfideazã orice precept al comunicãrii mediatice institutionalizate. Pentru a ajunge la credincioşi, sfinţii n-au nevoie de advertising – iatã, se pare, explicaţia perenitãţii în memoria pleromei a proiecţiei-surprinzã oferite pe Cinemateca Românã pe 27 octombrie 2002, cu ocazia sãrbãtoririi organizate de mãnãstirea bucureşteanã care îi poartã numele, a zece ani de la canonizarea ierarhului martir.
Şi chiar dacã exceptionala frescã istoricã nu a impulsionat genul atât de firav al hagiografiei cinematografice (cineaştii de pe ambele ţãrmuri ale Mãrii Negre fiind preocupati, atunci, ca şi acum, de definirea propriei lor identitãti), ori, poate cã mai ales de aceea, adicã pentru unicitatea sa, filmul meritã readucerea aminte.
"Fiti atenti cã faceti un film despre un mucenic! Filmarea lui va fi o mucenicie!" – îi avertiza pe la începutul anilor 90, Vrednicul întru pomenire Prea Fericitul Patriarh Teoctist, pe entuziaştii realizatori de la Studiourile Gruzia-Film, încã înainte ca micul stat caucazian sã se prãbuşeascã în marasmele politico-economice ale tranzitiei (mult mai dramatice ca cele româneşti). Şi aşa a fost. Conceput iniţial ca o superproducţie, filmul a trebuit sã-şi restrângã treptat din buget, traversând chiar perioade de "moarte clinicã", fapt ce şi-a spus cuvântul asupra rezultatului final. A fost nevoie de zece ani de la primul tur de manivelã, de multã obstinatie şi voinţã din partea producãtorilor şi regizorului Ghiuli Ciohonelidze (la vremea lansãrii peliculei, un venerabil heptagenar, cineast consacrat al scenei georgiene), pentru ca filmul sã ajungã pe ecrane, ieşind astfel din lista marilor abandonuri din industria cinematograficã... Este un "drum al pãtimirii" comparabil cu "mucenicia" filmului "Andrei Rubliov".
Şi chiar dacã, din motive de buget, filmul suferã de o uşoarã neomogenitate, vizibilã mai ales în scenografia secventelor finale, prestatiile excelente ale actorilor, spectaculozitatea dramei şi, mai ales, vraja atmosferei sfârşit-mediaevale a "Portilor Orientului" îl înscriu printre producţiile istorice de referintã ale cinematografiilor est-europene.
Epopeea regizatã de Ghiuli Ciohonelidze dupã un scenariu de Vaja Ghigaşvili restituie, pornind de la puţinãtatea şi eterogenitatea datelor istorice existente, destinul viitorului ierarh Antim, începând cu copilãria petrecutã într-o Ivirie hãrţuitã de turci, continuând cu robia la Marea Poartã şi cu rãscumpãrarea tânãrului sculptor, pictor, caligraf, traducãtor şi tipograf, cu primirea hainei monahale, cu sosirea în Ţara Valahã, în slujba Sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu şi cu urcarea treptelor ierarhice, pânã la aceea de mitropolit al Ţãrii Româneşti şi culminând cu finalul martiric cunoscut.
Eroul principal, care polarizeazã în jurul sãu întreaga dramaturgie a filmului, este întruchipat, la cele trei vârste ale vietii, de trei actori diferiti. Copilul Andrei, cel ce va fi devenit monahul Antim, are de traversat o pruncie greu lovitã de vitregia istoriei (mama este ucisã de turci), apoi primeşte harul de mire al Domnului şi botezul strãinãtãtii, urmând sã îşi asume cu dârzenie slujirea şi cãlãuzirea întru credintã a altui popor creştin. Tânãrul monah Antim e întruchipat de Laşel Okroşidze, un actor capabil sã redea simultan sensibilitatea şi fermitatea, curajul şi dãruirea, cu valente certe pentru interpretarea unor personaje de mare puritate şi încãrcãturã spiritualã. Vârsta maturitãtii şi a arhieriei poartã semnãtura interpretativã a regizorului – actor de notorietate în Georgia, cu peste şaizeci de roluri la activ, impunãtor prin sobrietate şi putere de concentrare, ce alcãtuiesc o harismã aparte.
Expresivitatea nobilã a chipului georgian, de o frumusete austerã şi viguroasã, purtãtoare a unei armonii spiritualizate, a putut fi admiratã într-o galerie de personaje, interpretate de mari actori ai ecranului georgian. Aceste valenţe şi-au dat deplina mãsura mai ales în redarea autenticã mediului monahal medieval (performantã extrem de rarã în cinema), axatã pe întelegerea şi asumarea înãltimii de credintã a înaintaşilor, iar nu pe o emfaticã etalare a gesticii şi veşmintelor. A aduce pe ecran evlavia nu poate decât cel ce o cultivã în suflet, pânã la a o înscrie în ordinul firescului.
Bogata şi diversa paletã de personaje se proiecteazã pe o atmosferã de descãlecat, îngemãnatã cu basmele, minutios modelatã regizoral şi atent surprinsã vizual de directorii de imagine A. Maisuradze şi I. Iozadze, coloratã cu detalii specifice universurilor de civilizatie investigate (de la dantelãriile de piatrã ale bisericilor gruzine, pãrând o continuare a stâncãriilor albe pe care sunt durate, la prãfuitul şi luxuriantul Stambul, pânã la eleganta Mogoşoaia şi cancelariile brâncoveneşti). Filmul impresioneazã prin plasticitatea aridã a peisajului gruzin, cu aerul sãu ancestral, prin senzualitatea misticã a grãdinilor princiare bizantine, brãzdate de pãuni şi brocarturi imperiale, ce se vor imprima pe retina tãlmãcitorului-pelerin, prin alaiul zgomotos al bâlciurilor de pe malul Bosforului, unde se vinde orice, de la papagali vorbitori, la sclavi gruzini şi valahi. Efectele crizei de productie mai sus enuntate se resimt spre final, în momentul investigãrii spatiului nord-dunãrean, când atmosfera pierde din autenticitate, scenografia se simplificã pânã spre stilizare, iar noile personaje sunt expuse mai sumar – fapte ce nu ştirbesc, însã, farmecul şi anvergura de amplã frescã istoricã a peliculei şi, mai ales pentru noi, calitatea exceptionalã de document dedicat unuia dintre marii sfinti-civilizatori ai Rãsãritului de Europã creştinã.
Existã personalitãti care, prin puterea jertfelnicã a spiritului iubitor de Adevãr, reîntorc istoria cu fata spre Dumnezeu. Aceastã turnurã, însã, nu este iertatã de cultivatorii minciunii, fapt pentru care eroul restaurator va avea de plãtit cu viata. Iatã de ce, pentru primul Liturghier în limba românã din Valahia şi pentru miile de pagini tipãrite în româneşte, Sfântul Antim, misionar al unui "iluminism creştin carpato-caucazian", nu a putut fi iertat de cei pentru care cristalizarea conştiinţei de sine a neamului românesc era o piedicã în dominarea acestuia. Odatã cu îndepãrtarea de la tron şi uciderea de cãtre turci a Sfântului Constantin Brâncoveanu (†1716), Ierarhul din Iviria cade în dizgraţie şi devine victimã a aceloraşi uneltitori, sfârşind prin acelaşi martiriu ca şi domnitorul pe care îl slujise.
La întrebarea: "Cum este posibil, din punct de vedere artistic, sã aduci pe ecran evlavia, fãrã sã cazi în desuetudine şi formalism?", rãspunsul lui Ghiuli Ciohonelidze (nepot de episcop gruzin) a fost simplu şi dezarmant: "Noi, gruzinii, suntem creştini de paisprezece secole, mergem la bisericã… Pentru noi, lucrurile acestea tin de firesc. Timp de şaptezeci de ani de comunism i-am arãtat pe preoti ca pe nişte caraghioşi. Dar poporul a rãmas credincios, chiar dacã era interzis sã mergi la bisericã…".
Neagreatã de televiziuni şi de marile festivaluri, pelicula zace în studiourile Gruzia-Film din Tbilisi, neexistând fonduri pentru transpunerea ei pe suport digital. Şi dacã ignorarea din partea distribuitorilor occidentali este, într-un fel, de înţeles, ea este cu totul de neînţeles, când vine din partea beneficiarului spiritual direct al acestui cadou de suflet şi uriaş travaliu artistic, care este România. Este deplorabil şi uimitor: din 2002 şi pânã acum, producãtorii de la Tbilisi nu au reuşit sã convingã nici un partener de la Bucureşti sã achiziţioneze pelicula, asta dupã ce cu un deceniu înainte, în vremea primei legislaturi iliesciene, Bucureştiul refuzase sã participe financiar la productie. Sper sã vinã cât mai curând vremea când vom recupera aceastã patã de pe obrazul proverbialei noastre ospitalitãţi, pe care "tranzitia de… moravuri" riscã sã o transforme în vorbe goale.
Tocmai am aflat, printr-o conjuncturã neaşteptatã, cã venerabilul regizor a plecat la Domnul pe 25 decembie 2008. Luminoasã sã-i fie trecerea, binecuvântatã sã-i fie sosirea în ceata celor dimpreunã-pãtimitori şi slãvitori cu Sfântul Ierarh Antim!

