Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 13 octombrie 2015

Paraschiva și Sidonia: două candele din același petic de cer

14 octombrie adună sub același acoperământ ceresc două mari Mirese ale Domnului: Sfânta Paraschiva de la Iași și Sfânta Sidonia de la Mțheta. Ce taină le așază împreună pe cele două cuvioase de neam ales, fecioara tracă Paraschiva și evreica de familie rabinică din Iviria?  Pe fragila Paraschiva, care își împărțea altora hainele sale scumpe, și pe Sidonia, care și-a ales cel mai scump acoperământ - cămașa Domnului, răscumpărată de la Ierusalim de fratele său, rabinul Eleazar - spre a-i sluji totodată de giulgiu și de rochie de nuntă? Ce legătură este între stâlpul luminos văzut în secolul al IV-lea deasupra mormântului Sidoniei, după tăierea cedrului secular crescut din mormânt, peste care se va construi celebra catedrală a Stâlpului de Viață Făcător, Țvetițhoveli, și mantia de lumină cu care era văzută Paraschiva - cum își amintesc supraviețuitorii - acoperind Iașiul în timpul bombardamentelor din război? Pe cele două fecioare, ambele la fel de grăbite a trece pragul vieții pământești, pe care au trăit-o cu aceeași discreție, dar la fel de spectaculoase în destinul lor ceresc, a cărui slavă tot crește și va continua să crească? Moaștele uneia, ca și pașii din timpul vieții, au colindat întreaga creștinătate balcano-răsăriteană (de la Epivata la Tîrnovo, Belgrad,  Constantinopol și Iași), ale celeilalte au fost pecetluite până la sfârșitul veacurilor sub lespezile catedralei Stâlpului de Viață Făcător, în îndepărtatul Caucaz, spre a aștepta de acolo venirea nupțială (și marțială) a lui Hristos pe pământ, Parusia.  Doi stâlpi de lumină, două fecioare înveșmântate în Hristos, unite de o aceeași mare dragoste. 

duminică, 11 octombrie 2015

Tinos - centru de dialog cultural internațional. Reportaj de la Congresul Internațional al Scriitorilor din Tinos



Tinos este o mică insulă din Arhipelagul Cicladelor, amplasată între insulele Andros și Mykonos, nu departe de Delos. Cine își aduce aminte de ea? Cel mult, pelerinii împătimiți, dispuși să bată cu feribotul Marea Egee pentru a urca, eventual, în genunchi, cei 800 de metri de la malul mării până la icoana Maicii Domnului Panaghia Evanghelistria, adăpostită de majestuoasa biserică albă în stil neoclasic, care îi poartă numele. 
 
Câte minuni s-au petrecut aici, din momentul aflării icoanei, în 1822, prin descoperire dumnezeiască, și până astăzi! Minuni care atrag mulțimi nenumărate de pelerini, ortodocși, dar nu numai, căci dărnicia Maicii lui Dumnezeu depășește granițele confesionale. Însăși aflarea icoanei aproape nevătămate de flăcări și umezeală, printre ruinele unei vechi biserici creștine (sec. X), ridicate peste un templu elin și ulterior nimicite de un incendiu, este pusă în relație cu începutul luptei pentru dezrobirea Greciei de sub jugul otoman. Multe momente din lupta grecilor pentru independență, din secolele XIX și XX, sunt legate în tradiția populară de puterea ocrotitoare a acestei icoane, cinstite atât de oamenii simpli, cât și de conducătorii țării, care veneau nu o dată aici să ceară binecuvântare sau să aprindă o lumânare de mulțumire pentru izbăvirea țării de vrăjmași. De altfel - spun localnicii - insula Tinos este teritoriul grecesc cu cea mai lungă perioadă de independență din istorie, de aceea grecii o numesc ”pământ sfânt”. 

Cel mai vizitat loc de pelerinaj al Greciei, leagăn al arhaicei civilizații Cicladice (5000 î.Hr.), discreta insulă este astăzi prea puțin cunoscută în afara țării. Odinioară fusese un centru important al lumii clasice grecești, fiind vestită datorită templului lui Poseidon, în jurul căruia se desfășurau somptuoase procesiuni navale, dar și numeroase tămăduiri medicale, patronate de zeul Asclepios (fiul lui Apollo), obligatorii ritualic înaintea vizitării sanctuarului și oracolului lui Apollo din învecinatul Delos. Tot Tinos era considerat și sediul mai micii zeități a vântului, Eol - vânt care iubește insula cu fidelitate, se pare, până azi, căci nu încetează să bată aici niciodată, chiar amplasarea caselor tradiționale, strâns lipite una de alta, fiind gândită pentru a face față năbădăilor ”eolianului amor”. 
 
Importantă pentru istoria Greciei antice, medievale și moderne, dar discretă în viața culturală contemporană, insula a fost readusă în prim-plan de Congresul Internațional al Scriitorilor din Tinos (16-23 septembrie 2015), având ca teme ”Literatura, ca parte a existenței umane” și ”Legăturile spirituale dintre Grecia și Rusia”. Inițiatoarea evenimentului, Irina Anastasiadi, este o georgiancă transmutată de câteva zeci de ani pe pământ grecesc, de unde desfășoară o susținută activitate literară și de traducător, concentrată în jurul revistei electronice ”9 Muze”, pe care o editează. Revista, alături de oficialitățile administrative ale insulei, constituie și platforma organizatorică a evenimentului. 
 
