Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 29 decembrie 2016

Corul "Alexandrov": cântecul nu poate fi oprit!

Apărut pe platforma ActiveNews / 3 ianuarie 2017.






In fotocolaj: dirijorul corului, Vladimir Brodski (stânga sus); unul dintre soliști (dreapta sus); imagine de la concertul din Cluj (dreapta jos); momente din alte reprezentații; crainici TV cântă entuziaști în studio, ascultând corul "Alexandrov"
Cui îi e frică de muzica militară?... De pe 25 decembrie, o parte din ea – cea mai bună și mai înălțătoare – răsună numai în cer... 

Cu ocazia turneului său în România, corul "Alexandrov" din Rusia a interpretat cântece populare românești cu un patos, noblețe și profesionalism surprinzătoare - un adevărat omagiu și semn de respect din partea unui cor-simbol al Rusiei față de România, pe un fundal de relații bilaterale, în care numai la respect și noblețe nu te aștepți. Interpretarea vibrantă și cuceritoare scula și morții din morminte!
Deodată, un bucolic cântecel pastoral (Mult mi-e dragă primăvara), cântat odinioară în ritmuri agrare (de Sofia Rotaru ori, mai târziu, de Benone Sinulescu), parcă se transforma într-un pasional îndemn la luptă, adresat cu sinceritate nouă, românilor, infinit mai convingător decât muzica ostășească rigidă ori cântată în dorul lelii de pe la noi. Publicul aplauda în picioare, frenetic – titra un ziar din Cluj. De ca și cum primăvara cântată de solistul militar rus nu era cea a tractoarelor proletare (ca în cântecelul original), ci una metafizică, verticală, pe care nici nu îndrăznești să o numești... 

Pe 25 decembrie, corul "Alexandrov" al Armatei Roșii se ducea să cânte de Crăciun în Siria. Știau că riscă. Dar aveau despre ce cânta și pe cine să încurajeze! Nu au mai apucat... 
Vestea prăbușirii avionului Tupolev în Marea Neagră, cu 92 de oameni bord, chiar în dimineața primei zile a Crăciunului, a lovit ca un fulger. Se aflau printre ei 62 de membri ai renumitului cor, jurnaliști ai mai multor televiziuni importante și cunoscuta activistă umanitară Elizaveta Glinka (supranumită "Doctor Liza", salvatoare a numeroși copii-victime ale războiului din Ucraina, considerată de toți un miracol de energie și altruism).
Rusia și întreaga lume este în doliu după această tragedie, una din acelea care schimbă iremediabil fața planetei. 

Dar muzica nu moare. Ea este cea mai puternică armă a unei națiuni. Și se pare că tocmai de asta a deranjat. Prea multă noblețe, prea multă căldură umană, entuziasm, curaj și solidaritate între popoare considerate adversare semăna această muzică acolo unde alții încearcă să semene ură, frică, discordie, suspiciune. Prea nu se asemănau ostașii Corului oficial al Armatei Roșii cu imaginea de criminali feroce, pe care propaganda mediatică încearcă le-o atribuie!
Dar cântecul nu poate fi oprit. Cine l-a cântat pe pământ, îl va cânta și în cer! De unde va reveni pe pământ, cântat nu de oameni, ci de îngerii lor, cu însutită putere.
Văd în sfera virtuală cum sute de oameni, care până mai ieri nu știau nimic despre corul "Alexandrov", reacționează entuziasmați de muzica lui, îi apreciază talentul, căldura și capacitatea de solidarizare, semn că mesajul a fost transmis. Muzica aceasta a topit până și frontierele ideologice, adesea, atât de greu de depășit: de acum, ea îi va uni nu doar pe cei cărora le era adresată, ci se va transmite peste tot, ca o undă de șoc, unind oameni, popoare și teritorii la care nimeni nu s-ar fi gândit! 
Când se revarsă din cer (ori din cerul inimii), muzica nu poate fi oprită! Până și moartea nu face decât să-i înmulțească puterea; la fel cum sângele mucenicilor se face sămânță a credinței, speranței, a iubirii creștine.

