Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 23 aprilie 2016

”Tinerețea” lui Sorrentino, între amăgire și fascinație


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 aprilie 2016

Cel de-al șaptelea lung-metraj al lui Paolo Sorrentino, ”La giovinezza” (”Tinerețe”, 2015), este o melodramă cu accente comic-autoironice despre despre problematica omului de artă confruntat cu finele biologic al vieții. Pelicula reia atât dezbaterea, cât și motivele principale ale producției anterioare a regizorului și scenaristului italian, ”La grande bellezza" (Oscar - 2014 pentru cel mai bun film într-o limbă străină, BAFTA, Golden Globe și alte distincții). 
 
Dar dacă protagonistul din ”La grande bellezza" era un cineast aflat spre sfârșitul carierei, însă încă în formă, care-și evaluează traseul de viață artistică și personală și se întreabă asupra sensului creației, ”La giovinezza” împarte aceleași interogații artistic-existențiale între doi protagoniști, amici de o viață - un compozitor retras din activitate și un regizor care-și realizează ultimul film -, pe care îi confruntă, în plus, cu iminența degradării fizice și a morții. Aceeași cheie duios-ironică îi ajută pe cei doi prieteni să facă față elegant confruntărilor fără drept de apel ale senectuții, până la un punct: acela al limitelor realului și materialismului, dincolo de care antenele lor interioare nu se avântă. 
 
Câteva clișee, vechi de vreun secol și ceva - adică aproape eterne, cel puțin în convențiile modernității - domină viziunea asupra artei a personajelor celor două pelicule. Nelipsita boemă, cu decadența aferentă, practicată moderat, mai mult de bon ton, refrenul marilor iubiri și al eșecurilor, familia dramatic fisurată și menținută în viață doar datorită unor fidele consoarte sau progenituri, pe care sacrificiul le-a umplut de frustrări, jocul vanităților de salon, al capriciilor, compromisurilor și iluziilor genialității, toate acestea se confruntă cu o stare de îndrăgostire permanentă și obsesivă de Frumos, ca valoare absolută și aproape mistică, propusă de regizor ca unica ”virtute” inatacabilă a artistului, văzut ca tipologie socială. 
 
Problematica se revendică totodată din clasicism și din romantism, așa că o putem numi acum clasică, adică opozită valorilor postmoderne. Paolo Sorrentino are priceperea să îmbrace tot acest tablou, în fond, desuet și neoriginal, lipsit de teze novatoare, dar și de inovații formale, în haine agreabile, urmând, de la distanța propriei auctorialități, soluțiile unor Woody Allen și Federico Fellini: umor inteligent, situații oarecum năstrușnice, sinceritate și autoironie, strălucire vizuală și senzualitate. Lipsa acțiunii alerte și a ritmului susținut, specific woody-allen-iene, în favoarea introspecției și a estetismului, dar și accentele suprarealiste îl apropie, totuși, mai mult de Fellini, fără ca Sorrentino să atingă (ori măcar să-și propună, și e bine că nu face asta!) umanismul profund sau dimensiunea de parabolă a capodoperelor marelui său compatriot. Reușita acestui melanj stilistic este agreabilitatea cvasigenerală, probată de succesul la public și de cariera festivalieră a celor două filme. 
 
Sorrentino alege să își plaseze povestea, care este mai mult o înșiruire de scene de viață aproape nonconflictuale și dialoguri, incluzând multe amintiri, într-o stațiune din Alpi, locație tipică pentru depănarea trecutului și a întrebărilor existențiale, acreditată de un Thomas Mann în ”Muntele vrăjit”, dar probată recent și de ”Nori peste Sils Maria”, drama psihologică a francezului Olivier Assayas (2015). Totuși, protagoniștii filmului (interpretați de legendarul Michael Caine și de Harvey Keitel, într-un cuplu actoricesc de zile mari) sunt mult prea cufundați în problemele lor, pentru ca muntele să-și arate puterea taumaturgică sau simbolică (așa cum se întâmpla, la un moment dat, în ”Nori peste Sils Maria”). Iar Sorrentino este mult prea burghez (prin afinități) și prea dramaturg (adică foarte concentrat pe jocul raporturilor dintre personaje), pentru a apela la asemenea soluții.
Filmul mai beneficiază de prestațiile veteranei Jane Fonda (o bombă de energie, în episodicul, dar savurosul rol de compoziție al fostei iubite și partenere de platou a bătrânului regizor, abandonată de acesta), al mai tinerei Rachel Weisz (în rolul fiicei frustrate a compozitorului libertin, a cărei viață personală se face și se desface în timpul scurtului sejur montan-balnear) și al fotomodelului român Mădălina Ghenea (afișată inițial pe post de sex-bibelou, dar inserată ingenios de Sorrentino în dramaturgia formală a peliculei).