Congresul, mai degrabă un colocviu literar rusofono-elin, a reunit comunicări științifice, lecturi literare, proiectii de filme, două vernisaje expoziționale, șezători de poezie și muzică, ceremonii laice și bisericești, voiaje de neuitat în inima insulei și pe învecinata insulă Mykonos (formată, potrivit legendei, din trupurile pietrificate ale giganților uciși de Hercule), dar și multă mare și multă prietenie. 
 
Grecia, leagăn al culturii europene, nu este un mediu propice pentru cosmopolitismul cultural: aceste prea puțin îi impresionează pe autohtoni, care știu să se bucure, ca nimeni alții, de propriile valori și tradiții. Mai ales în izolatele medii insulare, bine adaptate turismului laic și religios, singurele activități cultural-științifice desfășurate, din când în când, sunt cele de cercetare a vestigiilor arheologice și iconografice locale. În acest patriarhalism era nevoie de spiritul inventiv, versatil și nonconformist al unei georgience, bine asimilate în teritoriu, pentru a mișca ceva în tradiționalismul imperturbabil al grecilor. Aceasta este Irina Anastasiadi, care și-a asumat aventura - pe care o numește chiar ”nebunie” - de a aduce pe liniștita insulă de crescători de porumbei, pietrari și pescari un conclav internațional de scriitori, istorici, etnografi, oameni de film și de artă, veniți din America, Letonia, Rusia, Cehia, Ucraina și România, pentru a se bucura de ambianța mediteraneană și a o îmbogăți cu spiritul lor dialogic și creator. 
 
Nu întâmplător, 17 septembrie, ziua deschiderii oficiale a simpozionului, a coincis (după calendarele grec și românesc) cu prăznuirea Sfintelor Mucenițe Elpis, Pistis și Agapis și a mamei lor, Sofia (sfinte foarte îndrăgite și de ruși), ocazie cu care am fost invitați la o liturghie săvârșită într-o intimă bisericuță particulară, urmat de o agapă pregătită special pentru noi. (În Grecia, fiecare cetățean - considerat implicit ortodox - are voie să-și construiască pe terenul său o biserică, în care, de câte ori dorește, să invite preotul să oficieze sfintele slujbe). Sub semnul credinței, speranței, dragostei și înțelepciunii, care le patronează, a fost astfel așezat (spre a rezista tuturor vicisitudinilor) și acest simpozion. 
 
Evenimentul a fost inaugurat în sala de festivități a Primăriei Tinosului, cu cuvântul de bun venit al Mitropolitului de Syros, Dorotei al II-lea, citit de părintele arhid. Iacob, de la biserica Evanghelistria (a Bunei Vestiri) și a fost continuat cu o sesiune de comunicări pe teme de literatură, istorie, cinema. 
 
Comunicările unor specialiști greci au stârnit îndeosebi interesul auditoriului. Este vorba despre cea a Elenei Xalkoutsaki, despre corespondența de război a tatălui ei, ofițer important în armata grecească, și a arheologului Haris Kutelakis, intitulată ”Ce făceau lebedele în Delos?”, dedicată unor pagini puțin cunoscute din mitologia locală. Alekos Florakis, un important etnolog și poet, a vorbit despre ”Tinos în timpul celui de-al doilea război mondial”, evidențiind cultul deosebit al Maicii Domnului din Tinos în timpul războiului, când celebra icoană atrăgea nu doar pelerini civili, ci și militari, veniți pentru binecuvântare cu tot cu navele lor de război, icoana devenind un simbol al luptei împotriva fascismului. Între documentele de epocă prezentate de Dr. Florakis, impresiona un afiș patriotico-religios de îndemn la luptă împotriva fasciștilor, în care un soldat grec era îmbrățișat de o gigantică Maică a Domnului ocrotitoare, cu aer de mamă luptătoare. Afișul era însoțit de sloganul ”Panaghia nu ne va lăsa!” și semăna izbitor cu afișele antihitleriste sovietice din aceeași perioadă; difereau doar lozincile. O mamă cerească și o mamă proletară: câtă asemănare și câtă diferență! 
 
Tot despre specificul locului, de data asta cel edilitar tradițional, a vorbit arhitectul american Ron Walkey, care a explicat amplasarea locuințelor sătești în configurație compactă de fagure tridimensional, dictată de relieful deluros și de clima vântoasă din Tinos; mulțimea de trasee ascunse, stabilite între casele conexe, asigura retragerea rapidă a populației în momentul invaziilor turcești sau ale piraților, frecvente odinioară. 
 
Câteva comunicări au evidențiat legăturile dintre cultura greacă și cea rusă. Sunt cea a istoricului Larisa Cerkașina, despre reflectarea moștenirii spirituale a lui Homer în opera lui Pușkin, a teoreticianului de film Dmitri Salînski, ”Secțiunea de aur și moartea dublurii”, și a mea, ”Lumina taborică în cultura vizuală rusă”, despre influența învățăturii palamite asupra iconografiei ruse. 
 
Tânăra regizoare de film Ekaterina Țvetkova a adus în prim-plan, cu documentarul Trei cântece despre perlă, rolul de mediator al Cuviosului Serghie de Radonej între Ortodoxia rusă și cea occidentală. 
 
Recitalurile de poezie originală și muzică susținute de participanții colocviului (Grigori Pevțov, Aleksei Hazar, Albert Tussein, Janna Jarmin, Ekaterina Țvetkova și eu) au întreținut farmecul de întrunire literară al evenimentului. 
 
Acest duh multicultural m-a provocat să îi ofer mai mult și astfel, pe 19 septembrie, în sala hotelului Tinion din centrul stațiunii, am vernisat o expoziție de grafică dedicată scrierii, intitulată ”O erotică a cărții”, care constituie debutul meu expozițional. A fost prezentată de prof. Dmitri Salînski și a fost deschisă pe toată durata colocviului.