Îndreptându-se spre un câmp de război, ei știau că își riscă viața, chiar dacă nimeni nu s-ar fi gândit că viața li se va curma atât de fulgerător și în acest fel. După rânduiala ortodoxă, zilele prohodirii lor au coincis cu praznice de martiri. Pe 28 decembrie sunt pomeniți cei 20 de mii de mucenici arși în Nicomidia în ziua Crăciunului, iar pe 29 decembrie, cei 14 mii de prunci uciși la Bethleem de Irod – o dublă jertfă colectivă, de neînțeles pentru atei: jertfa poporului mărturisitor și a inocenților pentru nașterea lui Hristos în lume. Din calendarul creștin, aceste două cete de martiri își proiectează rosturile peste absurdul catastrofei aviatice din Marea Neagră, conferind un sens ceresc acestei mari tragedii, extrăgând-o din zona noetic cea mai distrugătoare: cea a hazardului. Dacă un dezastru este asumat ca sacrificiu pentru aproapele și pentru mărturisirea lui Dumnezeu (o astfel de mărturisire sunt și colindele!), acela iese din sfera hazardului și intră în cea a sacrului, devenind jertfă pentru Nașterea lui Hristos în sufletele noastre, pentru renașterea Sa în popoarele noastre și în întreaga lume doritoare a auzi vocea lui Dumnezeu. 

Există mari tragedii care se înscriu ca puncte de cotitură în istoria unui popor. Istoria recentă a înregistrat câteva... Dacă poporul căruia i s-a dat tragica experiență are credința suficient de puternică spre a și-o asuma, o mutație subtilă se întâmplă în istoria sa, care ia treptat o turnură pozitivă, spirituală. Aceasta nu se observă imediat, dar oamenii aflați moralmente în preajma respectivei tragedii simt acest lucru, ei se încarcă cu o energie nouă (pozitivă sau negativă, în funcție de asumarea sau nu a jertfei), pe care ceilalți nu o au. Treptat, mutația se manifestă în istorie, se obiectivizează, pe măsură ce poporul respectiv își înțelege mai bine sensul și este gata să-și asume Crucea sa. Iar cel ce-și asumă Crucea de bunăvoie devine purtător de lumină, pentru sine și pentru alții. 


Sper că acest sacrificiu, pe care îl deplângem acum cu toții, va redeștepta mai mult substraturile profunde din popoarele noastre, cele mari și cele mici, dar în care încă trăiește Hristos, spre a coaliza cât mai multă suflare de pe această planetă în lupta împotriva minciunii, a ipocriziei, a indiferenței și a răului, în lupta pentru demnitate și Viață.

http://www.napocanews.ro/2016/01/corul-armatei-ruse-interpreteaza-un-cantec-patriotic-romanesc-video.html 
Mult mi-e draga primavara
https://www.rt.com/news/371720-doctor-liza-crash-activist/
http://www.publika.md/cine-este-renumita-doctorita-victima-a-accidentului-aviatic-din-ziua-de-craciun_2853971.html
http://www.publika.md/te-trec-fiorii-cele-mai-frumoase-melodii-interpretate-de-ansamblul-armatei-ruse-alexandrov_2853761.html 
Corul Armatei Rosii la Bucuresti - 23 sept 2015 (înregistrare, probabil, integrală)

marți, 20 decembrie 2016

Lansare de carte, conferinţă și recital poetic în Campusul universitar de la Cluj


Miercuri, 21 decembrie 2016 la ora 17:00, în sala H1 a Cantinei Studenţilor din Campusul Haşdeu (lângă Biserica Studenţilor), ne vom întâlni cu d-na Elena Dulgheru, cunoscută ca poet, critic de film, publicist.
Evenimentul este prilejuit de dubla lansare de carte cu titlurile:
“EROTICO-APOCALIPTICA. POEME DIN TEMPLUL TATĂLUI” şi “TARKOVSKI. FILMUL CA RUGĂCIUNE”.
Conferinţa d-nei Elena Dulgheru va fi însoțită și de un recital poetic.

Vor fi disponibile și alte cărți scrise sau traduse de autoare:
 "Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov", 
"Canonul lui Tarkovski", "Pentru trecerea zării și alte poeme".

Vă aşteptăm cu tot dragul!

