”Oglinzi și fum”, un documentar despre Revoluție, de trei ori curajos

 

Pe 22 decembrie 2020, TVR a lansat în premieră națională un film documentar despre Revoluția din Decembrie 1989, realizat de Alex Stănescu. Filmul a putut fi vizionat toată ziua, gratuit, pe canalul youtube al televiziunii.

Este încurajator să întâlnești tineri cineaști capabili să-și consacre ani buni de viață realizării unei idei de suflet, unui vis personal, unui film. Un astfel de om este Alexandru Stănescu, cineast independent, publicist, timp de mai mulți ani editor de imagine și sunet la importante televiziuni, autor a câteva scurt-metraje pe teme istorice și de artă, actualmente doctorand la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii al Universității din București.

”Oglinzi și fum” este documentarul său de debut în lungmetraj și, în același timp, o producție independentă, în care autorul realizează, practic, totul: scenariu, regie, imagine, sonorizare, montaj și producție. Temerară întreprindere, mai ales pentru un debutant, care are în față rafturi întregi de filmografie documentară și de reportaj, cuprinzând titluri de referință pe această temă! Dar toate acestea nu-l mulțumesc pe jurnalistul investigator din Alex Stănescu, din simplul motiv că nu oferă un tablou limpede și coerent al actului istoric din Decembrie 1989. Dar există, oare, acesta?

Preocupat de peste doisprezece ani de Revoluția Română din 1989, Alex Stănescu demarează un curajos demers de investigație proprie, concretizat într-o serie de interviuri, precum și într-o laborioasă cercetare de arhivă vizuală, demers pe care îl structurează într-un incitant documentar, construit cu nerv, pasiune și multă muncă.

O suită de interviuri cu personaje-cheie ale Revoluției, mai toate, căzute astăzi în dizgrație ori în uitare, cu actori de culise din tabere politice diferite, precum și cu istorici și jurnaliști, alături de sondaje de opinie stradale, încearcă să contureze răspuns unor întrebări neliniștitoare, rămase neelucidate până astăzi:

Ce a fost spontan și ce a fost premeditat în actul istoric violent din 21-22 Decembrie 1989? Cât de onești sunt ”monștii lui sacri”, când pretind că spun adevărul? Cum de aceste ”adevăruri” se bat mereu cap în cap? A fost Ceaușescu un tiran, un erou național, sau un lider care a scăpat, la un moment dat, frâiele puterii? Care a fost rolul jucat de Securitate și de celelalte forțe de protecție în îndepărtarea lui Ceaușescu de la putere? Cine au fost teroriștii? Și, în fine, ce relevanță au toate acestea pentru tinerii mileniului III, care au învățat despre Revoluția din 1989 doar câteva pagini, și acelea, confuze, din manualele de istorie?

Cu temeritate și tact, Alex Stănescu își conduce interviurile spre elucidarea, atât cât se poate, a acestor întrebări. Rezultatul: un evantai de răsfrângeri ale adevărului istoric, oglindite în martori, frânturi de filmări și fotografii de epocă (multe, inedite), dar încețoșate de ”fumul” încă persistent din jurul lui, al Adevărului.

Ca demers investigatoriu al unei problematici extrem de complexe și în continuare controversate, prin abordarea unor ”dinozauri” greu accesibili și tot mai retractili față de tânăra generație, și prin caracterul independent al peliculei, ”Oglinzi și fum” este un debut de trei ori curajos și are șansa de a-l impune pe Alex Stănescu în pleiada tinerei generații de cineaști români.