Ceremonia cea mai mediatizată a constat în acordarea medaliei memoriale ”Vladimir Vîsoțki”, realizate de cunoscutul sculptor medalier leton Ianis Strupulis, oficialităților orașului, ca semn al prieteniei istorice dintre Rusia și Tinos, prietenie începută la mijlocul sec. XVIII, când cu ajutorul Rusiei, Arhipelagul Cicladelor s-a scuturat de sub jugul turcesc, eveniment căruia insularii i-au dedicat un impozant monument. Exact alături de acest monument a fost așezată medalia ”Vîsoțki”. 
 
Din păcate, mulțimea de evenimente cu care organizatoarea a încercat să îmbogățească simpozionul i-a depășit nu o dată capacitatea managerială: tururi ale insulei, cu vizitarea Muzeului Marmurei din Pirgos, a satului Tarambados, cu originalele sale hulubării, a bisericilor, a fabricii de dulciuri... toate, amestecate cu întâlnirile oficiale și cu sesiunile de comunicări, au produs o ”degringoladă artistică”, prezentată oaspeților drept ”libertate de opțiune în orice moment”, în care nu e de mirare că și-a băgat coada sa lungă și... ”vântul Eol”! Punctualitatea, a trebuit să-mi reamintesc, nu este atu-ul cel mai tare al grecilor, mai ales al insularilor. Adepți ai ”relativității creative a timpului” (ca hindușii și alți orientali), grecii nu prea dau doi bani pe punctualitate, considerând-o o chestiune de birocrație occidentală, aproape o erezie, care le știrbește libertatea și spiritul. Conservatori până la rigiditate în privința propriilor canoane, ei devin foarte lacși și inventivi când vine vorba să-și justifice întârzierile datorate unor hatâruri și fițe, pe care te obligă să le accepți ca atare, ca mersul lunii pe cer. Punctualitatea elvețiană este, în ochii lor, o chestiune ”papistășească”, dacă nu chiar ”protestantă”, așadar cât se poate de suspectă și condamnabilă! Dacă protestezi că ai ratat o conferință unică, petrecută la cu totul altă oră decât era scris în program, din pricina unor sieste cu degustări de scovergi, raki și taclale, ți se răspunde vesel și răspicat: ”You are in Greece!” Argumentele nu contează. Dictonul Carpe diem!  este aici la el acasă. Dacă nu-ți place, probabil că nu ești ortodox sau nu ești grec, sau nu-i iubești pe greci, oricum, e de rău și e mai bine să te supui, că nu ai de ales și ei știu asta... Noroc că pelerinul are tot timpul cu el, în pelerina lui, olimpianul simț al umorului și al relativității traseelor lumii... De fapt, ce are toată lumea cu grecii?!... 

(Mai multe poze, în curând, pe feisbuk). 

vineri, 9 octombrie 2015

Omnibus despre oameni și dumnezei: ”Words with Gods”



Un film care nu ar trebui ratat de iubitorii cinema-ului religios sau de spiritualitate este Words with Gods / Vorbind cu zeii. Prezentat în afara competiției la Festivalul Internațional de la Veneția din 2014, a putut fi văzut în aprilie 2015 la București, în cadrul Festivalului de Film ”Cinepolitica”. Este ceea ce se cheamă un ”film-omnibus” sau ”film-antologie”, o colecție de 9 scurt-metraje de ficțiune, realizate de regizori diferiți, având ca temă comună fenomenul religios în lumea contemporană. 
 
Filmul este o coproducție SUA-Mexic, coordonată de romancierul, scenaristul și regizorul mexican Guillermo Arriaga (scenaristul unor pelicule de mare calibru, ca Amores Perros, 21 Grams, Babel; tot el semnează ca regizor și unul dintre episoade) și este realizat la inițiativa scriitorului Mario Vargas Llosa, ca primă parte a tetralogiei cinematografice intitulate Heartbeat of the World / Bătăile de inimă ale lumii. 
 
Filmul nu este un caleidoscop de antropologie, psihologie sau sociologie a religiilor, ci o colecție de povești de viață care urmăresc interacțiunea individului cu mediul religios sau cu un mediu impregnat de o anumită religiozitate. Religia, la rândul său, este înțeleasă în sens globalist-postmodern, cel întâlnit în universitățile sud- și nord-americane, sens în care ateismul și agnosticismul sunt considerate religii cu drepturi egale pe lângă marile monoteisme și politeisme, iar unele așa-zise religii sincretiste recente își găsesc loc printre cele istorice. 
 
Totuși, marele merit al filmului constă în evitarea tezismului, a apologiei, dar și a spiritului polemic, prin menținerea unei echidistanțe greu de obținut: o realizează poveștile, care nu explică, ci doar urmăresc și constată destine de viață în medii sociale foarte diferite, în care religiozitatea își spune, într-o măsură mai mică sau mai mare, cuvântul. 
 
Un astfel de film nu ar fi fost posibil la mijlocul secolului XX, când discursul antireligios acaparase pentru multe decenii toată presa și mediile occidentale și când puținele filme cu tematică religioasă produse în ”lumea liberă” erau obligatoriu și vitriolant polemice (ca producțiile lui Bunuel), ori (foarte rar) apăsat-auctoriale (mă gândesc la Evanghelia după Matei al lui Pasolini) sau comercialist-devoționale (ca Iisus din Nazaret al lui Zeffirelli). 
 