Anunț preluat de pe situl ASCOR-Cluj.

luni, 19 decembrie 2016

"Tarkovski. Filmul ca rugaciune” şi „Erotico-Apocaliptica", lansate la Biblioteca Județeană din Cluj


Joi, 22 decembrie 2016, vă invit, de la ora 13, la:

Dublă lansare de carte la Biblioteca Județeană "Octavian Goga" din Cluj: „Tarkovski. Filmul ca rugaciune”, ed. a IV-a şi „Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, urmată de un recital poetic.

In foaierul sediului central al Bibliotecii (Calea Dorobanților 104).


"Dimineața care nu se va sfârși" - premieră națională la Cluj


Vă invit miercuri, 21 decembrie la Cluj, la premiera filmului unui tânăr preot-cineast, Ciprian Mega. Acesta nu se consideră cineast, dar a câștigat cu pelicula sa de debut un important premiu (”Istess per il Giubileo della Misericordia”) la Festivalul Internațional "Popoli E Religioni" de la Terni (Italia).
Filmul este o dramă impresionantă, tulburătoare prin sensibilitate și realism, despre suferințele emigranților români din Cipru.
Il voi prezenta eu, alături de actorul Ovidiu Crișan, unul din protagoniștii "grei" ai peliculei.

De la ora 20, la Cinema Victoria.

Pagina de FB a peliculei: https://www.facebook.com/dimineatacarenusevasfarsi/

Si cea a premierei clujene: https://www.facebook.com/events/558011717733178/

(Premiul este acordat de Institutul de Studii Teologice și Istorico-Sociale din Terni).

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Tarkovski la Barcelona. Și noi



Kitty, Olena, Tamara, Donatella, Dmitri, Charles, Neide, Evgeni, Elena, Ivan, Ruxandra, Layla, and so on
Jubileul de trei decenii de la trecerea la veșnicie a lui Andrei Tarkovski risca să treacă aproape neobservat, dacă Universitatea „Pompeu Fabra” din Barcelona nu ar fi avut inițiativa să organizeze, pe 18-19 noiembrie 2016, Simpozionul internațional “Andrei Tarkovski în contextul culturii universale”. Evenimentul, realizat cu concursul Filmotecii din Catalonia (care a prezentat cu această ocazie câteva filme restaurate ale maestrului rus), a întrunit o bună parte din cei mai reprezentativi cercetători și istorici din Europa și America de Sud ai vieței și operei marelui cineast. Ca întotdeauna, organizarea a depins de inițiativa unui entuziast și de o idee lansată la un moment oportun. De data asta, e vorba de inimoasa Tamara Djermanovic, coordonatoarea Seminarului de limbi slave al Facultății de Științe Umaniste a Universității „Pompeu Fabra”.


Iar ideea a apărut în timpul unui simpozion dedicat lui Dostoevski, desfășurat în iunie la Universitatea din Granada – povestește Igor Evlampiev, profesor de filosofie din Sankt-Petersburg, participant la ambele manifestări. „Sunt 30 de ani de la moartea lui Tarkovski; ce-ar fi să faci ceva pe tema asta?” - i-a sugerat acesta mai tinerei cercetătoare, care tocmai prezentase o comunicare despre estetica și viziunea eshatologică a lui Tarkovski și Dostoevski. Ideea a prins, iar lucrurile au început să se miște. Așa se întâmplă mereu: un om inspirat (sau un înger) aprinde la un moment dat o idee; apoi e nevoie de o inimă mare, ceva pârghii administrative și multă transpirație, ca lucrurile să fie duse la capăt.

Stand cu cărțile participanților
Simpozionul a reunit o serie de specialiști consacrați, precum venerabilele doamne Kitty Hunter Blair (Londra), traducătoarea unor texte fundamentale ale lui Andrei și Arseni Tarkovski, Donatella Baglivo (Roma), realizatoarea unor documentare legendare despre marele cineast, prof. Neide Jallageas (Sao Paolo), editoarea prestigioasei reviste multilingve „Kinoruss” și pasionată cercetătoare a operei cineastului, Layla Alexander-Garret (Londra), traducătoarea de platou pentru filmul „Sacrificiul” și autoarea unor volume memorialistice despre Andrei Tarkovski. Nu au lipsit autorii unor monografii redutabile despre cineast, ca prof. Dmitri Salînski (Moscova) și Igor Evlampiev, regizorul documentarist Evgheni Țîmbal (Londra), fost asistent de regie la filmul „Călăuza” și Charles Henri de Brantes, directorul Institutului “Andrei Tarkovski” din Paris. Evident, au fost prezenți și localnicii - profesori la universitatea gazdă, la alte universități spaniole, ori cercetători independenți: Rafael Argullol, Carlos Losilla, Carlos Muguiro, Iván Ródenas Latchikov, José Manuel Moriño.

