Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

miercuri, 23 decembrie 2020

”Oglinzi și fum”, un documentar despre Revoluție, de trei ori curajos

 

Pe 22 decembrie 2020, TVR a lansat în premieră națională un film documentar despre Revoluția din Decembrie 1989, realizat de Alex Stănescu. Filmul a putut fi vizionat toată ziua, gratuit, pe canalul youtube al televiziunii.


Este încurajator să întâlnești tineri cineaști capabili să-și consacre ani buni de viață realizării unei idei de suflet, unui vis personal, unui film. Un astfel de om este Alexandru Stănescu, cineast independent, publicist, timp de mai mulți ani editor de imagine și sunet la importante televiziuni, autor a câteva scurt-metraje pe teme istorice și de artă, actualmente doctorand la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii al Universității din București.

”Oglinzi și fum” este documentarul său de debut în lungmetraj și, în același timp, o producție independentă, în care autorul realizează, practic, totul: scenariu, regie, imagine, sonorizare, montaj și producție. Temerară întreprindere, mai ales pentru un debutant, care are în față rafturi întregi de filmografie documentară și de reportaj, cuprinzând titluri de referință pe această temă! Dar toate acestea nu-l mulțumesc pe jurnalistul investigator din Alex Stănescu, din simplul motiv că nu oferă un tablou limpede și coerent al actului istoric din Decembrie 1989. Dar există, oare, acesta?

Preocupat de peste doisprezece ani de Revoluția Română din 1989, Alex Stănescu demarează un curajos demers de investigație proprie, concretizat într-o serie de interviuri, precum și într-o laborioasă cercetare de arhivă vizuală, demers pe care îl structurează într-un incitant documentar, construit cu nerv, pasiune și multă muncă.

O suită de interviuri cu personaje-cheie ale Revoluției, mai toate, căzute astăzi în dizgrație ori în uitare, cu actori de culise din tabere politice diferite, precum și cu istorici și jurnaliști, alături de sondaje de opinie stradale, încearcă să contureze răspuns unor întrebări neliniștitoare, rămase neelucidate până astăzi:

Ce a fost spontan și ce a fost premeditat în actul istoric violent din 21-22 Decembrie 1989? Cât de onești sunt ”monștii lui sacri”, când pretind că spun adevărul? Cum de aceste ”adevăruri” se bat mereu cap în cap? A fost Ceaușescu un tiran, un erou național, sau un lider care a scăpat, la un moment dat, frâiele puterii? Care a fost rolul jucat de Securitate și de celelalte forțe de protecție în îndepărtarea lui Ceaușescu de la putere? Cine au fost teroriștii? Și, în fine, ce relevanță au toate acestea pentru tinerii mileniului III, care au învățat despre Revoluția din 1989 doar câteva pagini, și acelea, confuze, din manualele de istorie?

Cu temeritate și tact, Alex Stănescu își conduce interviurile spre elucidarea, atât cât se poate, a acestor întrebări. Rezultatul: un evantai de răsfrângeri ale adevărului istoric, oglindite în martori, frânturi de filmări și fotografii de epocă (multe, inedite), dar încețoșate de ”fumul” încă persistent din jurul lui, al Adevărului.

Ca demers investigatoriu al unei problematici extrem de complexe și în continuare controversate, prin abordarea unor ”dinozauri” greu accesibili și tot mai retractili față de tânăra generație, și prin caracterul independent al peliculei, ”Oglinzi și fum” este un debut de trei ori curajos și are șansa de a-l impune pe Alex Stănescu în pleiada tinerei generații de cineaști români.


Trailerul filmului poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=Y7jv-Vq-uO4


Pentru detalii legate de posibilitățile de revizionare a filmului și despre eventualele sale reprogramări, vă rog să îl contactați direct pe autor: https://www.facebook.com/alexandru.stanescu

marți, 8 decembrie 2020

Succesul AUR, ca examen de solidaritate a societății creștine



Mă bucură mult succesul AUR în alegeri, cu toate că aveam rezerve în capacitatea tânărului partid de a atrage voturi suficiente, mai ales din off-line. Chiar dacă nu toți liderii și membrii vizibili ai acestuia mă conving, partidul a cumulat un număr reprezentativ de membri de bună calitate, a căror acțiune sper că va prevala și va da, până la urmă, tonul în partid, neutralizând puseurile negative și o parte din mașinațiunile, fără de care o mașinărie politică, până la urmă, nu se poate pune astăzi în mișcare.
Nu există partide perfecte și nu este loc de puritanism în politică. Și AUR nu face excepție. Este loc, însă, pentru dreapta socotință, pentru discernămînt, pentru buna evaluare a calităților și defectelor proprii, ale partenerilor și adversarilor. Este loc imens pentru capacitate de convingere, charismă, pentru talentul de a-ți transforma dușmanii în prieteni sau măcar în aliați pe termen mediu, pentru știința de a ceda în lucruri mărunte pentru a câștiga apoi mai mult în cele de fond. Cam așa lucrează și Dumnezeu, cu știința optimizărilor.

Mă doare cât de corijentă este clasa politică românească, chiar și cea care se consideră de aceeași parte a baricadei, în capacitate de coeziune. Cât de ușor cedează compromisurilor propuse din afară, adică corupției ordinare, în scopuri evident potrivinice României, și cum nu știe să moduleze arta compromisului înțelept pentru scopuri prielnice intereselor țării.

Din păcate, nici cei ce se pretind patrioți și creștini nu încearcă acest lucru, preferând să se complacă într-o zeflemea ieftină și egocentrică sau într-o retorică puritanistă sforăitoare, a celui care crede că le știe pe toate și se consumă în isterii patologice, coafate eventual literar, când i se sfidează punctul de vedere.

În acest an de mare încercare, criza mondială, prin interdicțiile impuse, ne-a arătat că cele mai invidiate de vrăjmasul neamului omenesc sunt solidaritatea umană și comuniunea, atacul la sănătatea umană fiind doar un pretext pentru primele. Dacă nici în acest ceas de cumpănă forțele creștine și patriotice din România nu reușesc să ajungă la o formulă de uniune, atunci când? Mă doare că primele atacuri asupra Alianței pentru Unirea Românilor vin chiar din interior, și anume din sânul acestor forțe care pretind că apără interesele țării și uneori chiar o fac cu brio. Dar, vai, cel mai adesea, în solitudine! O solitudine a omului de idei,care, confruntat cu alteritatea în scopul comuniunii, clachează, descoperindu-și hiba: egocentrismul sau părerea de sine.