Vrând-nevrând, secolul XXI este nevoit să accepte religiozitatea (pe care nu prea o înțelege) nu ca pe un fenomen patologic, ci inerent și definitoriu al condiției umane. Acestea sunt cadrele mari, dezvoltate de Guillermo Arriaga împreună cu Vargas Llosa, în care este clădit Words with Gods. Iată cum definește deținătorul Premiului Nobel pentru literatură conceptul curatorial al peliculei: ”Religia a fost întotdeauna prezentă într-un mod sau în altul. Religia a fost foarte exclusivistă și separatoare. Religia exclude și respinge”. Îngustimea ideologică a celebrului scriitor-jurnalist și politician, prezent (din fericire) mai mult cu numele pe afișul filmului, este nuanțată de Guillermo Arriaga, care precizează în același caiet de presă: ”Este important să vorbim despre religie în contextul conflictelor umane din acest secol... Pentru artiști este esențială stabilirea unui dialog critic și respectuos, în același timp, despre religie și Dumnezeu sau zeități. Acest film încearcă să prezinte câteva puncte de vedere despre importanța religiei în lumea contemporană, ... în care conceptul de Dumnezeu sau de zeități este central”. 
 
Asistăm, așadar, la nouă scurte povestiri care au ca fundal, anunțat textual printr-un carton. animismul, Catolicismul, Ortodoxia creștină, Islamul, Mozaismul, Budismul, Hinduismul, mixtura braziliană totemico-spiritisto-catolică numită ”Umbada” și ateismul căutător de Dumnezeu. Fiecare filmuleț este prefațat de un intermezzo de grafică animată alb/negru, semnat de artista mexicană Maribel Martinez, inspirat din motivele plastice ale ”religiei” (cu sau fără ghilimele) respective și comentat sonor de cunoscutul compozitor Peter Gabriel. 
 
Cei nouă regizori-autori sunt: Guillermo Arriaga, Hector Babenco, Bahman Ghobadi, Amos Gitai, Emir Kusturica, Mira Nair, Hideo Nakata, Warwick Thornton și Alex de la Iglesia. Desigur, nu sunt cu toții la fel de cunoscuți, nici la aceiași înălțime: dacă Guillermo Arriaga și Amos Gitai (care semnează filmulețele God's Blood și The Book of Amos, ilustrând capitolele ”ateism”, respectiv ”Iudaism”) nu se dezmint, impresionându-ne prin povești încărcate de dramatism, marcantă viziune plastică și emoție, Kusturica (care semnează episodul Our Life, dedicat Ortodoxiei) dezamăgește din nou, printr-o asumare superficială și demonstrativă a situației de viață (ascensiunea ascetică monahală, în tonuri de Pateric) pe care se încumetă, pripit, să o ilustreze. Impresionantă (nu prin deschiderea spre spiritualitate, ci prin gimnastica răsturnărilor de situații) este și povestirea The Confession, despre duplicitate și pocăință, semnată de spaniolul Alex de la Iglesia, care acoperă, într-un mini-thriller criminalistico-dostoievskian, capitolul ”Catolicism”.

Un reușit scheci de critică socială, prin finețea observației și umor, este God Room al regizoarei hinduse Mira Nair, despre amenajarea tradițională a camerei dedicate zeului protector al familiei într-un apartament luxos din Mumbai, și altercațiile familiale foarte lumești provocate cu această ocazie. 
 
Poetice și pitorești, dar confuze din punct de vedere al reflectării religiosului sunt filmulețele: The Man Who Stole a Duck, de brazilianul Héctor Babenco (despre periplurile unui cerșetor, culminate cu o criză de epilepsie declanșată de o ceremonie Umbada); True Gods de Warwick Thornton, despre miracolul cosmic al nașterii, dar care ignoră religiosul, chiar și în varianta sa animistă australiană (în care filmulețul este plasat); și Sometimes Look Up de iranianul Bahman Ghobadi, despre periplurile a doi frați musulmani, unul credincios, altul ba, într-un sat patriarhal.

Impresionant prin gravitate și eleganța demonstrației este Sufferings de japonezul Hideo Nakata, care prezintă încercarea unui preot budist de a consola un tânăr pescar disperat în urma pierderii întregii familii în catastrofalul tsunami din 2011. Paradoxal, tânărul Hideo Nakata, specializat în filme horror (și de a cărui opțiune religioasă nu știu nimic), reușește ceea ce ortodoxul Kusturica ratează: să-și convingă auditoriul de realitatea pronierii iubitoare a lui Dumnezeu.

luni, 5 octombrie 2015

”Caisa de aur” și darurile sale


Corespondență de la Festivalul Internațional de Film de la Erevan, publicată în Revista FILM a Uniunii Cineaștilor din România, nr. 3/ 2015 (29 august 2015)

Cel mai important eveniment cinematografic din Transcaucazia, Festivalul Internațional de Film ”Golden Apricot” de la Erevan a devenit, din 2004 încoace, nu doar un nucleu al filmului armean din țară și din diaspora, ci și un centru al cinematografiilor Orientului Mijlociu, Europei de Est și țărilor fostei Uniuni Sovietice, deschis și spre alte cinematografii sau voci singulare care împărtășesc idealuri comune. State cu o istorie recentă asemănătoare în multe aspecte, aceste cinematografii, chiar dacă au identități diferite, par să manifeste abordări comune atât în privința artei filmului, cât și a înțelegerii valorilor majore ale umanității. Anumite tipologii umane și idealuri comune rezidă în spatele lor. 
 