Trailerul filmului poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=Y7jv-Vq-uO4

Pentru detalii legate de posibilitățile de revizionare a filmului și despre eventualele sale reprogramări, vă rog să îl contactați direct pe autor: https://www.facebook.com/alexandru.stanescu

Demascarea (2011), de Nicolae Mărgineanu, joi 28 mai, de Înălțare, la Dalles

Un documentar-mărturie cutremurătoare despre Fenomenul Pitești, alcătuit ca o suită de interviuri cu victimele și martirii cutremurătorului apogeu al gulagului comunist românesc. Regia: Nicolae Mărgineanu. Scenariul: Alin Mureşan. Imaginea: Andrei Lascu, Nicolae Mărgineanu. Montaj: Nita Chivulescu. Muzica: Petru Mărgineanu. Cu: Petru Cojocaru, Gheorghe 'Gelu' Gheorghiu, Dimitru Dan Lucinescu, Nicolae Purcarea, Emil Sebeșan, Tudor Stănescu, Gheorghe Stanică. Durata: 70 minute.

Coproducţie a Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca, AGER Film, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, fenomenulpitesti.ro, cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer România, realizat între octombrie 2009 - decembrie 2010. Scenariul a fost conceput de istoricul Alin Mureşan, autorul a două volume dedicate fenomenului Piteşti.

”Filmul se întemeiază pe îmbinarea relatărilor a 8 victime ale torturilor din închisoarea Piteşti, care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă, stările sufleteşti pe care le-au cunoscut, şi ne oferă consideraţiile lor despre scopul şi efectele acţiunii. Mărturii pline de emoţie, dure, dar lipsite de ură şi patimă. Cele 70 de minute de mărturii tulburătoare sunt împărţite în 11 capitole: „Scopul acţiunii Piteşti” „Începutul: câştigarea încrederii”, „Declanşarea violenţelor”, „Etapele”, „Ţurcanu”, „Ororile”, „Blasfemiile”, „Disperarea”, „Speranţa”, „Încetarea acţiunii”, „Aveţi regrete?”” (Universulargesean.ro, “Demascarea”, un film de Nicoale Mărgineanu despre ororile suportate de intelectualitatea românească în închisoare, în timpul Fenomenului Piteşti, 24 iulie 2017).

Filmul poate fi vizionat de aici: https://www.youtube.com/watch?v=mc5Cnyi_nSg

https://www.facebook.com/events/715188592618650/?active_tab=about

Mai multe detalii pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica

Michael Moore despre “A treia forţă”

Apărut în ziarul Lumina din 23 ianuarie 2010

Ultimul film al lui Michael Moore, “Capitalismul: o poveste de dragoste” reia tema constantă a celebrului documentarist independent, şi anume polemica cu establishment-ul (nord-american) şi dezvăluirea ipocriziei corectitudinii politice.

Dar dacă documentarele precedente (“Cântec pentru un masacru” / “Bowling for Columbine” - 2003, “Fahrenheit 9/11” - 2004, “Sicko” - 2008), demascau maladii sociale şi politice ale lumii de azi şi făceau incursiuni curajoase în culisele puterilor supranaţionale, cum nici un alt documentar de circulaţie nu îşi permisese până atunci, “Capitalismul: o poveste de dragoste” nu doar demască şi acuză, ci oferă soluţii.

Contrar părerilor unor critici ai săi, Michael Moore nu este antiamerican (demersul său având ca scop declarat însănătoşirea unui sistem, iar nu compromiterea unei superputeri), ci anticapitalist (înţelegînd prin asta capitalismul monopolist, ce a exclus libera concurenţă). Cineastul insistă pe separarea celor două concepte, care în opinia publică au ajuns să se suprapună, arătând că nicăieri Constituţia Statelor Unite nu vorbeşte de capitalism şi de acumulare de capital în mâinile unui număr restrâns de indivizi ci, dimpotrivă, apără valorile şi drepturile colectivităţii - spirit democratic dispărut – după părerea regizorului – din viaţa politică americană. Michael Moore nu este nici socialist, comunist sau marxist (cum aceiaşi critici pretind), credo-urile sale fiind democraţia şi creştinismul. Căci dincolo de gestul jurnalistic primar, investigativ-justiţiar (aflat la baza fiecărui film al său), se află opţiunea pentru direcţia creştin-conservatoare a gândirii politice americane.

