Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 29 octombrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (8)



Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon...
Ierihon. Biserica Sf Elisei
Suntem în perioada vizitei lui Trump la Ierusalim. Tocmai am evadat din Sfânta Cetate, care e asediată de poliție la ora asta și are traficul paralizat, ne-am închinat la mormântul lui Lazăr din Betania, am vizitat o mănăstire ortodoxă aproape pustie de pe o șosea pustie și mărginașă din aproape pustia Betanie și încercăm să ne îndreptăm spre Ierihon. 
 
Ați mers vreodată cu un microbuz condus de un copil? În Cisiordania se poate!În Betania, ne duce la autogară un șerut condus de un puști de vreo 9 ani, care cu siguranță nu are carnet de șofer; ezităm să urcăm, până când vedem că microbuzul se umple și că altul nu vine. Un englez atletic, care se așază dezinvolt pe „locul mortului”, ne dă curaj. Volanul e mai mare ca puștiul, care șofează aproape din picioare, cu aerul că nu o face pentru prima dată. „To Jericho?”, îl întrebăm, fără speranța să ne răspundă; puștiul nu vorbește decât arabă, dar înțelege și dă cam neconvingător din cap. Cine știe unde ne duce? Totuși, ne lasă la stația de unde se merge spre Ierihon. O altă șosea aproape pustie, prăfoasă, cu chioșcuri dubioase pe margine. 
 
Șoferii de ocazie ne înconjură. Ar trebui să ne tocmim, dar am obosit. O atmosferă neprietenoasă plutește în aer. De unde vine? Praful, nepăsarea localnicilor, care nu se arată pe străzi, dar lasă mizeria să mocnească, căldura apăsătoare, lipsa de indicatoare, viclenia taximetriștilor și engleza lor stricată ne creează o stare de abandon, vecină cu disperarea. Senzația că ești la o margine a lumii, abandonată de Dumnezeu, persistă. 
 
Ierihon. Dudul lui Zaheu - bis Sf Elisei
Șapte șekeli de persoană e drumul cu șerutul spre Ierihon. Șoseaua e incredibil de bună, occidentală, ca cele mai multe drumuri interurbane din Israel, dar aerul e tot mai cald și mai irespirabil. Nu știu cum, aridul deșertului intră peste noi, prin geamurile bine izolate ale mașinii. Un abrupt de pământ roșu uscat mărginește o latură a șoselei. Un stâlp ne indică cele câteva zeci de metri sub nivelul mării la care ne aflăm. Vom coborî și mai jos. Presiunea și uscăciunea din aer îți dau o stare de panică fizică și morală ireproductibilă. Vor crește și mai mult. De ca și cum păcatul, înșelăciunea, boala și descompunerea te-ar pândi aici la tot pasul! Era torid și la Hozeva, dar câtă diferență! Acolo, firavul pârâu Cherit, cu micile lui oaze de verdeață, îmblânzea asprimea deșertului carstic, pe când acum parcă nu mai avem nici o scăpare. Nici nu are cum a fi altfel, căci coborâm spre Marea Moartă! Starea de implozie a spiritului e iminentă, de ca și cum ne apropiem de întunericul cel mai din afară. Inima se face tot mai mică, abandonând și trupul și voința, parcă ar refuza din răsputeri această încercare! Singura speranță, Așezământul românesc de la Ierihon, ni se desenează ca o luminiță de la capătul tunelului, la care nu știm dacă vom ajunge.

Continuarea probei deșertului. Bolgia a doua

Destul de repede ajungem la o adunătură de case pipernicite, niște paralelipipede albe aseptice, fără grădini, amplasate haotic și fără nici o construcție-reper. Acesta e Ierihonul! Ne spune șoferul. Am ajuns? Nu cred. Nu pot să cred. Maghernițele astea dubioase, pierdute printre străzi fără nume și fără culoare, pe care aproape că nu mișcă țipenie de om, sunt cel mai vechi oraș din lume? Și suntem în centrul Ierihonului! Nici o construcție respectabilă nu justifică titlul de oraș acestei aglomerări de cuburi anodine și coșcovite, neanimate de oameni, lipsite de ordine și de orice reper urban funcțional identificabil.
Unde să vă las?” - ne întreabă șoferul. „La dudul lui Zaheu!”