Ediția a XII-a a Festivalului desfășurat între 12-19 iulie 2015, ai cărui inițiatori și coordonatori constanți sunt cineastul documentarist Harutyun Khachatrian (director general al festivalului), criticul de film Susanna Harutyunyan (director artistic) și scenaristul Mikayel Stambolstyan (director de programe), a cuprins, pe lângă competițiile internaționale de scurt și de lung metraj, competiția intitulată Armenian Panorama, cuprinzând filme scurte, documentare și de ficțiune, precum și secțiuni necompetitive, cu filme recente și retrospective, dintre care cea dedicată crimelor împotriva umanității, prilejuită de comemorarea a 100 de ani de la Genocidul Armean și intitulată Never Again și cea dedicată culturii armene (We Exist) au fost dintre cele mai căutate de public. Unele filme aveau deja premii sau participări la festivaluri importante, precum cele de la Berlin, Veneția, Toulouse, Rotterdam, altele erau în premieră absolută. 
 
Un interes deosebit au stârnit două pelicule pe tema Genocidului armean, una, de dată foarte recentă, prezentată în cadrul ceremoniei de deschidere, cealaltă, o peliculă de arhivă, mai precis cele 24 de minute păstrate și restaurate din filmul mut Ravished Armenia (difuzat și cu titlul Auction of Souls, SUA, 1919). Primul, Don't Tell Me the Boy Was Mad / Une histoire de fou (Franța, 2015), semnat de francezul de origine armeană Robert Guédiguian (președintele juriului competiției principale din acest an, căruia Festivalul i-a decernat premiul Bisericii Apostolice a Armeniei Let There Be Light), spune povestea unor tineri armeni din Occident de la începutul anilor '80, care încearcă, prin acte de terorism împotriva diplomaților turci, să convingă opinia publică internațională de realitatea istorică a Genocidului din 1915, nerecunoscut până azi de Turcia și de alte țări aliate acesteia. Cel de-al doilea este bazat pe cartea autobiografică Ravished Armenia a Aurorei Mardiganian, supraviețuitoare a Genocidului, care joacă în film, și are o pronunțată valoare documentară; scenele cu femei armene crucificate în timpul măcelului din 1915 au impresionat publicul atât la premiera de acum un veac, cât și azi. 
 
Premiile acordate anual de festival sunt Caisa de aur, Caisa de argint și eventual o mențiune pentru fiecare din secțiunile competitive, un premiu Fipresci și unul ecumenic. Caisa de aur pentru competiția principală i-a revenit filmului Embrace of the Serpent / El abrazo de la serpiente (r. Ciro Guerra, Columbia, 2015), o poveste impresionantă despre confruntarea dintre civilizațiile șamanică precolumbiană și cea raționalist-științifică, a omului alb. Drama psihologică de familie End of Winter a regizorului sud-coreean Kim Dae-hwan (2014) a obținut Caisa de argint, o mențiune specială revenind filmului Ixcanul / Ixcanul Volcano (r. Jayro Bustamante, Guatemala-Franța, 2015), o dramă socială ce radiografiază mentalități și cutume ale civilizațiilor indigene ale Guatemalei.

Secțiunea documentară a acordat Caisa de aur meditației existențiale cu aer borgesian The Creation of Meaning / La creazione di significato (r. Simone Rapisarda Casanova, Canada-Italia, 2015) și o Caisă de argint multiproducției franco-germano-elvețiene A German Youth / Une jeunesse allemande, debutul în lung-metraj al apreciatului regizor Jean-Gabriel Periot (2015), un film de montaj despre generația tinerilor furioși de la sfârșitul anilor 60, realizat aproape exclusiv din materiale de epocă, fără comentarii.

Competiția de scurt-metraj a recompensat filmele Everything Will Be Okay / Alles wird gut (r. Patrick Vollrath, Germania-Austria, 2015), Chelleh de Davood Khayyam (unul din cele șapte filme iraniene prezente în festival) și Family For Sale de Sébastien Petretti (Belgia, 2015), cu premiile Golden Apricot, Silver Apricot, respectiv cu o Mențiune Specială. 
 
Secțiunea Armenian Panorama nu a acordat premiul cel mare, întrucât, conform explicației juriului, oferite în timpul ceremoniei de premiere și la conferința de presă de după aceasta, ”calitatea filmelor din selecție nu a făcut față așteptărilor”. Totuși, atât situl web al festivalului, cât și cotidianul acestuia, Golden Apricot Daily, menționează un palmares complet al secțiunii, constituit din Caisa de Aur pentru scurt-metrajul The Doctor de Anna Goroyan (Rusia, 2014), Caisa de Argint pentru documentarul de lung-metraj One, Two, Three... de Arman Yeritsyan (Armenia-Germania-Norvegia, 2015), respectiv o Mențiune Specială pentru documentarul de lung-metraj Back To Gürün de Adrineh Gregorian (Armenia, 2015). Și chiar dacă juriul Panoramei Armene a fost dezamăgit de selecția oferită, exact această secțiune a furnizat favoritul juriilor Fipresci și Ecumenic, și anume comedia dramatică Moskvich, My Love (r. Aram Shahbazian, Armenia-Franța-Rusia, 2014). Aceeași secțiune a furnizat și favoritul premiului Fundației Hrant Matevosyan, oferit pentru cel mai bun scenariu și decernat scurt-metrajului The Road, debutul în regie de film al actorului Gagik Madoyan (Armenia, 2014). 
 
Ediția 2015 a festivalului a acordat și un Premiu al Publicului. Acesta a revenit filmului din competiția internațională Freistatt / Sanctuary de Marc Brummund (Germania, 2015), încă un film despre maturizarea forțată a adolescenților furioși din mai 1968. 
 