marți, 19 aprilie 2016

”Sarea pământului” (2) - fotografie și adevăr



Apărut în Lumina Literară și Artistică / aprilie 2016


Foamea rece a fragmentarismului postmodern aglutinează felii tot mai masive de realitate, fără să le metabolizeze în nimic. Foame pătimașă și rece, pe care o vedem în cinema și în artele vizuale, inclusiv în fotografie. Obiective ultraperformante inspectează epiderme și depărtări, desfoliază interstiții altădată necunoscute privirii, dar nu mai știu să facă materia să vorbească. Ipostaze ale corporalității, captate la rezoluții astronomice, își clamează invariabil prezența, dar nu mai știu să își afirme identitatea. Digitalizarea imaginii și fragmentarismul par să fi privat arta fotografică de expresivitatea umană, înlocuind-o cu expresivitatea monotonă a mașinii sau a mulajului. Arta fotografică recentă, contaminată de duhul reclamei, nu mai surprinde suflete, ci figuri, șarade, iluzionisme și măști, țipete, dar nu și problematici existențiale, orice, numai nu esența umanului. Dar aceasta abunda pe clișeele primelor decenii ale artei fotografiei. Ce s-a întâmplat? 
 
Aceste întrebări mi le-am pus în urma vizionării documentarului lui Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado, ”Sarea pământului”, despre viața și opera fotografului brazilian Sebastião Salgado (n. 1944). Căci arta fotografiei nu necesită doar tehnică și simț estetic, ci și caracter, ba chiar eroism. Pentru că, dintre toți artiștii vizuali, fotograful este cel care se aruncă cel mai mult în focul realității imediate, iar talentul lui se măsoară prin capacitatea de surprindere a acestui foc. Dar asta e valabil la fotografia de reportaj, mi se va spune, nu și în peisagistică sau în portret. Ba da, demonstrează Sebastião Salgado, care știe să surprindă la fel de bine ”focul” unui chip sau al unui peisaj, pentru că are puterea și temeritatea să empatizeze la fel de bine cu un muncitor din furnicarul infernal al unei mine de aur, cu un copil african extenuat de vântul deșertului, dar și cu o morsă răsfățându-se între ghețurile arctice. ”Am adormit odată lângă doi lei de mare în Galapagos”, își povestește Salgado aventurile cu camera în mână, care l-au învățat să se împrietenească cu o balenă, ce ar fi putut oricând să-i spulbere cu coada mica ambarcațiune, dar nu a făcut-o, și să fie politicos cu triburile de gorile, pentru a fi acceptat în intimitatea lor. 
 
”Dacă o fotografie nu este destul de bună, înseamnă că nu ești suficient de aproape”, spunea un mare fotograf al secolului XX. Nicăieri nu am văzut elefanți, care să aibă grația și diafanitatea din clișeele lui Salgado; nicăieri turmele de bivoli africani nu își reverberează sinuozitățile coarnelor în lumină, cu muzicalitatea din cadrele fotografului brazilian, care știe să transforme greul pământului în simfonie a aerului. Orice animal te acceptă lângă el, trebuie doar să îl respecți, ne învață temerarul explorator. O iubire atotcuprinzătoare, ce nu cunoaște frica și îmbrățișează deopotrivă oameni și animale, solitudini și aglomerări de suflete, destine fericite și tragedii, îi deschide fereastra spre intimitatea generativă din spatele vizibilului. Puțini fotografi reușesc acest lucru, și mai puțini îl obțin în toate genurile abordate, de la peisaj la reportajul de război sau al muncii, așa cum o face Sebastião Salgado. O smerenie înnăscută îl face să nu se situeze niciodată deasupra subiectului, ajutându-l să vadă esențe și frumuseți pe care multe genii ale imaginii le-au ratat. Descoperind prin fotografie adevărul.
 