De aici, unicitatea demersului său în specia, slab reprezentată pe plan mondial, a documentarului politic antisistem. Cele mai multe astfel de filme, realizate de obicei şi promovate în stil samizdat, suferă vădit de “conspiraţionism” şi, urmărind “întunecate conspiraţii mondiale insoluţionabile” (reale sau ipotetice, dar îndeobşte gonflate), produc finalmente o stare de panică obsesivă, vecină cu paranoia. În schimb, filmele lui Michael Moore se raportează întotdeauna la normalitate, au echilibru, luciditate şi umor şi oferă speranţă. Cu alte cuvinte, nu deifică răul, nu îl absolutizează şi nu anulează persoana ci, dimpotrivă, oferă răspunsuri în valorile morale ale individului şi credinţei.

Pas cu pas, Michael Moore deconstruieşte miturile societăţii americane (visul bunăstării generale, al democraţiei şi libertăţii), opunându-le realităţi dintre cele mai dure şi incomode: statutul incert al personalului cu înaltă calificare din domenii de mare răspundere, afaceri oneroase între justiţie, închisorile pentru minori şi ONG-uri, lipsă de protecţie socială, programe de spoliere a populaţiei de către bănci cu concursul agenţiilor de asigurări, evazionismul fiscal al unor guvernanţi, susţinut de marile bănci, maşinaţiile vinovate ale bursei, angajate într-un ciclu perpetuu şi maladiv al îmbogăţirii pe spinarea maselor tăcute de contribuabili. Faptele sunt extrase cu bisturiul reportericesc al investigatorului independent, susţinute de interviuri cu martori (eventual, protejaţi de anominat) şi analizate lucid, uneori cu suportul specialiştilor. Asemenea teme apăruseră, ce-i drept, în doze homeopatice, de prin anii 70 în thrillerele politice, deschizând dosare secrete reale, în momentul declasificării lor. Dar dacă în filmele de acţiune ele funcţionau mai degrabă ca nadă pentru o poveste cu suspans, ancorată în cea mai fierbinte realitate ori, dimpotrivă, destinul unui individ devenea parabolă politică, filmele lui Moore au ca obiect de sine stătător diagnoza organismului socio-politic şi vindecarea lui (pe bază de soluţii extrase din sfera praxisului democratic occidental şi din modelele Evangheliei).

De pildă, Michael Moore propune sistemul cooperatist de organizare a producţiei, în care profitul e împărţit egal între muncitori şi conducere, oferind exemple de astfel de întreprinderi prospere din SUA. Transparenţa tranzacţiilor bancare i se pare un imperativ necesar, în lipsa căruia capitalul poate fi folosit oricând împotriva majorităţii.

Demascând folosirea oneroasă a banilor publici şi refuzându-i-se intrarea în marile concerne şi instituţii bancare pentru discutarea acestor chestiuni, temerarul cineast improvizează, ca şi în alte filme, gesturi don-quijoteşti (cere, cu o sacoşă goală de piaţă, returnarea banilor furaţi, se lasă dat afară de body-guarzi, înconjoară luxoasele reşedinţe cu o panglică lungă, inscripţionată ca la poliţie “Crime scene! Do not cross!”), subliniind cu tristeţe solitudinea protestului său şi îndemnând la solidaritate şi acţiune.

Susţinut de declaraţiile a doi clerici catolici, cineastul nu se sfieşte să eticheteze capitalismul drept un sistem profund antiuman şi “un păcat”, declarând că “a ratat episodul din Biblie în care Iisus devine capitalist”. În acest spirit, cineastul preia câteva secvenţe din filmul lui Zeffirelli “Iisus din Nazaret” şi imaginează răspunsurile Mântuitorului la problemele lumii, extrase din practicile şi sloganurile societăţii de consum: efectul este dur, tragi-comic şi deconcertant, iar teza (în ipotezele formulate) este demonstrată.