marți, 26 mai 2009

ECUMENISMUL ÎNTRE SOBORNICITATE INTERCONFESIONALĂ ŞI “LOBOTOMIE RELIGIOASĂ”


Comunicare susținută la Simpozionul internaţional “Ortodoxia românească şi rolul ei în mişcarea ecumenică. De la New Delhi la Porto Alegre 1961-2006” (iulie 2006, Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității ”Ovidius” din Constanţa) și publicată în revista Tabor / mai 2009.


Este interesant de observat atitudinea emotionalã diametral opusã cu care este întâmpinat acelaşi termen – ecumenism – de cãtre medii culturale diferite. Pronuntat într-o societate laicã de tip universitar, ştiintific sau umanist, ori de tip jurnalistic, cuvântul este primit cu mai multã încredere decât cel de "religie" sau "creştinism" (care produc reticentã, fiind adesea asociate cu "fundamentalismul"). Lucrurile se schimbã partial în mediile catolice şi protestante şi radical în cele ortodoxe, atât academice, dar mai ales în cel monahal, unde termenul este identificat, fãrã drept de apel, cu "erezia cea mai rea a vremurilor din urmã".
Toatã aceastã polisemie, transformatã în ambiguitate, este cât se poate de pãguboasã, întrucât compromite orice şansã de real dialog. Ea naşte confuzii, creeazã polemici şi certuri acolo unde nu ar trebui sã existe, doar pentru cã tabere diferite subînteleg lucruri diferite prin acelaşi concept. Aşa cã, de câte ori cineva pronuntã cuvântul "ecumenism", ar trebui sã îl întrebãm mai întâi ce anume subîntelege prin acesta.