Mă dor atacurile lui Victor Roncea, jurnalist de investigații redutabil, energic și curajos, dar care se limitează la niște cauze mult sub nivelul idealurilor pe care cred că le are - și cele creștine, și idealul de țară. Oare noul redactor șef al ActiveNews nu își dă seama că, turnând noroi peste AUR și descoperind ”pisicile moarte” din bucătăria acestuia (care și pe mine m-au deconcertat...), cedează unui pueril impuls puritan și nu face decât să arunce mingea la fileu dușmanilor politici mari și puternici ai tânărului partid abia intrat pe arena politică, dușmani care abia așteaptă să-l facă ferfeniță? Ca om de biserică practicant, nu știe acesta că ”pacea este mai mare decât dreptatea”, și că trebuie să cântărim mult când și dacă să dăm la iveală adevărurile incomode din sânul ”familiei” (a familiei mari, care este societatea creștină, Biserica, Patria...), pentru ca acestă devoalare să fie utilă, iar nu ucigașă? Sfatul paulin și cel al Hrisostomului pentru creștini este de a-și spăla boarfele în interior, iar nu în fața dușmanului - și cei doi mari învățători ai Creștinătății se referă aici la dușmanii Bisericii.

Scurt, pragmatic și la obiect este unul dintre puținele comentarii - cele incomode fiind șterse, cum recunoaște chiar redactorul-șef - la articolul demascator al jurnalistului, cu titlul extrem de lung: ”SCHEMA UDMR aplicată la AUR. IMPOSIBILA SURPRIZĂ. La victoria din butoane au ieșit din adormire masonul Nicolae Voiculeț și miliardarul Bobby Păunescu, fiul ofițerului DIE George Constantin Păunescu, devalizator Bancorex și afacerist cu oligarhii Rusiei”, din 7 decembrie 2020. Comentatorul anonim se întreabă, cu o putere de sinteză mai mare decât a jurnalistului pierdut între demascări:
”O fi AUR mai negru ca PNL, USR, PSD? Chiar asa naiv zicand: macar astia declara obiective mai placute. Cati securisti or avea in batatura, pe bune daca mai intereseaza.”

Nu vreau să analizez acest articol care investighează o cazuistică foarte bogată, e scris cu nerv și condei și cu multă muncă de analiză, cum rar mai vezi la cronicarii de azi, ci vreau să-i reproșez numai tonul, mult prea ofensiv și lipsit de simțul fin al relativismului sau al încadrării într-un context politico-istoric mai larg, simț venit nu din perversitate morală, ci dintr-o cultură politică și istorică solidă, și pe care analiștii politici de anvergură (indiferent de coloratura lor politică) îl dețin.

Trist este și atacul lui Victor Roncea și al altor publiciști creștini asupra avocatei Diana Șoșoancă, lezați de manierele insuficient de elegante ale curajoasei juriste și inimoasei oratoare din Piața Victoriei și a Universității, o novice printre activiștii cu imagine publică și un om care încă nu știe să-și construiască această imagine, dar care a făcut în acest an mai mult pentru România decât toți ”rafinații” ei atacatori la un loc, intelectuali ”cu operă” și ”influenceri duhovnicești” răsfățați, dar care și-au băgat capul în nisip la vreme de criză.

Dacă nici sora moarte (citește: moarte spirituală, cu numele de cod: pandemie) nu ne trezește întru unire și solidaritate, atunci ce?

luni, 6 iulie 2020

Eu sunt Adam (1996) la Dalles online



Dramă fantastică, film parabolă. Regia, scenariul: Dan Pița, inspirat de idei și motive din nuvela ”Pe strada Mântuleasa”, ”La Țigănci” și altele din proza fantastică a lui Mircea Eliade. Cu: Ștefan Iordache (profesorul de violoncel Adam), Marius Stănescu (anchetatorul Dumitrescu), Cristian Iacob, Irina Movilă, Costel Constantin (ofițerul iosif I. Iosif). Muzica: Adrian Enescu. Imaginea: Dan Alexandru. Montajul: Cristina Ionescu. Decorurile: Ion Oroveanu. Film de referință al carierei lui Dan Pița, nu atât pentru simfonicitate, cât pentru cumulul de ambiții artistico-filosofice ale cineastului, cât și pentru amploarea și diversitatea ecoului critic, chiar dacă adesea specialiștii,i-au reproșat filmului o anumită confuzie narativă și ideatică.


Filmul este prezentat cu acordul maestrului Dan Pița în cadrul dublului modul de curs ”Regizori români între două milenii: Dan Pița și Nicolae Mărgineanu”, pe care îl susțin din octombrie 2019 la Universitatea Ioan I. Dalles.
Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=uu41gnlg6Xk

marți, 30 iunie 2020

”Pepe și Fifi” (1994) - joi 2 iulie la Dalles online



Dramă socială, film de actualitate (1994). Regia: Dan Pița, scenariul: Dan Pița, Ioana Eliad. Imaginea: Dan Alexandru. Muzica: Adrian Enescu. Montajul: Cristina Ionescu. Decoruri: Georgeta Solomon, Nicolae Dragan. Cu: Cristian Iacob (Pepe), Irina Movilă (Fifi), Mihai Călin (invalidul), Emil Hostină, Damian Crâșmaru, Costel Constantin, George Ivașcu, Bogdan Uritescu. Pepe și Fifi sunt doi frați de condiție modestă, care încearcă să acceadă pe căi ilicite în societatea României postcomuniste. Pepe prin box, sub îndrumarea prientenului invalid, Carol, iar Fifi prin prostituție. Destinele lor sunt frânte de valurile de noroi social de care încearcă, cu naivitate, să profite. Pelicula face parte din axa filmografică a lui Dan Pița în care metafizicul cedează loc actualității sociale și observației realiste. Coordonata simbolic-meditativă este susținută discret, în primul rând de muzică (de primă mână, ca de obicei, partitura originală a lui Adrian Enescu), de plastica inedită a câtorva cadre, de discrusul cvasiprofetic din prolog, precum și de leitmotivul invalidului în cărucior - tristă imagine-simbol a României în tranziție. 