”Suferința pe care am văzut-o m-a schimbat”. Refuzând calea ușoară a fotografiei comerciale, dar și stratagema (folosită de destui regizori, jurnaliști, fotografi) de a profita creativ de durerile altora, Salgado revine iarăși și iarăși în universurile de suferință investigate, petrece luni și ani întregi în tabere de refugiați din Nigeria, Etiopia, Mali, ori printre muncitori din mediile cele mai neprielnice, pentru a descoperi peste tot demnitatea, emoția, viața, care - ne arată cadrele sale - supraviețuiesc și celor mai teribile tragedii. Învăluiți în poeme ale luminii (căci lumina, fotografului nu i-o poate lua nimeni), surghiuniții săi devin icoană.

sâmbătă, 16 aprilie 2016

”Francofonia” (2) - triumful și decăderea ideii europene




Având ca pretext o apologie a celui mai important muzeu al Franței, adică o apologie a Franței, ca inimă a Europei, și a clasicismului european, ”Francofonia” lui Sokurov chestionează prezentul nostru european și planetar, asupra capacității sale de supraviețuire, în confruntarea cu cele mai grave amenințări din istoria sa, acelea ale disoluției identitare. Chiar dacă nu erau atât de evidente ca azi, simtomele disoluției Europei erau resimțite din plin de regizor în 2013, anul producerii filmului. Aceeași fusese și macro-tema filmului ”Faust” (2011), o adaptare liberă după drama lui Goethe, emergentă cultural, așadar, din cel de-al doilea nucleu al ”ideii europene”, Germania, peliculă cu care ”Francofonia” împarte o anumită complementaritate. Cu diferența că ”Faust”-ul lui Sokurov vorbea despre moartea omului european ca individ, o moarte spirituală, care în ”Francofonia” își manifestă, polifonic și catastrofal, dimensiunea continentală.

Concentrator al vectorilor vieții și morții, ”orașul luminilor” adună, ca un magnet, marile aspirații și realizări europene, depozitându-le la Luvru, Muzeul prin excelență. Priviri atente, aruncate parcă pentru prima dată asupra exponatelor sale, clasice sau puțin cunoscute, ne fac să vedem autenticitatea umană înscrisă pe pânzele vechi. Chipuri din trecut ne privesc și parcă respiră, cu o vivacitate mai prezentă decât cea a contemporanilor. Măiestria lui Sokurov de a face un tablou să vorbească prin racursuri neașteptate și abia perceptibile efecte optice este inegalabilă. ”Ce ne-am face fără muzee?” - se întreabă maestrul, a cărui voce răsună direct în coloana sonoră. ”Ce aș fi devenit eu dacă nu aș fi cunoscut chipurile strămoșilor mei?” Și ”cum se face că tocmai cultura europeană este cea care a inventat portretul?” Nevoia aceasta de a comunica între generații, întru conștientizarea istoriei, a artei portretului este considerată de regizorul-filosof o coordonată specifică a ideii europene. Triumful și decăderea acestei idei definesc perimetrul semantic al acestui film, așa cum nimeni n-ar fi crezut (sau poate doar Eisenstein!) că arta cinematografică poate s-o facă.

Dar soarta Luvrului este pusă în joc în 1940, odată cu ocuparea Franței de armata germană. Pornind de la acest moment istoric, filmul urmează filonul dramaturgic al dialogului dintre cei doi decidenți ai sorții muzeului, Jacques Jaujard, directorul Luvrului și contele Metternich, șeful comisiei germane pentru protecția operelor de artă din teritoriile ocupate, care are indicații să rechiziționeze colecțiile Luvrului. Sokurov evită pista bătătorită a urmăririi relației alunecoase dintre cei doi, ajutându-ne să le înțelegem relația din priviri, cadrate și iluminate la fel ca privirile personajelor din vechile tablouri. Incursiuni bine documentate, susținute de fotografii de epocă, în biografia celor doi opozanți îi arată că, cu toate că aveau convingeri politice diferite, ambii erau veritabili patrioți, gata să-și jertfească viața pentru țările lor. Judecarea atitudinii potentaților politici actuali față de patrimoniile țărilor lor, dar și ale țărilor inamice, cade în sarcina spectatorului. Regizorul doar livrează discret datele acestei ecuații.