Diac. Andrei Kuraev, în cartea sa Provocãrile ecumenismului (Vyzov ekumenizma, Fundatia Blagovest, Moscova, 1998, tradusã la noi în 2006 de Boris Buzilă la Editura Sophia), îşi propune sã facã luminã în hãtişul de întelesuri, subîntelesuri şi interpretãri ale termenului. Cunoscutul teolog ortodox panorameazã diversele aspecte şi scopuri ale fenomenului ecumenic, privit atât din perspectiva zilei de azi, cât şi din cea a istoriei.
Lucrarea de fatã încearcã sã prezinte succint aspectele fenomenului ecumenic, având ca reper principal cartea teologului rus. Diac. Andrei distinge o serie de directii şi tipuri de manifestare a relatiilor interconfesionale, pe care le analizeazã pornind de la cele benigne, pânã la cele periculoase pentru identitatea Bisericii Creştin-Ortodoxe. Le vom prezenta succint, sintetizând şi comentând, acolo unde este cazul, capitolele aferente din textul cãrtii.

1) Primul sens al ecumenismului, sesizat de A.K., considerat dezirabil şi pozitiv, porneşte de la sensul etimologic originar al cuvântului (acela de "universalitate"), întelegând prin aceasta "cooperarea confesiunilor creştine în propovãduirea Evangheliei şi în lupta cu pãgânismul".
Dar a existat, oare – ne întrebãm noi -, în istorie un astfel de ecumenism? Pornind de la Marea Schismã, relatiile dintre confesiuni, la nivel institutional au fost mai degrabã conflictuale, determinate de lupta pentru identitate şi, eventual, pentru asimilarea celui mai slab. Sunt rare cazurile în istoria Evului Mediu când statele ortodoxe s-au aliat cu cele catolice pentru stãvilirea unui duşman comun; dimpotrivã, slãbiciunea militarã a unui stat era speculatã de cel mai puternic, politicul rãmânând dominant.
Şi, totuşi, rãdãcina ideaticã a ecumenismului rãmâne aceasta. Astãzi, în epoca unor dialoguri interconfesionale lãrgite, ea a reuşit, gratie unor intelectuali teologi vizionari (precum emigrantii ruşi de la începutul secolului XX şi urmaşii lor spirituali din Apus - vezi mai jos) de confesiuni diferite, sã-şi manifeste sensul originar şi chiar sã rodeascã. Totul depinde de intentiile celor angajati în proiecte, cãci sinceritatea în cele bune atrage harul lui Dumnezeu, Singurul care poate desãvâşi o asemenea lucrare.
Cooperarea editorialã, artisticã şi universitarã dintre ortodocşi, catolici şi protestanti în publicarea unor lucrãri de combatere a neopãgânismului şi în realizarea unor proiecte cultural-artistice creştine (spectacole, festivaluri de film cu jurii specializate, expozitii, culegeri de texte), sunt domenii concrete în care acest sens constructiv al ecumenismului şi-a gãsit aplicarea.

2) Un al doilea scop posibil al ecumenismului – dupã Kuraev - are în vedere mai buna cunoaştere reciprocã a creştinilor de diferite confesiuni care, din motive istorice ştiute, nu au avut aceastã posibilitate. Depãşirea unor stereotipuri în reprezentarea imaginii celuilalt, ieşirea din cadrele manualelor care, adesea, oferã o perspectivã exclusiv polemicã, reductionistã sau chiar deformatã asupra confesiunilor "heterodoxe" (diferite de cea a autorului) este, indiscutabil, utilã.
O consecintã a întâlnirilor ecumenice este deprinderea tolerantei fatã de cel cu alte convingeri religioase. Acesta este modul cel mai direct de asanare a surselor de conflict interconfesional, bazate pe necunoaşterea celuilalt şi speculate de diverse grupuri de interese.
De-a lungul istoriei, sfatul Mântuitorului referitor la tratarea aproapelui, indiferent de credinta acestuia ("Cine este aproapele meu?"), întãrit de repetatele pilde Evanghelice ale vindecãrii pãgânilor, a fost adesea uitat şi înlocuit cu porniri belicoase, sustinute de interese statale şi ale Bisericilor heterodoxe în ascensiune. Pentru a întretine premisele rãzboaielor religioase, autoritãtile bisericeşti aveau nevoie de crearea unei imagini defavorabile a "adversarului", imagine care dãinuie şi astãzi atât în unele manuale de catehism, cât şi în conştiinta de masã. Ea a fost preluatã şi speculatã de presã, dar şi de unele produse subculturale intens mediatizate, pentru a sustine rãzboiul psihologic desfãşurat la nivel mondial "împotriva Traditiei".