Filmul este prezentat cu acordul maestrului Dan Pița în cadrul dublului modul de curs ”Regizori români între două milenii: Dan Pița și Nicolae Mărgineanu”, pe care îl susțin din octombrie 2019 la Universitatea Ioan Dalles.
Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=ZdUgur2p9eE

Vă puteți exprima interesul pentru film și posta comentarii pe pagina FB a evenimentului: https://www.facebook.com/events/679087119484320/.

luni, 22 iunie 2020

”Noiembrie, ultimul bal” - joi 25 iunie 2020, la Dalles online

Regia: Dan Pița, Scenariul: Dan Pița, Serban Velescu, după romanul ”Locul unde nu s-a întâmplat nimic” de Mihail Sadoveanu. 
Cu: Ștefan Iordache (Printul Lai Cantacuzin), Valentin Popescu, Victoria Cociaș, Cătălina Murgea, Cornel Scripcaru, Gabriela Baciu, Tomi Cristin, Șoimita Lupu (Daria Mazu, fiica ajutorului de primar). 
Imaginea: Călin Ghibu. Costumele: Cătălina Ghibu. Coloana sonoră: Sotir Caragață. Montajul: Cristina Ionescu. Decoruri: Constantin Simionescu, Călin Papură, Petre Veniamin. Producător: Vily Auerbach, Casa de Filme 4 (1989). 
Romanul lui Sadoveanu se instituie ca pretext pentru un film-parabolă despre lipsa de speranță și ideal, autosuficiența meschină, banalitatea vieții și stagnarea socială fără putință de evadare din ultimii ani ai epocii Ceaușescu - perioadă care s-a reflectat într-un specific manierism și în filmele ulterioare ale maestrului, tributare aceleiași epoci (mai ales în ”Hotel de lux”, dar și în ”Eu sunt Adam”).  Tonul și esența filmului sunt date mai mult de rafinamentul plasticii scenografic încărcată de simboluri și de coloana sonoră cu accente onirice, decât de acțiune și dialoguri. 
"Filmul propune o meditație asupra mizeriei umane, a plafonării vieții de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri, de fapt e vorba despre un proces interior cauzat de sinuciderea fetei, pe care eroul și-l face ca pe o autoanaliză. De la proza lui Sadoveanu până la film, multe lucruri erau de pus la punct. În primul rând, autorul romanului face o analiză fină a unui personaj misogin, egoist și incapabil să intervină în propria-i viață. El privește întreaga dramă prin care trece orășelul și tânăra femeie ca și cum ar fi un martor, și nicidecum un personaj implicat. Pentru el, totul este permis. Poziția aceasta comodă, dar și lipsită de implicare îi creează pentru început o oarecare detașare, dar este o neutralitate falsă, pentru că toți ochii sunt ațintiți asupra lui. El e singurul care poate mișca obștea, orașul, e singurul care poate îndrepta lucrurile, e singurul care o poate salva pe tânăra femeie, față de care are, fără să-și manifeste intențiile, obligații morale și o gin­gașă afecțiune. Pe scurt, filmul nu avea nimic comun cu realitățile românești ale anilor '80" (Dan Pița). 


Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=UGEAW9mXf9g.
Filmul este vizionat cu acordul maestrului Dan Pița în cadrul modulului de curs ”Regizori români între două milenii: Dan Pița și Nicolae Mărgineanu”, pe care îl susțin din octombrie 2019 la Universitatea Ioan Dalles.

marți, 16 iunie 2020

Rochia albă de dantelă (1989) - joi 18 iunie la Dalles-online

Dramă, film de dragoste, film de artă.
Film-meditație asupra bolii, morții și a iubirii. Una din peliculele emblematice ale lui Dan Pița. După un scenariu de D.R.Popescu.

O tânără desenatoare de modele, bolnavă de maladie incurabilă, este înconjurată de trei pretendenți (un medic, un fotbalist si un sculptor), care încearcă să ajungă la inima ei, dar confruntarea cu suferința fizică pare să fie, pentru ea, metafizic mai transfiguratoare decât iubirea.
Cu: Diana Gheorghian, Claudiu Bleonț, Alexandru Repan, Andrei Finți, Manuela Hărăbor.
Director de imagine: Călin Ghibu, Montaj: Cristina Ionescu, Muzica: Marcel Costea, Scenografie: Nicolae Ularu. Costume Cătălina Ghibu.
Premiul ACIN pentru imagine, coloană sonoră și montaj
(1989). Premii la Costinești pentru imagine, interpretare feminină (Diana Gheorghian) și costume (1990).
Cu ultimele două pelicule, ajungem, cu cursul Dalles-online, organizat la Centrul Metropolitan de Educație și Cultură „Ioan I. Dalles”, la apogeul carierei maestrului Dan Pița.


Filmul poate fi vizionat de aici: https://www.youtube.com/watch?v=hmKGZEYrE3Y

Filmul este prezentat cu acordul maestrului Dan Pița în cadrul modulului de curs ”Regizori români între două milenii: Dan Pița și Nicolae Mărgineanu”, pe care îl susțin din octombrie 2019 la Universitatea Ioan Dalles.

Pagina evenimentului: https://www.facebook.com/events/727016841380710/

Mai multe detalii pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica

miercuri, 10 iunie 2020

”Pas în doi” (Dan Pița, 1985) joi 11 iunie, la Dalles-online

Film de artă, film de dragoste, dramă.

Scenariul: Dan Pița, George Busecan. Cu: Claudiu Bleonţ, Ecaterina Nazare, Petre Nicolae, Valentin Popescu, Adrian Titieni. Director de imagine: Marian Stanciu. Montaj: Cristina Ionescu. Muzica: Adrian Enescu.

Unul din cele mai frumoase filme românești ale epocii socialiste. Trama pornește de la o conjuctură specifică de actualitate - povești de viață și de iubire în mediul muncitoresc - temă prioritară pe agenda cinematografică a epocii - , dar depășește cu mult, prin estetismul viziunii și elevație filosofică, schematismul filmului de propagandă. Primul atu, care conferă plusvaloare artistică filmului, este muzica, o partitură inagalabilă, semnată de regretatul Adrian Enescu, colaborator de cursă lungă al lui Dan Pița (ca și Claudiu Bleonț și Cristina Ionescu). Al doilea atu: viziunea plastică și scenografia (semnate de Călin Papură), integrate în mizanscena estetizantă, cu juxtapuneri obiectuale și racursiuri neobișnuite, specifice celor mai personale momente ale lui Dan Pița. Toate acestea creează, cum specialiștii au remarcat, un ”joc secund”, care urmărește mișcările subtile mentale și emoționale ale protagoniștilor, ale căror trăiri - ne arată filmul - depășesc cu mult prozaicul mediului muncitoresc în care sunt obligați să trăiască.
Filmul a fost nominalizat la Ursul de Aur la Berlin, 1986, de unde s-a întors cu o Mențiune de onoare.