Neide Jallageas, Dmitri Salînski, Evgeni Țîmbal, Igor Evlampiev, Layla Alexander, Kitty Hunter Blair
Marii absenți au fost scriitoarea Marina Tarkovskaia și regizorul Aleksandr Gordon, sora și cumnatul marelui cineast, care sunt sufletul fiecărei manifestări de acest fel; au fost prezenți, însă, în spiritul întregii reuniuni, inclusiv în cuvântul de deschidere – „
Momente biografice în filmele lui Andrei Tarkovski”, semnat de Marina Tarkovskaia și citit de Tamara Djermanovic. Tot din partea componentei artistice a familiei, fiul regizorului, Andrei Tarkovski jr., a trimis de la Florența un fugitiv, dar cald mesaj video de salut.

Nu mică mi-a fost mirarea - dar mare, bucuria -, când printre foarte tinerii cercetători (ca Olena Velykodna și Roger Vilanova Jou) am descoperit o veche cunoștință din România, Ruxandra Berinde, aflată acum la studii în Anglia, pe care o știam de la Seminarul “Trei seri de film duhovnicesc”, ținut de mine la Cluj în 2007; aceasta, devenită între timp doctor în arhitectură, a prezentat un interesant text despre „Biografia lui Andrei Tarkovski, văzută prin case și locuri”, însoțit de un atent lucrat film documentar, încă în lucru, realizat tot de ea, cu materiale inedite pe acest subiect.

Casa Milà
Tema prezentată de mine, „
Arhitectura organică la Tarkovski”, a venit în întâmpinarea organicității arhitecturii lui Antonio Gaudi, cel mai reprezentativ maestru edilitar modern al Barcelonei. Geometriile sale neeuclidiene, prietenoase și năstrușnice, prezente la tot pasul și perfect încadrate în peisajul citadin (de la Palatul și Parcul Güell, la Casele Milà și Batlló, până la cotroversata catedrală-logotip a urbei, Sagrada Familia), conferă mult din tonul sărbătoresc, vitalist și jovial-excentric al spectacularului oraș.

Citadelă tipic mediteranean-medievală, dar păstrând urmele antichității romane, când a fost, de fapt, întemeiată, Barcelona este un oraș al splendorii, armoniei și voiei bune, punând în valoare cele mai luminoase trăsături ale Spaniei. Refăcută după vicisitudinile cuceririlor arabe, războaiele civile medievale și, mai târziu, cele napoleoniene, supraviețuită cu bine Războiului Civil Spaniol, de pe urma bombardamentelor căruia nu a suferit foarte mult, Barcelona este astăzi un oraș înfloritor, al doilea ca mărime din Spania, și una din cele mai căutate destinații turistice ale lumii.