Întâlnirile interconfesionale directe sunt un prilej de manifestare a calitãtilor reale ale Ortodoxiei, ale omului ortodox, putând oferi rãspunsuri la multe aspecte ale crizei spirituale a Occidentului. Efectul lor secundar, o îmbunãtãtire a imaginii Ortodoxiei în lume, nu poate fi decât de dorit.
Astfel de întâlniri se desfãşoarã nu la nivel de vârf, nici la acela de mase, ci undeva la mijlocul piramidei ierarhice a Bisericilor implicate în dialog. Laici de diverse specializãri, alãturi de preoti şi ierarhi, deopotrivã interesati de un anumit domeniu se reunesc în cadrul unor manifestãri cu caracter ştiintific, social, cultural, declarat ecumenice, al cãror scop nu este punerea la punct a diferendelor dogmatice, liturgice sau jurisdictionale, ci solutionarea unor probleme "seculare", cu o anumitã rezonantã moral-religioasã (bioeticã, New-Age, postmodernism, globalizare etc). Fiind chestiuni de anvergurã transnationalã, cooperarea interstatalã şi, implicit, interconfesionalã (la nivel de universitãti, ONG-uri, jurisdictii bisericeşti) este obligatorie pentru solutionarea lor eficientã.
Astfel de exemple nu sunt putine. În România, Asociatia de Dialog dintre Ştiintã şi Religie (ADSTR), Fundatia Templeton, organizatiile ecumenice din audiovizual, institutele de studii ecumenice sunt exemple a cãror activitate este demnã de interes. Nu aspectele vietii mistice sau liturgice sunt vizate aici, ci aducerea religiosului în viata socialã, culturalã, ştiintificã, implicând şi avantajele primului aspect al ecumenismului. Rezultatele colaterale – mai buna cunoaştere dintre confesiuni – nu sunt de neglijat.
Dacã unele dintre aceste organizatii au şi scopuri oculte, nu ştim. Dar ştim cã permanenta suspiciune nu este o virtute, ci dimpotrivã. Generalizãrile fãrã temei sunt pãguboase şi adesea nu vãdesc clarviziune, ci autosuficientã. Absenta Duhului, spun ascetii, este cauza permanentei îndoieli. "Toate sã le încercati; tineti ce este bine" (1 Tes. 5, 21) – îi sfãtuia pe greci cu curaj înteleptul Apostol al Neamurilor, într-o perioadã când limitele doctrinare ale creştinismului erau infinit mai confuze ca azi.
Mai buna cunoaştere interconfesionalã a îmbrãcat, în secolul XX, aspecte definitorii pentru curente de aculturatie facilitate de anumite contexte istorice, care au îmbogãtit considerabil universul spiritual occidental. Ele s-au dezvoltat – potrivit observatiilor lui Kuraev - pe douã directii simetrice:

2.1) Cunoaşterea Ortodoxiei de cãtre Occident (facilitatã, în primul rând, de marele val al emigratiei ruse din timpul Revolutiei Bolşevice, apoi de valurile mai mici, inclusiv din România, declanşate de cãderea Cortinei de Fier). Aparitia şi înflorirea unor centre de culturã şi viatã liturgicã ortodoxã (eparhii, mãnãstiri, institute de studii, edituri, centre de presã) în Franta, Anglia, Germania, dar şi pe continentul American (California, Alaska, Los Angeles) nu ar fi fost imaginabilã fãrã aportul acestor valuri de emigratie.
Interesul crescut al occidentalilor fatã de fenomenul creştin-rãsãritean (arta icoanei, muzica psalticã, dar şi spiritualitatea Sfintilor Pãrinti) şi faptul cã însuşi termenul Ortodoxie nu mai e scris de catolici cu ghilimele, ca acum un veac, sunt tributare acestei masive aculturatii. Fãrã deschiderea interconfesionalã a unor teologi şi filozofi religioşi ca prot. Serghei Bulgakov, prot. Gheorghi Florovsky, prot. Alexader Schmemann, prot. Ioan Meyendorff – participanti activi ai mişcãrii ecumenice din prima jumãtate a sec. XX - , acest fenomen nu ar fi avut loc.
Sã observãm şi sensul pe care aceştia în confereau ecumenismului. Ei erau cu totii convinşi cã doar Biserica Ortodoxã este pãstrãtoare a harului, în toatã plenitudinea lui şi concepeau ecumenismul ca pe o mişcare universalã de întoarcere la Ortodoxie, în sensul rugãciunilor liturgice din prima şi ultima ectenie a Sfintei Liturghii ("Pentru pacea a toatã lumea, pentru bunãstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului sã ne rugãm" şi: "Unitatea credintei şi împãrtãşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe altii şi toatã viata noastrã lui Hristos Dumnezeu sã o dãm").
Acestui fenomen îi datorãm mutatia pozitivã în receptarea lumii pravoslavnice de cãtre occidentali; asimilatã, pânã nu demult, cu subdezvoltarea, închistarea şi barbaria, astãzi Ortodoxia este privitã cu respect şi tot mai mult interes – dacã nu de cãtre presã, cel putin de o parte din elita teologicã şi intelectualã apuseanã.