Pagina FB a evenimentului: https://www.facebook.com/events/847394515750275/

Filmul este vizionat cu acordul maestrului Dan Pița în cadrul modulului de curs ”Regizori români între două milenii: Dan Pița și Nicolae Mărgineanu”, pe care îl susțin din octombrie 2019 la Universitatea Ioan Dalles.
Mai multe informații: https://www.facebook.com/events/1173198879546352/

Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=a4xtShCqEgI

miercuri, 3 iunie 2020

Faleze de nisip - joi 4 iunie, la Dalles-on-line

Dramă (Casa de filme Unu, 1983). Regia, scenariul: Dan Pița, după o romanul „Zile de nisip” de Bujor Nedelcovici.
Imaginea: Vlad Păunescu. Montaj Cristina Ionescu. Muzica Adrian Enescu. Cu: Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Marin Moraru, Gheorghe Visu. Premiera: 31 ianuarie 1983. Durata 97 min.
Film-reper al istoriei cinematografului românesc, catalogat adesea în seria capodoperelor, în care tema luptei dintre generații capătă putere de parabolă politică a osificării sistemului socialist. A fost imediat retras după premiera din decembrie 1983, în urma criticilor aduse de Nicolae Ceaușescu, care a văzut în el un film subversiv la adresa regimului.

Marele Premiu ACIN, 1990. Premii pentru muzică și montaj. "Scenariul este scris de Bujor Nedelcovici dupa romanul Zile de nisip, o opera literara solida, cu caractere puternice si conflicte psihologice acute, din care autorul a extras un scenariu foarte aproape de ceea ce ma intereseaza pe mine. Conflictul principal se declanseaza intre un om realizat din punct de vedere social, profesional si material, un om la apogeu si un altul, aparent un "nimeni", in fond mult mai puternic, mai rezistent psihic." (Dan Pița, revista Cinema, 1982).


Pagina evenimentului: https://www.facebook.com/events/699077257548307/?active_tab=about

joi, 28 mai 2020

Demascarea (2011), de Nicolae Mărgineanu, joi 28 mai, de Înălțare, la Dalles


Un documentar-mărturie cutremurătoare despre Fenomenul Pitești, alcătuit ca o suită de interviuri cu victimele și martirii cutremurătorului apogeu al gulagului comunist românesc. Regia: Nicolae Mărgineanu. Scenariul: Alin Mureşan. Imaginea: Andrei Lascu, Nicolae Mărgineanu. Montaj: Nita Chivulescu. Muzica: Petru Mărgineanu. Cu: Petru Cojocaru, Gheorghe 'Gelu' Gheorghiu, Dimitru Dan Lucinescu, Nicolae Purcarea, Emil Sebeșan, Tudor Stănescu, Gheorghe Stanică. Durata: 70 minute.

Coproducţie a Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca, AGER Film, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, fenomenulpitesti.ro, cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer România, realizat între octombrie 2009 - decembrie 2010. Scenariul a fost conceput de istoricul Alin Mureşan, autorul a două volume dedicate fenomenului Piteşti.

”Filmul se întemeiază pe îmbinarea relatărilor a 8 victime ale torturilor din închisoarea Piteşti, care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă, stările sufleteşti pe care le-au cunoscut, şi ne oferă consideraţiile lor despre scopul şi efectele acţiunii. Mărturii pline de emoţie, dure, dar lipsite de ură şi patimă. Cele 70 de minute de mărturii tulburătoare sunt împărţite în 11 capitole: „Scopul acţiunii Piteşti” „Începutul: câştigarea încrederii”, „Declanşarea violenţelor”, „Etapele”, „Ţurcanu”, „Ororile”, „Blasfemiile”, „Disperarea”, „Speranţa”, „Încetarea acţiunii”, „Aveţi regrete?”” (Universulargesean.ro, “Demascarea”, un film de Nicoale Mărgineanu despre ororile suportate de intelectualitatea românească în închisoare, în timpul Fenomenului Piteşti, 24 iulie 2017).

luni, 18 mai 2020

”Flăcări pe comori” la Univ. Dalles, pe 21 mai

Medalionul Nicolae Mărgineanu la Dalles continuă cu încă un film istoric, o ecranizare după opera lui Ion Agârbiceanu, unul din prozatorii preferați ai cineastului. 

Flăcări pe comori (1987, 95 min) este o dramă socială despre patima aurului și iubire, pe fundalul exploatărilor aurifere de la Roșia Montana de la sfârșitul secolul XIX. Scenariul, scris de Ion Brad şi Nicolae Mărgineanu, este inspirat din romanul ”Arhanghelii” şi povestirea ”Vâlva băilor” de Ion Agârbiceanu (ultima fiind  ecranizată şi de Mircea Veroiu în filmul ”Duhul aurului” - 1974).  
Distribuția: Remus Mărgineanu, Mircea Albulescu, Claudiu Bleonț, Mircea Diaconu, Valentin UritescuMagda Catone. Premiul pentru regie la Festivalul Național de Film de la Costinești, 1987.



Filmul descrie un tablou social tragic, populat de personaje puternice și rapace, animate de mitul înavuțirii și de patima aurului, care își pun amprenta, în felul lor, pe fiecare personaj căzut în această mreajă, aducându-i damnarea. Povestea se dezvoltă în jurul minei ”Arhanghelii”, cea mai bogată mină de aur din Roșia Montana. Rodean, proprietarul acesteia (Mircea Albulescu), fabulos de bogat și exploatator nemilos, distruge destine doar pentru a-și alimenta orgoliul nesățios al stăpânirii aproapelui. Mârza (Remus Mărgineanu), un pătimaș și abil căutător de aur, este exploatat (pecuniar și amoros) de venala cîrciumăreasă, tranzacționistă de aur scos ilicit de băieși, dar se îndrăgostește de frumoasa fiică a acesteia, fapt pentru care va fi pedepsit de amanta sa.


Singurele personaje luminoase sînt învățătorul satului, Vasile Mureșan (Claudiu Bleonț), un idealist care disprețuiește averea, și angelica fată a lui Rodean, de care învățătorul se îndrăgostește, intrînd în conflict cu mogulul. In jurul învățătorului se dezvoltă tema patriotică a filmului, constituită de lupta dramatică de afirmare a românismului din Ardealul ocupat.
In final, ”duhul aurului” își devoră adoratorii, iar inocenții supraviețuiesc ”ca prin foc” în fața flăcării dezlănțuite a banului și dorinței de stăpânire.

Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=GH8DnUTw_TI

Puteți să vă exprimați interesul pentru film pe pagina FB a evenimentului: https://www.facebook.com/Elena-Dulgheru-texte-texturi-subtexte-1415839265390600/?ref=settings

Mai multe detalii pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica

marți, 12 mai 2020

Dalles-online: ”Privește înainte cu mânie” (1993) - joi 14 mai


Universitatea Ioan I. Dalles continuă, în formula ”de la casă către casă”, medalionul Nicolae Mărgineanu, cu unul din cele mai apreciate filme ale veteranului regizor pe tema perioadei de tranziție: ”Privește înainte cu mânie” (dramă socială, 1993).


Bazat pe scenariul unuia dintre cei mai apreciați scriitori și scenariști români, Petre Sălcudeanu, filmul face o incursiune în haosul social postrevoluționar din România, din care extrage o temă recurentă a epocii, specifică pentru cinematografia vremii: deziluzia celor care au sperat că, odată cu căderea lui Ceaușescu și apusul unei epoci, în România lucrurile se vor însenina deodată și umbrele trecutului vor dispărea fără urmă. Filmul e centrat pe povestea lui Fane (Remus Mărgineanu), muncitor pe un șantier naval de pe Dunăre, dizident anticomunist, condamnat politic pentru convingerile sale, urmărit de Securitate și după 1990. Fane e șomer, dar continuă să participe la demonstrațiile împotriva corupției clasei politice. Haosul social se reflectă și în familia lui Fane, pe care acesta nu o mai poate ocroti și controla, cei trei copii ai săi cedând la ofertele tipice de decadență ale ”capitalismului de tranziție”, bazat pe ideea că ”banii sunt totul”: Vali, fiica lui, pică la facultate și se prostituează pentru a-și plăti studiile în București, dar ajunge vânzătoare într-un magazin, fiul cel mare, Viorel (Cristian Iacob), un tânăr cu elanuri revoluționare, se ceartă cu șeful unui restaurant local și face pușcărie pentru huliganism, iar mezinul, Nelu, atras de mici afaceri dubioase, fuge de acasă și ajunge să cerșească în București. Nici soarta lui Fane nu este mai bună, el suportând răzbunarea securistului care îl bătuse odinioară în pușcărie, iar astăzi este la putere și pe care încearcă să îl demaște. Revoltele curate, dar pripite ale întregii familii se instituie într-o elegie a dezastrului social al tranziției, într-unul din cele mai convingătoare filme pe această temă ale epocii.

Filmul beneficiază de actori de primă mână: Luminița Gheorghiu, Ion Haiduc, Remus Mărgineanu, Gheorghe Dinică, Cristi Iacob, Valentin Teodosiu, Ștefan Sileanu, care conferă spontaneitate și firesc situațiilor.

Imaginea: Alexandru Solomon.
Montajul: Nita Chivulescu.
Mai multe despre medalionul Nicolae Mărgineanu pe situl Universității Dalles.
Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=YKMwfhr4G14

vineri, 24 aprilie 2020

Izvorul Tămăduirii și noi

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

E providențial cum în acest an, mai greu și mai cumplit decât toată istoria trăită și cunoscută aici, praznicele Sfântului Gheorghe si Izvorului Tămăduirii se succed imediat unul după altul, în cel mai tămăduitor mod. 
De ca și cum Dumnezeu ar vrea ca tot veninul lăsat de capetele balaurului, sfărâmate prin răstignirea Sa și apoi, în istoria concretă, de Marele Mucenic Gheorghe, ca tot acest venin să fie spălat de Izvorul tămăduitor al Maicii Domnului. 
Să ne rugăm ca acest Izvor tămăduitor să spele și toate rănile, mai ales pe cele mentale și sufletești, produse în societatea românească, în creștinătate si in lume de capetele și ghearele acestui balaur și de toate progeniturile lui, care au împânzit lumea oamenilor. 
Fie ca, după cuvîntul profetic al Gherondissei Tecla și cu rugăciunile tuturor sfinților, Izvorul Tămăduirii să curețe lumea și România de ura, invidia, planurile murdare ascunse, teama, psihoza, virușii văzuți și nevăzuți, aciuați în sufletele conducătorilor noștri și în ale tuturor oamenilor, să  spele toate gîndurile și planurile ucigașe, murdare și păcătoase, cu puterea nebiruită a răstignirii lui Hristos pe cruce, spre slava lui Dumnezeu !

miercuri, 15 aprilie 2020

Neascultare?

În sfînta și Marea Miercuri a Săptămînii Patimilor Domnului, în care purtătorii de cuvînt ai Bisericii cer poporului binecredincios să dea dovadă de ascultare față de porunca stăpînirii atee de a nu participa la sfintele slujbe ale Săptămînii Patimilor și a Sfintelor Paști. 
 

Invierea lui Hristos e mai reala ca moartea! Asta astept sa aud din toate fibrele de gîndire si simtire ale unui adevărat creştin... cu atît mai mult, ale unui slujitor al altarului. Stiu ca exista si Frica, un resort irational si un demon, care circulă din greu in zilele astea; care se ascunde in spatele multor argumentari materialiste in privința ratiunilor mai inalte, ce țin de Invierea Domnului si de iconomia Trupului lui Hristos, a Bisericii. Frica, mascată sub argumente fara fundament evanghelic, ne poate face sa pierdem sobornicitatea reală, adica duhul de comuniune, care ține Biserica. Caci aceasta comuniune, specificată in Crez, este liantul Bisericii si e mai tare ca moartea. 

Corabia se clatină, așa e în vremea furtunii; așa e și în vremea cernerii. Dar duhul de comuniune, sobornicitatea curată o pot ajuta să-și revină. Corabia se clatină și diferiți lideri ai ei si preopinenți lansează, sub imperiul schimbărilor bruște și neprielnice, diferite soluții de reechilibrare și de salvare (unele soluțiii, mai mult trupești, altele, mai mult duhovnicești). Este firesc ca ele, rostite sub imperiul stressului, să fie diferite, ori chiar același lider să oscileze. Să ne ne acuzăm unii pe alții din aceste pricini, să nu răcim dragostea, atîta vreme cît intenția este curată: aceea a salvării duhovnicești a turmei, salvare care nu poate, finalmente, decât ameliora relația Ecclesiei cu Statul - și acest lucru ar trebui să-l sublinieze apăsat, în fața societății și autorităților laice, fiecare preopinent creștin.