Sokurov se întreabă asupra motivației ascunse a înființării în Reichstag a comisiei Kunstschutz, atipice unui guvern de război, și dacă nu cumva cauza intimă a războaielor sunt tocmai marile opere de artă. Admirația lui Hitler pentru arta franceză era binecunoscută, amintește regizorul. Defilează prin fața noastră sfincși și alte monumente ale antichității, sechestrate de Luvru - comentează pelicula - ca ”prizoniere” din războaiele pierdute de Lumea Veche în fața modernității. Tonul nu e vindicativ, dimpotrivă, regizorul omagiindu-l pe Hubert Robert, unul din arhitecții Luvrului, personaj căruia Sokurov i-a dedicat un întreg film (”Robert. O viață fericită”, 1996). Un alt argument al tezei înaintate este Napoleon Bonaparte. Acesta, în ipostază de stafie locatară a muzeului, își admiră portretele din tablourile glorificatoare în care e imortalizat, decretând că ”Statul nu poate funcționa fără muzee” și afirmând legitatea istorică dintre imperialism și cultul personalității în artă, fără care - sugerează regizorul cu o ironie abia sesizabilă - victoria cuceritorului n-ar fi deplină.

Figura ușor hilară a împăratului francez este secondată, cu aceeași ironie discretă, de a doua stafie, a Revoluției franceze, întrupată de o actriță cu trup emaciat, care la orice întrebare a împăratului repetă mecanic Liberté, égalité, fraternité, dicton ce își pierde în rostirea ei orice substanță. Democrație fără acoperire și imperialism autosuficient, acest oximoron al gloriei Franței, cum sugerează regizorul, eșuează pe ”Pluta Meduzei”, coșmarescul tablou al romanticului Gericault, prevestind naufragiul întregii Europe. Nu poți să nu te înfiori decoperind că tabloul evocă profetic avatarurile în Mediterană ale refugiaților din 2015, eșuați în cavalcada de asaltare a Europei, într-o degringoladă a istoriei în care binele și răul nu se mai pot discerne.

Naufragiul real este și punctul final al filonului narativ din prezent, dialogul pe internet dintre regizor, aflat în cabinetul său, și căpitanul vaporului care transportă colecțiile Luvrului, surprins într-o furtună pe mare.

Ceea ce s-a salvat în 1940, grație înțelegerii a doi oameni de onoare, pentru care arta și omenia au fost mai presus de dușmănia politică, riscăm să pierdem acum, datorită pierderii generale a nobleței și omeniei, sugerează regizorul...

Chiar dacă axa narativă a prezentului nu atinge tensiunea de thriller, tensiunea ideatică și planul meditativ sunt atât de original dezvoltate și juxtapuse cu cel estetic, relația dintre vocea tablourilor și istoria Europei e atât de viu pusă în valoare, surprinzând fără să obosească, încât filmul se urmărește cu sufletul la gură. 

___________________
Prima parte a cronicii filmului: ”Francofonia” (1) - o elegie pentru Europa
 

luni, 11 aprilie 2016

Taxi



Taxiul evlaviei

33 de meșteri mici
Au plecat prin țară
Cu elanuri de pitici
Dup-o catedrală.

Cu taxiul evlaviei
Căutau de zor
Un lăcaș de-nchinăciune
La televizor.

Fanți, starlete și masoni
Toată fruntea țării
Caută la unison
Locul închinării.

Margarete, trandafiri
Bine pomădate
Antrenate în figuri
Scump remunerate.

Și o crainică de știri
Plină de langoare
Zâna relelor vestiri
Telecomandate.

Playboy, barzi cu umeri lați,
Show-meni, ce de fețe!
În smerenii exersați
Vin să ne învețe.

Dacă stai să îi asculți,
Numai platitudini
Depănate prețios
De la altitudini.

Monștri sacri, cu verb greu,
Ași în declamații
Caută un Dumnezeu
Pentru-a lor ovații.

Scriitori stipendiari,
Fâțe aclamate
O capelă cer, de lemn,
Pe nerăsuflate.

O capelă de-un pogon,
Cam cât patru scânduri
Să-și ridice un blazon
- citiți printre rânduri!

Cu smerenie și mult sârg
33 de vipuri
Au făcut rumoare-n târg
Și mai multe clipuri.

Dar mă dor Apolodor,
Doare Oana Pellea,
Leșe cu al său fior
- asta vă e pielea?!