2.2.) Cealaltã directie de aculturatie: Preluarea de cãtre ortodocşi a experientelor pozitive ale heterodocşilor (din ştiintã, tehnologie, organizare socio-economicã, arte, dar şi teologie, experientã misionarã, moral-spiritualã etc.). Atâta vreme cât asemenea împrumuturi corespund scopurilor şi duhului Ortodoxiei, iar nu alinierii acesteia la standarde heterodoxe, asemenea actiuni – sustine A. Kuraev – sunt salutare, ele corespunzând aceluiaşi îndemn paulin.
Desigur, pentru astfel de împrumuturi este nevoie de discernãmânt. Una este – de pildã – asimilarea din spatiul germanic, acum vreo 150 de ani, a bradului de Crãciun, a cãrui semnificatie se integreazã perfect evenimentului Naşterii Domnului, iar cu totul alta importarea de datã recentã a iepuraşului pascal, care frivolizeazã, deturneazã spre comercial şi tinde sã anuleze dimensiunea misticã a celei mai importante sãrbãtori a calendarului creştin.
Existã de veacuri tratate ascetice de mare circulatie în Ortodoxie, preluate din lumea catolicã, fãrã ca utilizarea lor sã fi deturnat duhul Ortodoxiei: "Urmarea lui Hristos" dupã Thoma de Kempis (cãlugãr belgian din ordinul Augustinilor, † 1472), "Rãzboiul Nevãzut" al Sfântului Nicodim Aghioritul, transpunere a unui tratat catolic de asceticã [cf. Op. Cit., p. 74]. Având în vedere criza literaturii teologice din Rusia secolelor XVII-XVIII, importanti scriitori bisericeşti, precum Sf. Dimitrie Mitropolitul Rostovului († 1709), Sf. Tihon din Zadonsk († 1783) foloseau adesea în predicile lor [cf. p. 74] materiale din surse catolice. De altfel, Sf. Teofan Zãvorâtul († 1894) în scrisorile sale recunoaşte cã "Se aflã multi ostenitori smeriti într-ale scrisului nu numai printre catolici, ci şi printre protestanti. Aceştia expun foarte bine adevãrurile general-creştine. Ne putem folosi de ei, dar, totuşi, nu cu ochii legati" [p. 23].
Naşterea bioeticii, dialogul dintre ştiintã şi religie initiat acum peste un secol în lumea catolicã (cu toate riscurile lor doctrinare), dialogurile ecumenice (debutate între catolici şi protestanti) sunt experiente de care, din motive istorice, cea mai mare parte a lumii Ortodoxe a fost privatã, dar preluarea lor criticã este indispensabilã pentru integrarea europeanã a tãrilor ortodoxe ex-comuniste.

3) Un efect al dialogurilor ecumenice – observã A.K. [p. 23] – este maturizarea gândirii teologice, deprinderea de a discerne dintre esential şi secundar, supraistoric şi istoric, pentru construirea unei identitãti confesionale bine definite şi ancorate dogmatic.
Încã de la începuturile creştinismului, disputele cu diversele erezii au avut ca rezultat un câştig progresiv de identitate şi profunzime a gândirii teologice. "Conştiinta religioasã este firesc înclinatã sã absolutizeze toate formele istorice relative, în care continutul absolut al religiei a devenit pentru întâia oarã accesibil" [p. 23]. Cu cât un grup social trãieşte mai izolat, cu atât creşte tendinta de a vedea în manifestãrile alogene o amenintare la propria identitate.

"Viata parohialã este perceputã, în toate amãnuntele ei, ca unicã modalitate de expresie a credintei şi experientei duhovniceşti. Pânã şi un alt mod de intonare a aceleiaşi rugãciuni este suspectat uneori de erezie" [p. 23]. "Istoria polemicii interconfesionale a secolelor trecute a cunoscut multe cazuri de amestec al problemelor cu adevãrat importante cu unele total secundare. Polemica din jurul lui Filioque se învecina cu acuza episcopilor catolici cã poartã inel" [p. 24].
Un secol de dialoguri ecumenice a dus la educarea gândirii şi psihologiei bisericeşti, la creşterea capacitãtii de a discerne esentialul din propria credintã şi din aceea a altora. "Astãzi, dialogurile teologice sunt centrate pe chestiuni cu adevãrat esentiale" şi actantii lor au conştientizat „necesitatea unitãtii dogmatic-catehetice, modurile locale de manifestare a evlaviei putând diferi" [p. 25, 26].

"Ortodoxia acceptã diferente în rânduiala ierurgicã, în ceea ce priveşte cutumele vietii creştine. În zorii Marii Schisme, Sf. Fotie propunea discutarea, în primul rând, a chestiunii de credintã Filioque. Celelalte puncte ale polemicii (postul de sâmbãtã, tipul de pâine folosit la proscomidie ş.a.) le considera secundare, potrivit principiului formulat de el al coexistentei în aceeaşi Bisericã a diferite traditii canonice locale", care nu trebuie sã constituie prilej de disputã [p. 25]. De asemeni, alti sfinti ai Bisericii Rãsãritene (Fericitul Teofilact al Ohridei) considerau Filioque singura chestiune serioasã în disputa Romei cu Bizantul.
Întâlnirile ecumenice cu heterodocşi ne ajutã sã conştientizãm – subliniazã A.K. [p. 27] - esenta hristologicã a credintei noastre creştine şi prioritatea mesajului evanghelic în fata Tipicoanelor şi a culegerilor de Canoane.