Favoritul juriului Fipresci, din care am făcut parte, alături de criticii de film Stephen Locke, selecționer pentru Berlinale, și Siranuysh Galstyan, profesor la Institutul de Teatru și Film de la Erevan, a fost Moskvich, My Love. Filmul - cel mai complex și mai subtil dintre filmele despre nostalgia după fosta Uniune Sovietică prezentate în Festival - este o frescă socială polifonică, de rezonanță shakespeariană, care urmărește lamento-ul dezolant-tragi-comic al cetățenilor unei foste republici caucaziene a URSS, imperiu dispărut, în care și-au investit toată energia tinereții, purtați de avatarurile istoriei pe pământuri odinioară prietene, care astăzi nu îi mai recunosc. Aceeași temă complexă - firească și generoasă pentru arealul geografic al festivalului - le este comună și filmelor (ambele produse în Rusia în 2015) Pioneers Heroes / Pionery-Geroi de Natalya Kudryashova, despre maturizarea derutantă a ultimei generații de pionieri ai URSS și, într-o oarecare măsură, The Clinch, o fantezie despre conflictul dintre generația cinică a ”noilor ruși” și cea sovietică și cuminte a părinților acestora - debutul în regie de film al cunoscutului actor Serghei Puskepalis. 
 
În festival au participat și câteva filme românești, dintre care Aferim!-ul lui Radu Jude în competiția principală, scurt-metrajul Excursie de Adrian Sitaru, documentarul Toto și surorile lui de Alexander Nanau, Armenopolis - Armenian Soul și Recognise 1915 - două documentare de Izabela Bostan Kevorkian și Florin Kevorkian. 

[Fotografii de Elena Dulgheru] 

duminică, 4 octombrie 2015

O Șeherezadă din Carpați: Mirona-Ioana Tatu


Azi am ascultat, la Casa cu Rost din București, o adevărată Șeherezadă carpatină: regizoarea, actrița și povestitoarea sibiancă MIRONA-IOANA TATU. Sensibilă și fascinantă, înțeleaptă și credincioasă, Mirona-Ioana Tatu a adunat povești din toate colțurile lumii, din toate timpurile și de toate genurile, inclusiv creații din propriile caiete literare, dar și din paterice, cărora le dă viață în cadrul unor recitaluri scenice actoricești unice în România. 

Spectacolele ei te țin cu sufletul la gură ore în șir, pentru a te transporta într-un alt timp, acela al poveștilor, și într-o altă stare a duhului, acolo unde visele devin realitate, iar oamenii, mai buni și mai frumoși. Pot fi ascultate săptămânal la emisiunea ei 1001 de povești de înțelepciune pentru tineri de toate vârstele”, de la Radio Reîntregirea - Alba-Iulia.  

Unicitatea Mironei în spațiul teatral românesc este că ea nu își citește poveștile, ci, la fel ca Șeherezada, ca Ion Creangă și ca menestrelii de odinioară, le știe pe de rost și le interpretează cu un profesionalism  actoricesc de primă clasă (educația ei teatrală și coregrafică își spun cuvântul), cu o prospețime, plastică a vocii și gesticii unice, care îi vor încânta pe spectatorii de toate vârstele, dar în special pe copii. 

Ce bine că mai există astfel de oameni, OAMENI-POVESTE, care dau trup și suflet viselor purității, pe care cei mai mulți dintre noi le-am abandonat!

Fotografii și înregistrări de la recital vor putea fi găsite pe paginile de fb ale Casei cu Rost și ale Librăriei Sophia.  

vineri, 2 octombrie 2015

Alice Kanterian în dialog cu Elena Dulgheru: “M-a copleșit dragostea de frumos a acestor oameni…”


Publicat în Araratonline.com / 10 august 2015

Are un Curriculum Vitae impresionant! Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul ”Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România şi al Asociaţiei Jurnaliştilor şi Editorilor Creştini. Membru al juriului la diferite festivaluri de film. Și recent invitată ca membru al juriului FIPRESCI la Golden Apricot International Film Festival  între 12-19 iulie. Cu această ocazie Elena Dulgheru mi-a oferit acest interviu, dupa ce mă facuse curioasă când imi destainuise la prima noastra intalnire, din timpul festivalului, ca de mult ravneste a veni in Armenia.

Draga Elena, m-ai ținut ca pe ghimpi pe tot parcursul festivalului! De unde provine această pasiune pentru Armenia?
E.D. – Am căpătat-o de la Paradjanov, care m-a molipsit de dragostea pentru Caucaz. Dar ce are Caucazul, mai precis Transcaucazia atât de specific?… Sunt atâtea de spus… de la legenda Lânii de Aur, la mitul lui Prometeu și la muntele Ararat, acest semn al noului legământ al omului cu Dumnezeu, și rodiile, desigur, rodiile… Cred că este o expresie a ancestralului, care e viu și înflorește în noi și din noi, dacă știm să-l trăim. Și armenii știu. Știu și georgienii. Toate acestea nu sunt lucruri prăfuite din cărți, ci le descoperi amprenta în mentalitățile oamenilor, în privirea lor, în modul de a-și modela arhitectura, muzica, în modul cum își trăiesc credința sau în felul cum își întâmpină oaspeții. Am scris despre toate acestea în ”Scara Raiului în cinema”, o carte dedicată în mare parte lui Paradjanov și culturii transcaucaziene.