Pe fondul aceste furtuni de idei - care nu sînt polemici sterile, ci propuneri reale de salvare a Corabiei - , constat o tendință de acuzare și judecare (nedreaptă) a celui care gîndește altfel. Este aceasta o lipsă de empatie față de aproapele, o fractură intelectuală, fondată pe o slabiciune duhovnicească, ori o dovadă de fariseism?

De cînd o rugaminte adresată autorității laice sau bisericești si o invitatie la dialog se numeşte "neascultare"? Doar stim ca Dumnezeu este bun, și El - Marele Arhiereu -, când îi pedepsea pe israelieni, ei I se rugau si cereau indulgența sau indulcirea pedepsei, iar cînd Dumnezeu, prin profeți, îi amenința cu nenorociri, iar ei își plecau genunchii si Il rugau sa le usureze pedeapsa. Si asemenea rugaciuni nu erau socotite "neascultare" sau rebeliune, ci dimpotrivă, pocăință, și ele erau cele care înduplecau mila Marelui Arhiereu. 

A cere ierarhiei bisericești un dialog mai viu cu autoritățile statale nu este o dovadă de ”neascultare” din partea unor preoți sau credincioși, ci dovada dragostei și a responsabilității lor de creștini și cetățeni, dovada acelei iubiri agapice care arată că ”nouă de pasă”, că suntem vii, ca Biserica nu este un organism osificat, ci este cu adevărat Trupul lui Hristos, în care mădularele îi transmit Capului durerile lor, dovedind astfel că nu sînt cangrenate și pregătite pentru tăiere, ci mădulare vii, poate, cam neglijate si amorțite, dar care așteaptă un aport revigorator de sînge duhovnicesc și de sevă de viață, pe care doar Capul le poate oferi.

luni, 13 aprilie 2020

Dalles on-line: ”Fals tratat de mântuire a sufletului” (2018) - marți 14 aprilie



In această Săptămână a PAtimilor, mai dramatică decât vreodată în istorie, prioritară pentru creștini este, mai mult decât oricând, rugăciunea. Pentru unii, filmul de meditație spirituală este o bună ocazie de a facilita această stare lăuntrică. Pentru aceștia, precum și pentru toți cei interesați de subiect, continuăm portretul de regizor Nicolae Mărgineanu cu un film care confruntă drama instaurării comunismului în România - temă predilectă a regizorului - cu actualitatea postcomunistă, în care tragediile ”Obsedantului deceniu” răsună încă.

Realizat după un scenariu de Bogdan Adrian Toma (colaborator al maestrului Mărgineanu și la filmul ”Cardinalul”), filmul pornește de la tema controversatei ”vânătorii de securiști”, practicate de CNSAS după 1989, pentru a urmări dosarul unei presupuse colaborări cu Securitatea a unui cleric și a sinuciderii unui student, ipotetic legate de acest caz.

Doi investigatori CNSAS, zelosul Toma și blazatul Radu, cercetează cazul, pentru a descoperi în final că suspectul cleric, pe care îl descoperă retras într-un vârf de munte, nu este deloc asemeni portretului pe care i l-a consemnat dosarul de la Securitate. Victimă, erou, trădător? Vor înțelege investigatorii CNSAS portretul adevărat al omului pe care îl cercetează? Ori chiar cel cercetat îi va schimba pe anchetatorii săi?

Filmul - pe nedrept neglijat de critică (din motive... ideologice) - îmbină abil intriga de tip istorico-polițist cu meditația moral-religioasă pe tema vinovăției, trădării, iertării și transfigurării lăuntrice.

Actorii, de la tineri la veterani - Ioan Andrei Ionescu, Bogdan Nechifor, Remus Mărgineanu, Maria Ploae - , realizează prestații de zile mari, credibile și emoționante, în roluri nuanțate și dificile.

Cu acordul maestrului Nicolae Margineanu, filmul poate fi vizionat on-line:
https://www.youtube.com/watch?v=LLUdNtaE2zA

joi, 9 aprilie 2020

In Sîmbăta lui Lazăr, Univ. Dalles vă invită la ”Poarta Albă”!


Poarta Albă (2014) este cel de-al doilea film de ficțiune din ciclul dedicat de Nicolae Mărgineanu Golgotei românești a închisorilor comuniste, ciclu debutat cu ”Binecuvântată fii, închisoare!” (2002), continuat cu o suită de filme documentare și dramatizări radiofonice, centrate în special pe personalitatea părintelui martir Arsenie Boca, dar și pe evocarea Fenomenului Pitești, iar ulterior cu ”Fals tratat de mântuire a sufletului” și ”Cardinalul”, drame istorico-sociale de mare forță și de același calibru cu filmul de debut al ciclului.

Scenariul, semnat de regizor împreună cu Oana Maria Cajal, se inspiră din literatura închisorilor (”Vărul Alexandru și alte povești adevărate” de Adrian Oprescu, ”Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici, ”Pe muntele Ebal” de Teohar Mihadaş, ”Drumuri în întuneric” de Dumitru Andreica), precum și din documentarea personală realizată de regizor în dialogurile sale cu foști deținuți politici.

Este extrem de rară în cinema-ul românesc această discernere în spectrul cruzimii, cinismului și abuzului, prin lentila purificatoare a nobleței și a credinței, care nu edulcorează realitatea și nu evită maleficul, ci le află unicul sens restaurator: cernerea și discernerea hristoforă, întru regăsirea demnității și solidarității umane - pas esențial în scrierea destinului unei țări. Același demers apărea și în ”Binecuvântată fii, închisoare!”, dar acum acesta a devenit și mai rafinat, și mai decantat.
Un inegalabil simț al nuanței dramatice recuperează achiziții dintre cele mai sensibile ale cinematografului poetic, atât la nivel imagistic (cu aportul lui Mihai Şerbuşcă), cât şi în caligrafierea psihologică a portretelor. Secvențe scurte și epurate, tăiate pe momentul de maximă emoție și înșiruite simplu, asemeni unui șirag de haiku-uri, panoramează în arce de cerc același perimetru cvasi-simbolic al Țării arestate.

Între ipocrizia lozincilor staliniste scrise agramat, și subversiunea bancurilor politice, ispășită cu ani grei de Canal, se derulează un întreg spectru de impresii, gânduri, emoții, chipuri, povești de viață, creionate în crochiuri de mare sinteză. Un profesor condamnat pentru un cuvânt inoportun, un judecător abuziv, acum încarcerat, hrănit cu pâine de cel pe care-l condamnase odinioară pentru că hrănise un fugar cu o pâine, un poet grav bolnav, dar plin de vervă artistică (amintind de Radu Gyr), care-și tricotează versurile în nodurile unui pulovăr - prilejuiesc partituri perfect caligrafiate de Ion Besoiu, Adrian Titieni și Marius Turdeanu. Oameni inadaptați, revoltați sau docili, îndârjiți sau deprimați, alături de brigadierii care-i controlează, ”funcționari sub vremi” înrăiți de obediență - creează un tablou colectiv impresionant prin puterea de surprindere a adevărului vieții.