4) Al patrulea scop al mişcãrilor ecumenice este cooperarea interconfesionalã pentru rezolvarea unor probleme general-umane (sãrãcia, subdezvoltarea, analfabetismul, bolile, inegalitatea socialã, exploatarea minorilor, imoralitatea etc). Activitatea socialã a Bisericii reclamã cooperare şi profesionalism care, în genere, nu sunt influentate de apartenenta religioasã. Autorul citeazã inspiratele cuvinte ale Sf. Ioan Gurã de Aur: "Noi nu avem nimic în comun numai cu diavolul; cu toti oamenii, în schimb, avem foarte multe în comun".
Diverse proiecte, desfãşurate în domeniul cultural şi social, la nivel de ONG-uri, institutii de învãtãmânt etc. oferã premise de reuşitã, atunci când fortele interconfesionale se unesc spre înfruntarea unui duşman comun. În cazul chestiunilor majore, de anvergurã suprastatalã dialogul şi schimbul de experientã interconfesional sunt, practic, indispensabile, iar bunele intentii mutuale, o importantã premisã a reuşitei.
Toate sensurile, modurile şi conotatiile manifestãrilor ecumenice mentionate pânã aici sunt utile, benigne şi constructive. Cele de mai jos prezintã fata mai tulbure, întunecatã a fenomenului.

5) În primul rând, prozelitismul catolic (şi neoprotestant) sunt adesea un scop nedeclarat, mai bine sau mai prost disimulat al mişcãrilor ecumenice. El a fost demascat de multi sfinti şi scriitori bisericeşti. Câteva citate din scrierile Sf. Ioan de Kronstadt (sec. XIX), apãrãtor înflãcãrat al Ortodoxiei, sunt edificatoare: "Ura împotriva Ortodoxiei, fanatismul şi prigonirea ortodocşilor, crimele rãzbat ca un fir roşu toate secolele de existentã ale catolicismului" ("Liturghia: Cerul pe pãmânt", p. 83). "Cauza tuturor falsurilor Bisericii Romano-Catolice este trufia şi recunoaşterea papei drept capul efectiv al Bisericii şi încã unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al Bisericii Apusene. Oprimarea gândirii şi a credintei, lipsa adevãratei libertãti în credintã şi în viatã" (p. 83). "La catolici, capul propriu-zis al Bisericii nu e Hristos, ci papa, iar catolicii se aratã râvnitori pentru papã, nu pentru Hristos, pentru papã se luptã, nu pentru Hristos, iar râvna lor trece întotdeauna din credintã în fanatism pãtimaş, în urã turbatã fatã de om, în fanatismul sângelui şi sabiei, al rugurilor, în intolerantã, duplicitate, minciunã, viclenie" (p. 105).
Pe de altã parte, dupã buna traditie a dragostei evanghelice, tot Sf. Ioan de Kronstadt se ruga în fata altarului pentru "marile comunitãti care se numesc creştine, care s-au rãtãcit în credintã…: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Mã rog şi pentru venirea la credinta adevãratã a tuturor popoarelor, precum şi a raskolnicilor noştri" (p. 84). Iatã calea cu adevãrat ortodoxã şi "ecumenicã", de urmat şi astãzi pentru membrii Bisericii Drept-Slãvitoare.

Dar iatã cã, dupã secole de rãzboaie deschise, tendinta de asimilare a Ortodoxiei de cãtre Catolicism a îmbrãcat şi hainele "paşnice" ale dialogului. Ce credit poate avea aceste demersuri? În ce mãsurã asimilarea propusã a fost atinsã prin noile mijloace? Într-una nesemnificativã, cât timp s-a fãcut uz numai de dialog. O mãrturiseşte un îndrãgostit de "ecumenismul ideal şi benign", teologul ortodox rus Vladimir Zielisnky: În privinta unirii dintre Biserici, "ecumenismul s-a dovedit neputincios", toate documentele şi discursurile "nu au condus decât la un set de mãrci ale politetii reciproce… ecumenismul, dacã existã, nu are sens".
Deosebirile nete dintre Ortodoxie şi Catolicism, nu doar sub aspectul dogmatic, ci mai ales sub cel al trãirii religioase (sesizabile atât în atmosfera liturgicã, dar mai ales în practica rugãciunii) au dus la rejectarea organicã a credintei Apusului de cãtre pravoslavnici, la toate nivelurile. Singura infiltratie reuşitã a prozelitismului catolic a fost încurcãtura dogmatico-jurisdictionalã creatã de Uniatism.