Care au fost primele tale impresii, ajunsă la Erevan?
E.D. – Calde. O căldură de care mă temusem că nu o voi suporta, dar care mi se pare mai blândă ca cea de la București, aerul e mai respirabil, poate și datorită altitudinii și al curenților de aer, formați de relieful muntos. Calde și datorită ospitalității oamenilor. Calde și datorită similarităților de relief, de climă și floră pe care le regăsesc cu România, inclusiv a similarităților culinare. M-a copleșit dragostea de frumos a acestor oameni, eleganța sobră a clădirilor, frumusețea desăvârșită a statuilor din locurile publice – fapt care spune multe despre modul cum acești oameni își respectă și își trăiesc istoria, din care românii ar avea multe de învățat.

Care a fost job-ul tau pe parcursul festivalului? Cum a decurs colaborarea cu colegii din juriu?
E.D. – În calitate de membră a Federației Internaționale a Criticilor de Film, am avut de jurizat, împreună cu alți doi colegi, Stephen Locke și Siranuysh Galstyan, o selecție de filme pentru a acorda premiul FIPRESCI. Am avut o colaborare excelentă cu aceștia, ne-am înțeles ușor și, chiar dacă au existat păreri diferite în privința unor filme, opiniile comune au prevalat și ne-a fost ușor să alegem filmul câștigător. Cred că este vorba de un noroc, sau de ”spiritul pacifist” al ”Caisei de aur”, pentru că am avut ocazia să particip la jurizări unde deliberările erau anevoioase și durau ore în șir, pur și simplu pentru că gusturile juraților erau total diferite.

Moskvitch, my love, in regia lui Aram Shahbazyan a fost marele favorit al festivalului. Pentru care motiv juriul FIPRESCI l-a ales?
E.D. – Nu, nu a fost marele favorit, premiile principale au mers către alte filme, dar a fost favoritul juriilor FIPRESCI și Ecumenic. Voi scrie pe larg despre film și atunci voi răspunde pe larg la această întrebare.

Ai înteles decizia juriului secțiunii Armenian Panorama de a nu acorda primul premiu, deoarece calitatea filmelor vizionate nu a facut față asteptarilor?
E.D. – Astfel de lucruri se întâmplă, este dreptul unui juriu de a nu acorda un anumit premiu, ceea ce poate fi privit ca un semn de exigență, dar și ca un semnal adresat selecționerilor secțiunii respective.

Comemorăm 100 de ani de la genocidul armenilor. Filmele selectionate de programatori cu aceasta ocazie au facut fata asteptarilor tale?
E.D. – Mă bucur că aceste filme există și că producția de filme pe această temă este în creștere. Așteptările mele vizează, deocamdată, nu neapărat nivelul artistic – mă bucură când acesta există -, ci în primul rând depășirea barierelor, curajul de a vorbi pe această temă, de a investiga și prezenta materiale documentare noi, de a le face cunoscute, de a sensibiliza opinia publică și mai ales jurnaliștii. Calitatea artistică se cristalizează treptat, atunci când producția de filme este suficientă și destul de bogată în cazuistică.

Am citit recenzia ta despre ”Taietura”/ The Cut in regia lui Fatih Akin. Filmul lui Robert Guediguian Don’t Tell Me the Boy Was Mad’ (‘Une Histoire de fou’) a deschis actuala editie a festivalului. Care este opinia ta despre film?
E.D. – E un film important pentru că vorbește despre consecințe mai puțin cunoscute ale Genocidului armean. Asemenea consecințe se pot aduna într-un evantai întreg de povești adevărate, care trebuie culese și aduse în fața publicului. Regizori de calibre și sensibilități diferite atacă această temă și este bine să fie așa.

La sfarsitul decernarii premiilor pe 19.07 s-a vizionat o parte a unui film restaurat de curand, care trateaza si el genocidul. L-ai vizionat? Impresiile?
E.D. – Da, dar din păcate din film nu s-a păstrat decât un fragment de un sfert de oră. Este un document foarte important pentru că, deși este un film de ficțiune, fiind realizat la scurtă vreme după tragicele evenimente, prezintă o informație proaspătă, foarte apropiată de spiritul documentarist și cu atât mai tulburătoare.
Iti multumesc pentru timpul acordat!

Interviu realizat la Erevan de Alice Kanterian

Maternitatea contra terorismului: ”Une histoire de fou”


O pildă despre iubirea de vrăjmași și puterea vindecătoare a acesteia... Apărută (prescurtat) în Lumina Literară și Artistică din septembrie 2015, preluată de platforma Araratonline din 5 octombrie 2015 și de portalul culturavietii.ro din 10.10.2015

Cum era de așteptat, Festivalul Internațional de Film ”Golden Apricot” de la Erevan (12-19 iulie 2015) s-a deschis cu un film despre istoria Armeniei. Pelicula, intitulată Une histoire de fou (Povestea unui nebun; titlu internațional: Don't Tell Me The Boy Was Mad, Franța, 2015) de Robert Guédiguian, este unul dintre puținele lung-metraje de ficțiune din festival care tratează direct chestiunea genocidului din 1915 și consecințele lui - o rană încă deschisă a poporului armean. Astfel încât ovațiile cu care a fost primită de public recompensau nu atât calitatea artistică a filmului, cât curajul de a ridica probleme istorice și politice, care până astăzi sunt pronunțate cu jumătate de gură. 
 