Datorită straturilor istorice diverse, conservate de arhitectură în tot atâtea monumente de valoare, care se îmbină armonios unele cu altele, urbea amintește mult de pitoreștile orașe italiene, care la fel de bine știu să marieze tradiția și modernitatea, iubirea pentru trecut, cu efervescența creatoare a prezentului. Acest neostenit spirit creativ, mereu deschis noului, dominat de forță și de armonie, este atu-ul principal al orașului. Nu degeaba acesta a fost gazda atâtor genii ale artei europene (de la Picasso și Juan Miro la Gaudi), dar mai ales a Modernismului Catalan. Acest curent arhitectonic, formulat de Lluis Domenech i Montaner, director al Școlii de Arhitectură din Barcelona la sfârșitul secolului al XXI-lea (unde i-a fost profesor și lui Gaudi), de Puig i Cadalfach, Gaudi și de alți proeminenți arhitecți, și-a propus să creeze o arhitectură națională care să reflecte sufletul catalan, integrând influențele arabe, tradiția gotică și clasicismul, gustul pentru spectaculos și ornamental. Au reușit cu brio acest lucru, iar înfățișarea inconfundabilă și atât de atrăgătoare a orașului, pe care o putem gusta la tot pasul, li se datorează în special lor. Stilul definit de aceștia urmează principiile generale ale Art Nouveau: folosirea abundentă a liniilor curbe în locul dreptelor și a unghiurilor, motivele organice și vegetale, decorativismul abundent, culorile strălucitoare atipice pentru arhitectură, gustul pentru asimetrii, dar și uzul simbolurilor de extracție tradițională. Integrarea genială a tuturor acestor elemente eteroclite a creat o arhitectură vie, dinamică și umană, adesea luxuriantă în decorativism, extrem de fotogenică în ansambluri și în detalii, uneori înclinată spre kitch, dar niciodată apăsătoare, distructivă ca spirit sau arogantă.
Sagrada Familia - detaliu

Acest spirit creativ efervescent, nedemolator și lipsit de complexe se păstrează până azi, inclusiv în efemera cultură a grafitti-urilor, cu care tinerii decorează pereții micilor magazine, barurile și garajele Cartierului Gotic, cel mai vechi centru de interes al orașului. Atâta risipă de talent nu am mai întâlnit nici în veșnic creativa Italie.

Tot Cartierul Gotic atrage atenția prin genialitatea proiectării stradale, organice și raționale totodată, căci nu te poți pierde în aparentul păienjeniș al străzilor înguste, proiectate, de fapt, după geometrii atente, astfel ca să comunice eficient între ele. Acest principiu al urbanismului medieval mediteranean, întâlnit și în Italia și în orășelele insulare din sudul Greciei, valorifică la maxim spațiile înguste, reușind să confere fiecărei întâlniri de străzi sentimentul surprizei, valorificat în arhitectura irepetabilă a piațetelor, care descoperă în unghiuri largi sau înguste, mereu, alte drumuri, alte fațade de clădiri, fiecare cu unicitatea ei (și niciodată spatele acestora, care parcă n-ar exista, de ca și cum întregul oraș ar fi deschis tot timpul spectacolului). Această rețea stradală parcă te privește, intră în dialog și se joacă cu tine, iar edilii ulteriori ai orașului au reușit să asimileze acest spirit, conferindu-l și arhitecturii stradale a epocilor mai noi.

sâmbătă, 3 decembrie 2016

"Julieta" sau încercările dragostei materne


Apărut în Ziarul Lumina din 19 noiembrie 2016 și preluat de platforma culturavietii.ro/10 decembrie 2016

Cald, emoționant și sinuos, Julieta, cel de-al douăzecilea (sau douăzeci și unulea, după alte numerotări) lungmetraj al lui Pedro Almodovar nu îl dezminte pe proeminentul cineast spaniol care, la cei 67 de ani ai săi, își păstrează aceeași prospețime, creativitate și putere de surprindere. 

Pelicula realizată în 2016, care reprezintă propunerea Spaniei pentru Oscar, a primit o nominalizare la Palme d’Or și trei la premiile Academiei Europene de Film și a avut, ca de obicei în cazul cineastului, cronici dintre cele mai elogioase. 