6) O directie doctrinarã a ecumenismului, discutabilã pentru ortodocşi (dar sensibilã, în mod oarecum simetric, şi pentru catolici), sustine cã universul Creştinismului nu s-ar limita la propria confesiune şi cã harul este accesibil, într-o anumitã mãsurã, şi heterodocşilor. Dacã noi vedem Biserica Ortodoxã ca receptacol al plenitudinii harului, putem sã negãm prezenta acestuia la alte Biserici creştine?
Cu alte cuvinte: "Primeşte Hristos o adoratie strâmbã?". "Dacã plenitudinea experientei duhovniceşti o dobândim în Ortodoxie, înseamnã aceasta cã ceilalti sunt în afara lui Hristos?" – se întreabã A.K., rãspunzând: "Realitatea misticã nu este realitatea noastrã. Nu noi suntem stãpânii ei. Noi suntem doar cei chemati, invitatii… Poate sã-i spunã oaspetele gazdei cum sã serveascã masa?" [p. 30]. "Dacã ei nu au înteles adâncimea gândirii Sfintilor Pãrinti, o întelegem noi, oare?" [p. 30]. "Nu ne asemãnãm noi cu lucrãtorii din ceasul întâi", mânioşi cã Tatãl îi primeşte şi pe cei din ceasul al doisprezecelea – se întreabã autorul - ori cu fratele mai mare al fiului risipitor?
Este adevãrat cã "în afara Bisericii nu existã mântuire", dar pânã unde se întind hotarele Bisericii? Putem sã le stabilim cu exactitate, pe baza argumentelor dogmatice sau canonice?
"Teologumenele greşite ale ierarhilor sunt fatale totdeauna pentru viata duhovniceascã a enoriaşilor de rând, mai ales când aceştia le ignorã?" – se întreba odinioarã şi filozoful ortodox Aleksei Homiakov (sec. XIX), demascând îngustimea unui punct de vedere ce pune la îndoialã milostivirea lui Dumnezeu [p. 30].
Chestiunea şansei de mântuire a credincioşilor aflati sub episcopi cãzuti în erezie este analizatã de un exemplu concret, şi anume cazul persanilor nestorieni, despãrtiti fãrã voia lor de Ortodoxie. [Dogma nestorianã i-a fost propusã şahului Persiei în 484 de cãtre opozantii politicii monofizite a împãratului bizantin Zenon, ca garantie a protejãrii Persiei de Bizant. Doctrina impusã pe criterii politice nu a fost primitã cu simpatie de popor. Iar în secolele VI-VII mucenicii nestorieni îşi vãrsau sângele nu pentru o erezie, ci pentru Hristos al apostolilor şi Biserica Universalã – sustine prof. V.V. Bolotov, într-un studiu privind încercãrile de întoarcere a nestorienilor la Biserica Ortodoxã la sfârşitul sec. XIX]. La întrebarea privind şansele de mântuire a unora ca aceştia, prot. Serghei Bulgakov rãspundea prin abtinere. Este relativ simplu de acuzat o erezie, dar e mult mai greu atunci cînd este vorba de oameni.
Aşadar, pânã unde se întind limitele harului, a cãrui plenitudine se aflã în Biserica Ortodoxã? Existã ramificatii ale lui, ce hrãnesc şi celelalte Biserici? Sf. Teofan Zãvorâtul vorbea în Scrisorile sale despre "harul chemãtor", lucrare dumnezeiascã de întoarcere la Dumnezeu, adresatã oricãrui suflet, inclusiv din afara Bisericii.

Întrebarea se concretizeazã şi cu privire la mântuirea catolicilor. Rãspunsul lui A.K. urmeazã întelepciunea Sfintilor Pãrinti: "În calitate de romano-catolici, putin probabil; în calitate de simpli creştini, este posibil". Îi poate mântui nu ceea ce e specific Catolicismului, ci ceea ce acesta a pãstrat din moştenirea Bisericii Unice. Cu alte cuvinte, se pot mântui "nu datoritã, ci în pofida faptului cã sunt romano-catolici" [p. 34].
Rãspunsul este antinomic. Orice rãspuns univoc la asemenea întrebãri a condus la o falsã simplificare a problemei şi la învãtãturi potrivnice învãtãturii evanghelice. Aceasta este pozitia generalã a gândirii ortodoxe, sustinutã şi de sfinti, şi de cei mai importanti scriitori teologi.
Sf. Filaret al Moscovei, în virtutea cuvintelor Scripturii nu îndrãznea sã numeascã ereticã nici o Bisericã care crede cã Iisus este Hristosul: "Întrucât nu ştiu dacã sunt multi creştinii Occidentali care sunt pãtrunşi de caracterul specific al Bisericii Occidentului şi care dintre ei se tin mai degrabã de credinta în Piatra Unghiularã a Bisericii Universale - Hristos, firescul meu respect fatã de pãrerea Bisericii Rãsãritene nu constituie defel o judecatã şi o acuzã fatã de creştinii Occidentali şi Biserica lor. Potrivit rânduielilor bisericeşti, predau Biserica Apuseanã judecãtii Bisericii Universale, iar sufletele creştinilor judecãtii sau, mai bine zis, milostovirii lui Dumnezeu".
Sfântul Inokentie al Hersonului, examinând rânduielile întoarcerii catolicilor la Ortodoxie, observa îngãduinta canonicã manifestatã de ortodocşi cu aceastã ocazie, îngãduintã defel regãsibilã în atitudinea catolicilor fatã de creştinii rãsãriteni. Sfântul episcop comenta: "În timp ce catolicii sustin cã în afara Bisericii lor nu este mântuire, noi trebuie sã credem cã în credinta Ortodoxã este mântuire. Aceastã pretentie e umilã şi aratã îngãduinta noastrã religioasã" [p. 40-41].

7) Speculând, însã, îngãduinta ortodocşilor fatã de heterodocşi şi faptul cã Biserica Rãsãritului nu respinge ideea prezentei harului, într-o oarecare mãsurã, la Catolici, iar într-o şi mai micã mãsurã şi la Protestanti, apare urmãtoarea directie, mai radicalã a mişcãrii ecumenice. Ea sustine teza şanselor soteriologice egale ale diverselor confesiuni creştine, oricare ar fi acestea, adicã egalitatea în har a diferitelor Biserici. Cu alte cuvinte, mântuirea este la fel de posibilã în oricare dintre Biserici, iar diferentele dogmatice şi rituale nu influenteazã calitatea vietii duhovniceşti.
Desigur cã aceastã pozitie este întru totul nefondatã şi atacabilã, chiar şi din punct de vedere istoric şi cultural, cu atât mai mult din perspectivã teologicã, sub toate aspectele ei (dogmatic, mistic etc.). Argumentele împotriva acestui ecumenism radical sunt multe şi uşor de gãsit în textele scriitorilor bisericeşti referitoare la Catolicism, care sunt categorice, avizate şi nedictate de "spiritul timpului" (Cuv. Macarie al Optinei, Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Nicolai Luminãtorul Japoniei).
Pe scurt, toleranta din partea Ortodoxã nu înseamnã acceptarea ereziei, ci doar abtinerea de la acuze.