Cetățean francez, armean după mamă, Robert Guédiguian s-a impus ca regizor și producător independent prin filme cu tematică socială; Marius et Jeannette (1997), laureat cu Premiul Jean Delluc și alte câteva importante distincții, l-a propulsat pe arena internațională, moment din care devine o prezență constantă și apreciată în festivaluri ca San-Sebastian, Valladolid, Berlin. Filmele sale sunt selectate la Cannes și Toronto. În 2006 realizează drama cu accente documentare Le Voyage en Arménie, care cucerește ”Caisa de Argint” la Erevan, festival din al cărui juriu principal a făcut parte în acest an.

Une histoire de fou, realizat după un scenariu scris de regizor în colaborare cu Guilles Taurand, urmărește trei generații de istorie zbuciumată a armenilor din secolul XX. Cu toate că cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară în anii '70 și urmărește trezirea conștiinței naționale într-un tânăr armean aflat la a treia generație în Franța, centrul de greutate al filmului e plasat pe două mari repere din trecut: asasinarea la Berlin a lui Talât Pasha, fost Mare Vizir al Imperiului Otoman, refugiat incognito în Germania ca să scape de condamnarea la moarte pentru genocidul din 1915, al cărui principal inițiator fusese. Cel de-al doilea moment este procesul de achitare a asasinului fostului pașă, armeanul Soghomon Tehlirian, care acuză Germania de refuzul extrădării și tăinuirea criminalului de război. Achitarea lui Tehlirian, eveniment de notorietate în epocă, reprezenta un prim triumf în lunga luptă de recunoaștere oficială a deportărilor în masă și masacrelor armenilor din 1915.

Aceste două momente, prezentate ca o reconstituire, constituie prologul filmului. Dar Guédiguian nu se concentrează pe problema culpei istorice și pe stabilirea vinovaților, ci pe problematica răzbunării și a iertării, chestionând legitimitatea morală a acțiunilor de tip terorist pentru cucerirea unei cauze istorice drepte (temă dezbătută și de filmul său L’Armée du crime). Răspunsul este clar și negativ, ceea ce conferă un anumit ton moralizator peliculei. 
 
Acțiunea propriu-zisă urmărește transformarea unui tânăr dintr-o familie așezată de armeni din Marsilia anilor '70, urmași ai lui Soghomon Tehlirian, într-un aprig luptător pentru recunoașterea genocidului strămoșilor săi, gest pe care îl consideră un act de recuperare identitară. Împreună cu un grup de militanți pentru această cauză și în secret față de familia sa, Aram (alias Syrus Shahidi) comite un atentat mortal împotriva ambasadorului Turciei la Paris, după ce acesta refuzase public să discute problema genocidului. În timpul atentatului, un tânăr biciclist, Gilles (interpretat de Grégoire Leprince-Ringuet) este grav rănit de explozie, accident care îl lasă paralizat. 
 
Încurajat de ”succesul” acțiunii sale, Aram pleacă în Liban fără știrea părinților săi, pentru a se alătura Armatei Secrete de Eliberare a Armeniei. Mama acestuia, Anouch (Ariane Ascaride), aflând din presă de atentat și intuind implicarea fiului său, merge la spital să-i ceară iertare, în numele acestuia, tânărului accidentat. Însă Gilles, care tocmai urma să se căsătorească, dorește să-l cunoască pe cel care i-a distrus viața și, după o perioadă de recuperare locomotorie, pleacă la Beirut împreună cu mama lui Aram. 
 
Relația dintre Anouch și Gilles constituie partea cea mai interesantă a filmului. Vrând să-și salveze fiul din mrejele sinucigașe ale terorismului, curajoasa Anouch îl salvează, implicit, și pe Gilles, aproape integrându-l în propria ei familie, atunci când acesta, din disperare, rupe logodna și se închide în sine. Anouch își transferă cumva dragostea maternă de pe propriul fiu (pe care, în urma opțiunii pentru terorism și a părăsirii căminului, în consideră pierdut) asupra lui Gilles, a victimei sale, ajutându-l pe acesta să-și depășească ura, deznădejdea și dorința de răzbunare. Cu mare greutate, Anouch și Gilles reușesc să străpungă barierele de protecție ale teroriștilor de la Beirut, pentru a se întâlni cu rebelul fugar Aram. Cei doi tineri bărbați își strâng mâna, dar calea lui Aram este fără întoarcere. Iubita lui face parte din aceeași organizație, trăiește aceeași dramă a ruperii de părinți, pe care nu vrea să-i implice în actele sale sinucigașe; cei doi tineri știu că nu au viitor și că soarta le este pecetluită. Fiecare atentat reușit și nedemascat deschide premisele altuia, de mai mare anvergură, într-un haos al terorismului internaționalist fără strategie și fără frontiere; dar certurile intestine dintre teroriști și lupta pentru putere desființează unitatea grupului. Acestor certuri le cade victimă și intransigentul Aram, asasinat pentru nesupunere de superiorul său, când acesta începe să-și piardă autoritatea. 
 
Dar pentru Anouch, Aram, într-un fel, murise de mult, astfel că din acest moment Gilles este adoptat de facto de părinții lui Aram și, grație influenței lui Anouch, devine, treptat, un fidel apărător al cauzei armene. Secvența finală îl surprinde peste ani pe acesta alături de îmbătrânita Anouch în Armenia, depunând un buchet de flori la monumentul strămoșilor asasinați ai acesteia. 
 
Dacă latura politică a filmului e ușor didacticistă, cea psihologică, dezvoltată de cuplul Ariane Ascaride și Grégoire Leprince-Ringuet, îi dă adevărata valoare artistică. Iar italianca Ariane Ascaride (actrița-fetiș și soția regizorului) duce pe umerii săi fragili întreaga și complicata încărcătură emoțională a filmului.