Oameni buni, seduși de huni,
Prinși de o stihie,
Ce-ați cătat în ăst conclav
Și-n babilonie?

De-L aveți pe Dumnezeu
-n inimile bune,
Dați-I loc și-n târgul meu,
El să ne adune!

De vă place să cântați
Pe o scenă plină,
De ce vreți să-L sechestați
Pe Cel Ce-i Lumină?

Dacă pentru show-ul tău
Alegi stadionul
De ce-i dai lui Dumnezeu
Spațiu cu pogonul?

Cu taxiu-n bălării
33 de vipuri
Se-mproșcară-n evlavii
Nu poți să-ți închipui!...


_____________________________________________________

Update
Ca să fie pasele umoristice complete, pamfletul "Taxiul evlaviei" a luat o mențiune la Festivalul național de poezie satirico-umoristică "Ion Budai Deleanu", ediția a VI-a, din 26-28 august 2016 de la Geoagiu (jud. Hunedoara). Cred că sunt singurul poet contemporan, cunoscut în special pentru poezie mistică și religioasă, premiat pentru versuri satirico-umoristice! 

sâmbătă, 9 aprilie 2016

”Dumnezeu preferă lemnul?...”


Catedrala Tsameba (a Sfintei Treimi) din Tbilisi
”Dumnezeu preferă lemnul? Lemnul și spațiile mici?” Ce frumos sună! La fel ca o reclamă la Dedeman, făcută în Postul Paștilor pentru cumpărătorii evlavioși. 

Dar iată că nu, e un cântecel în care un domn pretinde că Îl caută pe Dumnezeu și nu Îl găsește, pentru că spațiul în care Îl caută, al Catedralei Mântuirii Neamului, este prea mare. Așa o fi... dar nu știu de ce, eu nu pot să-l cred, cred că domnul ăsta caută de fapt altceva... după cum cred că tot altceva, iar nu pe Dumnezeu, caută și celelalte VIP-uri media (actori, cântăreți, crainice...) care i se alătură, dintre care unele au, dar le au în felul lor, personal, dar cele mai multe nu le au defel cu biserica și credința. 

Catedrala Sf Sava din Belgrad
Unii cântă în falset, chinuindu-se să își ia un aer puritan și autoritar într-o chestiune care se vede cât de colo că îi depășește. E greu să fii actor fără să-ți asumi rolul! E greu să te prefaci că aperi credința, când faptele tale profesionale și publice te-au legitimat de repetate ori că ești de partea cealaltă, ori de nici una, adică de partea valului oportunităților maxime, indiferent de unde ar bate acesta! Și nu este doar un singur nume dintre cei 33 în această situație. Dar să lăsăm ”vocile smerite” și ”limbile de lemn” să trăiască în ”spațiul mic” al înțelegerii lor limitate despre gramatica sacrului!  

Și să le urăm, cu aceeași smerenie, antene mici, de lemn, studiouri și spații de emisie la fel de mici, public și rating mititel, cu ajutorul cărora să îl găsească pe Dumnezeul pe care Îl caută... Dar tare mi-e teamă că nu-L vor găsi (pe Cel adevărat, nu pe cel al oportuniștilor), pur și simplu pentru că nu poți găsi ceea ce nu cauți! 

Gramatica sacrului nu de la crainice și lăutari se învață, chiar dacă lăuta multora o prețuim! Dacă cei mai mulți din ”cei 33” și-au făcut lecțiile în breslele lor, fapt pentru care patria îi prețuiește, postura de voci ale poporului sau societății civile, pe care și-au arogat-o (unii din ignoranță, alții din tupeu) e aiuritoare și îi descalifică moral și uman.

Ca să Îl găsim pe Dumnezeu într-o catedrală, să citim ce au scris despre proiectul catedralei naționale un Eminescu și un Camilian Demetrescu.

Asta, dacă ne e lene să tragem cu ochiul la celelalte țări ortodoxe din jurul nostru și să admirăm monumentalitatea bizantină de cel mai bun rafinament a catedralelor din capitalele lor!  