8) Ultima, cea mai radicalã formã de ecumenism, care depãşeşte abuziv granitele termenului, este "ecumenismul" intereligios sau sincretismul total al religiilor.
De neconceput cu secole în urmã (decât în fanteziile utopiştilor), apãrut pe fondul ateismului generalizat, acesta se instaureazã odatã cu mişcarea New Age, care speculeazã ignoranta de masã şi necesitatea omului de a crede "în ceva". "Multiculturalism", "pluralism (sau liberalism) religios", "era post-creştinã", "religiozitate cosmicã", "sincretism", "relativism absolut" – iatã o serie de termeni în spatele cãrora nu se ascunde nimic, decât un vid ontologic.
Fiind cel mai îngrijorãtor fenomen religios contemporan, diac. Andrei îi dedicã un capitol întreg. Dacã mişcarea ecumenicã s-a nãscut din necesitatea creştinilor de diferite confesiuni de a înfrunta pãgânismul, acest "ecumenism" înseamnã pierderea notiunii de Dumnezeu, denominarea lui Dumnezeu (nu se mai vorbeşte de "Cineva", ci de "ceva").

Dacã mişcarea ecumenicã însemna dialog şi confruntare de idei, sincretismul religios se bazeazã pe pasivitatea spiritualã a omului contemporan, ascunsã sub lozinca "liberei cugetãri". Încercând sã niveleze deosebirile dintre religii, sincretismul contemporan atenteazã la însãşi fiinta religiei şi tinde sã desfiinteze dimensiunea spiritualã a omului. Kuraev îl numeşte tranşant: "lobotomie ecumenicã". Refuzând, ca pretins periculoasã, orice confruntare dogmaticã, acesta interzice dreptul de a gândi în sfera religiei. Teologia – care înseamnã, în fond, cãutarea celor mai potrivite formule pentru definirea unei realitãti şi Persoane transcendente - devine o disciplinã interzisã!
Dar interdictia de a discuta probleme religioase nu este nouã – observã autorul. A existat pe vremea Sfântului Împãrat Constantin, care, pentru a pãstra pacea în Imperiu, a interzis disputele teologice dintre Arie şi Sf. Atanasie cel Mare privind natura dumnezeiascã a lui Hristos. Iar în 648, împãratul Constant al II-lea interzicea disputele dintre ortodocşi şi monofeliti referitoare la prezenta vointei omeneşti în Persona Mântuitorului; urmare au fost prigoana şi mucenicia Sfântului Maxim Mãrturisitorul şi a Sfântului Papã Martin. Şi în al doilea mileniu creştin au existat împãrati ce au condamnat dialogul dintre catolici şi ortodocşi [p. 66-67]. Toti aceştia, însã – subliniazã A.K. – erau, într-un fel, de înteles: pe atunci religia era centrul vietii spirituale a omului, iar tulburãrile doctrinare le aduceau dupã sine pe cele sociale, degenerând în rãzboi religios. Se murea pentru o literã sau un verset, ceea ce nu se mai întâmplã azi, când societatea a devenit complet areligioasã.
Aşadar, dacã interdictiile teologale ale Bizantului aveau justificãri pacifiste, cele de astãzi sunt greu de explicat, întrucât nu au nici o motivatie "umanitarã", scopul lor real fiind acela de nivelare a conştiintelor, pânã la aneantizare, pentru o şi mai mare înrobire materialistã a omului.
Argumentele contra sincretismului religios pot continua, din perspective diferite, precum cele ale marilor religii monoteiste, ori chiar a bunului simt.

Concluzia autorului cărții: "De ce nu suntem ecumenişti?" – se întreabã A.K., subîntelegând formele radicale şi abuziv-radicale ale mişcãrii (desemnate la noi cu punctele 7 şi 8). Pentru cã Hristos a murit pentru noi şi a instituit Biserica Sa Unicã, pe care a lãsat-o moştenire apostolilor şi, prin ei, tuturor creştinilor, pânã în ziua de azi.
"Noi simtim cã Ortodoxia nu este fãcutã de mânã omeneascã. Cât timp acest sentiment este viu, oamenii nu se simt stãpâni în casa lui Dumnezeu şi nu pot reconstrui Biserica dupã vointa ziarelor sau a modelor zilei. Din momentul când omul se va simti stãpân absolut în Casa credintei, acea Casã va înceta sã mai fie casa lui Dumnezeu şi va deveni o simplã institutie socialã. Care va pieri, aşa cum piere tot ce e omenesc, ori excesiv omenesc" [p. 87].
Victoria ecumenismului – sustine A.K. – echivaleazã cu reformarea Casei lui Dumnezeu dupã nevoile pãmânteşti şi transformarea ei într-o cooperativã omeneascã. Ceea ce înseamnã pierderea bucuriei Pascale, adicã a prezentei lui Dumnezeu pe pãmânt şi a învierii omului întru cele cereşti.