Trei portrete memorabile, interpretate de tinerii actori Cristian Bota, Sergiu Bucur și Bogdan Nechifor (ultimii doi, la debut) se reliefează pe tabloul colectiv al suferinței și al speranței: Adrian și Ninel, doi prieteni condamnați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, respectiv monahul Arsenie. Toți trei au în comun o deosebită curățenie sufletească. Și dacă firul narativ urmărește destinul celor doi prieteni, firul subtil gravitează în jurul polului nemișcător al părintelui Arsenie. Interpretarea lui Bogdan Nechifor, în câteva fragmente de partitură impresionante prin simplitate, reținută căldură, forță lăuntrică, reușește să redea ațintirea fermă a personajului către Ceva de dincolo de lume, către Adevăr, a părintelui de la Prislop. Personaj secundar în dramaturgia filmului, monahul Arsenie odihnește din umbră polul luminos al sensului în fața nonsensului, ca răspuns izbăvitor la dramele unei țări răstignite. Pentru că în spatele său - o arată cineastul, în decupaje ale realului - se află Hristos; Hristos în zeghe, coborât printre noi.

Pe 14 noiembrie 2014, Nicolae Mărgineanu a fost distins cu Ordinul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ de către Patriarhul României, ”pentru activitatea deosebită în apărarea şi slujirea dreptei credinţe, în promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti”

Mai multe despre film: https://elena-dulgheru.blogspot.com/2014/11/hristos-in-zeghe-la-poarta-alba.html

Mulțumim maestrului Nicolae Mărgineanu pentru acordul privind vizionarea on-line a filmului:
https://www.youtube.com/watch?v=aQe_m3jzpmA

Urmăriți și comentați evenimentul pe pagina FB a Universității I.Dalles: https://www.facebook.com/Dalles.ro/,
ori pe pagina de autor a titularei cursului: https://www.facebook.com/events/213552789935869/?active_tab=about 

marți, 7 aprilie 2020

PLATOUL DE FILMARE, POARTĂ SPRE CER? (cronică la ”BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE!”)


Noaptea Sfintelor Paști în închisoarea de la Mislea (cadru din film)