Cronicarii, când vorbesc de un nou film al lui Almodovar, sunt tentați, pe bună dreptate, să observe recurențele acestuia cu filmele anterioare, liniile de continuitate stilistică și tematică, migrarea motivelor și paradigmelor de la un film la altul, mereu în alte configurații, care nu încetează să ne surprindă prin stabilitatea internă și prin inedit. Obsesia fatalității, omnipotența pasiunii, care, cu toată efemeritatea ei, schimbă fulgerător și iremediabil vieți omenești, personajele nobile marcate de boli incurabile, susținând moral avatarurile eroilor principali, prezența ca un leitmotiv a personajelor în comă – martori inerți ai destinelor zbuciumate ale altora, și, bineînțeles, femeile puternice, luptând pentru iubire, dar confruntate cu trădarea și, ulterior, cu apăsătoarea singurătate, și solidaritatea acestor femei întru prezervarea familiei, într-o lume cu reminiscențe matriarhale, în care bărbatul e o prezență trecătoare ori, în cel mai bun caz, sortită să rămână în umbră – iată un evantai de eroi și situații romanești sau “telenovelistice”, care se configurează, de fiecare dată, în alt peisaj, la fel de viu și fremătător și la fel de substanțial în mesajul uman transmis de conturul de ansamblu al relațiilor de destin între generații. Esența acestui mesaj este că împlinirea personală e condiționată de grija constantă față de aproapele, fie acesta consangvin sau străin. Umorul regizoral și prospețimea jocului nu lasă să pătrundă nici o urmă de manierism în toate aceste reluări de motive, pe care e mai potrivit, în cazul lui Almodovar, să le numim “invarianți ai naturii umane”, decât “clișee”. Această poietică e întregită de comentariul plastic și muzical; primul, în cheie pop, cu accente foviste, dominat de roșu, albastru și negru, purtat de scenografie și mai ales de costume, induce o detașare ironic-estetizantă de personaje și de situațiile dramatice; cel muzical, dimpotrivă, preluat adesea din melosul iberic sau din momente iconice ale cântului european, adâncește dimensiunea patetică, conferindu-i pe alocuri fiorul tragediei.

În aceleași coordonate se desfășoară și Julieta, al cărui scenariu, scris, ca de obicei, de regizor, este bazat pe trei povestiri din cartea Runaway (2004) a cunoscutei scriitoare canadiene Alice Munro. Filmul le aduce în prim-plan pe Emma Suárez și Adriana Ugarte, ca ipostaze de tinerețe, respectiv de maturitate ale aceleiași protagoniste, Julieta. Aceasta își pierde partenerul de viață, pescarul Xoan, ca urmare a unui naufragiu pe timp de furtună, și este pedepsită prin abandon de unica sa fiică, Antia, de 18 ani, când aceasta află că moartea tatălui ei a survenit în urma reproșurilor de adulter (îndreptățite) făcute acestuia de Julieta. Filmul urmărește, pas cu pas, lupta disperată și neputincioasă a Julietei de a-și recupera fiica, plecată inițial într-o "călătorie spirituală" în Pirinei, dar dispărută apoi definitiv din viața mamei sale. Inițial o profesoară de limbi clasice, plină de farmec și iubită de elevi, pierzându-și căsnicia relativ fericită, abandonată de Antia, de la care primește o dată pe an câte o ilustrată fără text și adresa experitorului, Julieta parcurge treptele infernului personal. De la disperare, la furie și depresie, până la apatia totală față de viață. Acesta este momentul când, în mod neașteptat, Julieta își găsește un iubit, pe tăcutul Lorenzo, și când află de la o bună prietenă din copilărie a Antiei că aceasta locuiește în Elveția și are trei copii. In speranța că fiica sa va voi să reia legătura cu ea, Julieta se mută în apartamentul din Madrid în care o crescuse pe Antia, aceasta fiind singura adresă la care aceasta ar fi știut să o găsească. 
 
Filmul debutează cu o lungă scrisoare de dragoste maternă, confesiune și dezvinovățire, pe care Julieta o scrie Antiei – prilej de ample întoarceri în timp, până la momentul întâlnirii Julietei cu Xoan și a iubirii lor pasagere din tren, care o va produce pe Antia și le va pecetlui destinul -, și se termină cu lecturarea fericită a scrisorii îndelung așteptate a Antiei, pe care doar moartea unuia dintre copiii o face să își înțeleagă mama și să îi scrie. 

Toată această desfășurare telenovelistică, emoționant pusă în scenă, este comentată de registrul scenografic, cu tușe semantice proprii, încadrând în momente-cheie personajele în adevărate rame plastice, precum și de registrul obiectual – în speță, straniile statuete masculine cu accente cubist-neolitice, cu membrul viril amputat, produse în serie de solitara sculptoriță Ada, iubita ocazională a lui Xoan... trimitere freudiană la marile iubiri amputate și destine deturnate fulgerător – temă centrală a filmografiei lui Almodovar.