Catedrala este altarul consacrării unui neam - Interviu cu pictorul Camilian Demetrescu [1]

marți, 5 aprilie 2016

Patriarhul Kirill și Duma de Stat - din dialogul Bisericii Ortodoxe cu puterea

 
Sursa: www.patriarchia.ru/

Pe 29 martie, Patriarhul Kirill a vizitat (pentru prima dată) Duma de Stat din Moscova (organul legislativ al țării), ținând o alocuțiune în fața deputaților, urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri. Întâistătătorul nu a făcut prelegeri despre credință, nici nu i-a tras de urechi pe deputați, ci, pe un ton cordial, a făcut observații și a sugerat soluții în chestiuni administrative și pragmatice, propunând un model de viață creștină a cetății.
Patriarhul a subliniat că politica de stat trebuie să reflecte o etică creștină, prin promovarea valorilore familiei într-o societate tot mai seculară, care încearcă să elimine din sânul ei toate formele autentice ale iubirii; prin recuperarea moralității televiziunii și a cinematografiei, în promovarea căreia statul trebuie să se implice mai mult; prin cultivarea bunătății și a omeniei în societate, dar și în rândul funcționarilor guvernamentali, cărora - a spus Patriarhul - nu li se cere doar o bună pregătire politică și administrativă, ci și calități umane pe măsură; prin scoaterea din nomenclatorul străzilor moscovite a unor personaje nefaste din istoria bolșevismului. 
Atent la pasiunile novatoare ale edililor moscoviți, Patriarhul a atras atenția la prezervarea identității istorice a capitalei ruse. ”Nici un străin nu va veni la Moscova, din Australia sau din altă parte, ca să viziteze zgârie-norii pe care-i construiți voi!”, a spus Patriarhul, subliniind că relația dintre tradiție și inovație trebuie să fie organică și complementară, iar în nici un caz dihotomică. ”Eliminarea sau absolutizarea oricăreia dintre aceste două dimensiuni este periculoasă. Tradiția nu înseamnă întregul trecut: aruncăm gunoiul dintr-o casă veche, dar nu aruncăm fotografiile părinților, aceasta ar fi o crimă!... Dar valoarea esențială a tradiției este cea morală. Valorile morale sunt invariabile. S-a mai încercat în istorie, inclusiv în istoria noastră (a Rusiei - n.n) această schimbare, după cum se încearcă în lume și acum, dar de fiecare dată asemenea schimbări s-au soldat cu catastrofe!”, a mai spus Patriarhul

Întâistătorul i-a chemat pe oamenii de cultură din Rusia, în special pe cei din cinema și TV, să abordeze tema moralității, considerând că actualele tele-show-uri și filme produse în Rusia, care vorbesc doar despre adulteruri, bani și înșelătorii, sunt dezgustătoare. Înalt Prea Sfințitul Kirill a spus că recuperarea rolului moral și educativ al cinematografiei și televiziunii trebuie să fie o politică de stat, cu un rol activ în ocrotirea căsătoriei și familiei, valori care trebuie apărate cu orice preț.


______________________
Observația mea: Un Patriarh care gândește așa, chiar dacă are o bună experiență a Occidentului, este impropriu să fie acuzat de tendințe eretic-ecumeniste (adică de uniatism).

Chestiunea atât de disputată a relației dintre stat și Biserica Ortodoxă, pe care mulți analiști o consideră insolvabilă, căreia teologia politică nu îi găsește un răspuns adaptat la realitate, nici măcar unul conceptual, și pe care radicalii stângii o amendează ca indezirabilă, iată că își găsește astfel un model. Lipsit de relația de vasalitate, de tensiuni evidente și de crispări. Acestea există, desigur, dar în rândul societății civile, cu pluralismul ei firesc, dar foarte greu guvernabil (sau imposibil). Desigur că aceasta e doar fața vizibilă a aisbergului, vor spune scepticii. Dar trebuie început cu ceva. Cu un consens și cu o față vizibilă. E nevoie doar de încredere și onestitate reciprocă (precum și de onestitate față de Dumnezeu), pentru ca această față vizibilă să devină tot mai mare și mai trainică. Regicidurile dor mult prea tare și se vindecă mult prea greu... Se pare că, măcar la nivelul elitei politice, rușii au învățat ceva din istorie!...
 

Surse: http://www.patriarchia.ru/db/text/4416252.html,
https://lenta.ru/news/2016/03/30/toshnilovka/, https://polit.ru/article/2016/03/30/kirill/
Cuvântarea integrală: http://tv-soyuz.ru/peredachi/slovo-na-vstreche-s-deputatami-moskovskoy-gorodskoy-dumy