Există o taină a suferinţei. Puţini sunt dispuşi să o afle de bunăvoie. Cei mai mulţi o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă cu ea, o pun pe seama absurdului existenţei. Revolta raţiunii, declanşată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a înţelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăţa din durere. Şi totuşi, acesta este singurul ei rost: curăţarea de egoism, regăsirea solidarităţii umane şi reapropierea de Dumnezeu. Există oameni pentru care experienţa închisorii a fost calea de descoperire a adevăratei credinţe: doar supraomenescul poate birui subumanul. Mulţi dintre ei au preferat să rămână în anonimat. Unul dintre puţinii care au avut tăria să retrăiască în scris infernul închisorii, pentru a ne arăta cum, în inima credincioasă, iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântată fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorăm şi filmul omonim, semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu (scenariul: Nicolae Mărgineanu, Cătălin Cocriş, Tudor Voican), pe care avem bucuria să-l vedem pe ecrane.
Memoria gulag-ului românesc continuă să atragă lumea cinematografică, ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât de debusolat şi de supus derizoriului, ca cel actual. Formula “Tinerii trebuie să ştie”, devenită celebră prin legătura ei cu tot ce înseamnă pentru români “memorial al durerii”, nu va deveni niciodată o vorbă goală; doar că ea trebuie întotdeauna completată cu imperativul “a înţelege” (altfel, “a şti” poate deveni un coşmar). “A înţelege sensul suferinţei” - iată ce ne propune, spre deosebire de alte mărturii, poate mai zguduitoare, despre spaţiul concentraţionar (dar bazate numai pe “a şti”), filmul lui Nicolae Mărgineanu.
Nu vreau ca acest film să fie văzut cu detaşare”, declara regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi văzut cu detaşare, după cum nu a fost văzut cu indiferenţă După-amiaza unui torţionar al lui Lucian Pintilie. Şi totuşi, cele două sunt opuse ca optică; este bine, aşadar, că apar la foarte scurtă vreme unul după celălalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu, nu se poate scrie ficţiune după viaţa din lagărele comuniste; cruzimea şi oribilul depăşesc puterile imaginarului iar, pe de altă parte, actul ficţiunii devine imoral, dacă ignoră mărturiile faptelor de viaţă – este ceea ce, pesemne, au intuit ambii regizori, când au simţit nevoia să recurgă la literatura memorialistică pentru a-şi configura scenariile. Doar că ceea ce şi-au propus să demonstreze, din punct de vedere etic, este total diferit. Unul caută unghiul torţionarului (abordare inedită în filmografia românească a gulag-urilor şi rarissimă în literatura corespunzătoare), celălalt, pe cel al victimei. Unul sondează limitele bestialităţii şi ale degradării omeneşti (şi a “lipsei de conştiinţă româneşti”, cum declara), celălalt este interesat, dimpotrivă, de posibilităţile de supravieţuire morală şi zidire sufletească oferite de închisoare. Unul, pentru a-şi înţelege personajul, se scufundă în mâlurile psihanalizei patologicului, celălalt se străduieşte să se înalţe pe culmile misticii creştine ale iubirii vrăjmaşilor. Pintilie lucrează cu furie, adulmecă cu voluptate toate aspectele abominabilului şi ale malignului, pe care se forţează şi ne forţează să le privim; pus la zid, asfixiat, omenescul caută evadare într-o dimensiune superioară cunoscută şi o găseşte în estetic; evadarea nu are, însă, şi o dimensiune noetică (implicit, etică) şi iată că esteticul se colorează, evident, de sarcastic.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre al cărui film vom scrie mai mult). El urmăreşte nu electroşocul, ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuză istoria, ci încearcă să înveţe din ea; nu caută anomalia (fie a şi estetizată), ci posibilitatea păstrării normalităţii în condiţii anormale, rezistenţa la rău prin cuvântul lui Dumnezeu. Drumul său este mult mai greu, în primul rând pentru că îşi propune o experienţă imposibil de înţeles fără a fi asumată, în al doilea rând, datorită dificultăţii de a-şi găsi o echipă pe măsură. “Ca cineast, este cea mai mare încercare pe care am avut-o vreodată” – declară regizorul. A evoca suferinţa a mii de oameni nevinovaţi nu mai este o problemă actoricească sau regizorală, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul şi întreaga echipă înţeleg acest lucru şi se apropie de film în stare de rugăciune. “Prima zi de filmare la Jilava am început-o cu o slujbă de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo“ – declară regizorul. De aici începe miracolul. Această tensiune spirituală nu s-a risipit în timpul filmărilor, ci s-a accentuat, prin deşteptarea sufletească a fiecăruia: actorii, chiar şi figuranţii învăţau împreună experienţa Crucii, dorind să se împărtăşească măcar pentru o zi de suferinţa celor care pătimiseră acolo. “Îmbrăcam acele zeghe cu o asumare a suferinţei, ne părea rău când trebuia să le dăm jos” – povesteşte Maria Rotaru, una dintre actriţele care au avut un rol secundar în film. O altă dimensiune a creaţiei actoriceşti s-a deschis. Şi, cum pelicula păstrează totul, vor avea şi spectatorii ocazia să se împărtăşească de o altă dimensiune a creaţiei cinematografice. A ieşi din sala de proiecţie în stare de rugăciune. A păşi pe platou în stare de rugăciune... Pot fi rampa ori platoul de filmare o poartă spre cer? De unde acest miracol?
În primul rând, din împărtăşirea memoriei aceloraşi fapte, de către clasicul lanţ scenarist-regizor-actor, lanţ care funcţinează, în esenţă, pe bază emoţională. Este marele miracol al teatrului, preluat şi de film, cel care dă viaţă unui text sau ridică la putere un fapt de viaţă. Acest lanţ emoţional, pnevmatic - pe care, în cazul de faţă şi nu numai, trebuie să-l completăm cu încă o verigă esenţială: aceea a autorului textului – se bazează pe miracolul împărtăşirii aceleiaşi experienţe fundamentale, pe binomul “a dărui/a primi”, în fine, pe dorinţa actorului de a îmbrăţişa şi el crucea purtată de autor.
Ne întrebăm de ce astăzi teatrul şi cinematograful, mai ales, se sufocă? Pentru că numai iubirea dă viaţă. Pentru că numai un text izvorât din iubire (cu toate implicaţiile ei, enunţate de celebrul verset paulin), poate fi capabil de a deştepta iubirea în lectorii săi, iubirea com-pătimire, iubirea teandrică şi poate da naştere unui spectacol-rugăciune, unui film-rugăciune.
Cum reuşesc Nicolae Mărgineanu împreună cu echipa sa să ridice atât de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximă seriozitate a temei suferinţei şi a persoanei umane şi, în acelaşi timp, coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare spasmodică, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micşorare a propriei personalităţi artistice în faţa misterului celuilalt, în faţa realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu mărgelele de sticlă, prilej de exerciţiu estetic ori de punere în ecuaţie a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de serios ca şi viaţa. Orice iniţiere se face prin conştientizarea nimicniciei propriei persoane în faţa misterului. Or, Nicolae Mărgineanu nu “iniţiază” pe alţii, păstrându-se pe sine în afară, ci participă şi el la mister, “se iniţiază” şi el în tainele aspre ale detenţiei, cot la cot cu actorii şi spectatorii. “Dacă nu sufăr împreună cu semenul meu, nu-i sunt de nici un folos” – ne învăţa părintele Constantin Galeriu. Nichita Stănescu spunea că moşeşte sensuri în cuvinte; tot aşa, Nicolae Mărgineanu declara că, în faţa zidurilor impregnate de suferinţă de la Jilava, nu se simţea decât un simplu translator... El nu operează comutaţii semantice, ci încearcă, cu smerenie, să descopere sensurile existente; nu face alchimie artistică, pentru că respectă chimia (adică seva) realului.
Filmul este structurat ca o suită de secvenţe extrase din materialul narativ al cărţii-sursă, care urmăresc destinul autoarei, Nicoleta Valeria Bruteanu (devenită mai târziu, în Franţa, Nicole Valery Grossu). În stilul său bine cristalizat, regizorul evită excesele metaforice, dar şi pe cele naturaliste, practicând un limbaj realist şi sintetic, bazat pe observaţia psihologică a relaţiilor interumane din mediul concentraţionar; adesea, vocea cineastului se retrage, pentru a lăsa cuvântul autoarei; filmul câştigă, astfel, autenticitatea preţioasă a documentului, fără a pierde potenţialul de generalitate oferit de ficţiune.
Admirabilă a fost, după cum spuneam la început, ţinuta profesională şi umană a actorilor, începând cu protagonista (interpretată de Maria Ploae) şi până la figuraţie. Nici pentru actorii maturi, nici pentru debutanţi interpretarea detenţiei n-a fost un joc, ci asumarea pătimirii confraţilor mărturisitori, pe a căror jertfă s-a construit prezentul pe care îl trăim azi. Actul actoricesc n-a fost unul de “interpretare”, ci unul de retrăire. Martiriul nu se “interpretează”, ci se trăieşte ori, pe scenă, se retrăieşte; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. “Îmi propusesem să încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole” – se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi susţin atitudinea. “Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul aparte, desprinsă, parcă, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cărţii” – declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar; cei care cunosc atmosfera obişnuită de pe platourile de filmare înţeleg cât de greu este de atins acest lucru. “La început mă apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea interveni din cauza lipsei totale de confort şi iată, ne pomenim într-o atmosferă de smerenie faţă de cei care au suferit aici... Eram uimiţi cu toţii de atmosfera minunată care se instalase în celulă: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o solidaritate între «deţinutele» noastre” – povesteşte regizorul. Chiar şi actriţele de figuraţie erau fericite că au trăit, măcar pentru o zi, acea experienţă: “Am îmbrăcat şi noi acele zeghe...”.
Pelicula nu iartă, dar nici nu uită; toată această solidaritate umană s-a întipărit pe peliculă şi este, cred, cel mai elocventă în secvenţa nopţii de Paşti a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor “deţinutelor” cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă şi rece “Hristos a înviat” exprimă (pentru mine, cel puţin) cele mai autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe ecran. Da, am văzut actori fericiţi...

-----------------------
Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=gY7VDiYgmIs

Dacă doriți, puteti să vă exprimați interesul față de eveniment pe pagina FB a cursului:
si pe cea a Universitătii Ioan Dalles:  
https://www.facebook.com/events/222126562334365/