te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când pâcla șoselei e una cu pâcla minții și nici un drum nu mai duce spre țintă;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când voci în răspăr ți se-nvolbură-n jur, până când limba maternă îți e de nerecunoscut;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când hărțile ți se fărâmă în mâini, ca și banii, a căror socoteală nu o răzbești;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când, gol și dezbrăcat, pierzi rostul bucuriei de pelerin;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când ochi lunecoși ți se-aruncă-n obraz, întrebându-te „ce ai cu noi?”;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când apa nu-i apă, casa nu-i casă, și mai ales când prietenii ți s-au rătăcit de pe drum;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când nu îți mai recunoști propriul chip;
te cearcă Dumnezeu într-o țară străină când dragul whats’up e blocat de hackeri palestinieni:
și ai rămas fără voce!

Aici este dudul lui Zaheu!” Șoferul ne spune să coborâm... „Nu e acesta dudul lui Zaheu!” „Ba da, e acesta!” „Vă spun singur, nu e!” „Ba da, coborâți!” 
 
Falsul dud al lui Zaheu (foto: internet)
Șoferul arab ne lasă lângă un arbore cu coroană impresionantă și trunchiul perfect sănătos, dintr-o mică grădină publică înverzită. Nu are nici o cracă uscată. Doi localnici distrați ne confirmă că acesta e dudul. Se vede că, de fapt, ca și șoferul nostru,
nu le pasă și sunt gata să spună orice ca să facă pe plac clientului, și că habar n-au de obiectivele creștine din zona lor, nici măcar din motive comerciale. Mai târziu voi descoperi că cele mai multe situri turistice de limbă engleză dau tocmai acest copac falnic drept istoricul dud al lui Zaheu: este versiunea franciscanilor, care a făcut carieră în ghidurile de profil! Noroc că unul dintre noi a mai fost pe aici! Grăbim pasul și, după câteva zeci de metri de marș pe o stradă prăfoasă și încinsă de soare, ajungem la o mică biserică grecească, a cărei curte adăpostește celebrul dud. Sau sicomor, cum i se spune aici. Trunchiul, foarte bătrân și uscat, îi este acoperit cu un înveliș de plexiglas. În curtea pustie ne tragem sufletul.

Biserica, o construcție eteroclită destul de sărăcăcioasă, este închinată Sfântului Elisei, profetul care cu trei milenii în urmă, la rugămintea locuitorilor a făcut printr-o minune ca apa Ierihonului, până atunci amară, să fie bună de băut. Izvorul binecuvântat de ucenicul Sfântului Ilie adapă până azi ancestralul oraș. Băiatul de la pangar face pe ghidul. E angajat de biserică și e musulman. „Vi se pare acum cald? Să veniți în august să vedeți cum e când temperatura nu coboară cu săptămânile sub 40 de grade!” Recunosc că nu vreau să văd. 
 
Mai târziu voi descoperi că, în privința autenticității dudului, lucrurile se complică și mai mult, pentru că Muzeul Țării Sfinte al Centrului Cultural Rus din Ierihon prezintă, pe teritoriul său, un alt masiv sicomor cu aspect multimilenar, dat drept adevăratul dud în care Zaheu vameșul s-a urcat să îl vadă pe Hristos. Astfel de ambiguități istorice sunt frecvente în Țara Sfântă; la început, sunt dezorientante, până când îți dai seama că nu ai venit aici din rațiuni muzeistice, ci pentru a întări omul lăuntric și relația lui cu Dumnezeu. Iar noi ne mai tragem puțin sufletul lângă umbra pomilor mai tineri din jurul anticului dud, după care grăbim pasul spre Așezământul Românesc, oaza noastră de speranță în acest pustiu al ambiguității și uscăciunii. 

(Va urma)

 
 

duminică, 15 octombrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (7)



Continuarea probei deșertului
„Submarinul salvării” ne face cu mâna a despărțire, urmându-și calea pe traseul său bine stabilit și imperturbabil, iar noi va trebui s-o urmăm pe a noastră. Destul de incertă, având în vedere mulțimea de necunoscute de la fața locului. Le facem și noi cu mâna românilor din Franța, care ne-au adoptat pentru două zile, iar acum se îndreaptă spre aeroport în autocarul lor confortabil.
Amenințările Carantaniei... Le bănuiești, știi că trebuie să treci prin ele, ca printr-un revers al medaliei, iar asta te apasă mai tare.

Cum intră Trump în viața pelerinilor
Incertitudinilor din teren li se adaugă una suplimentară: așteptata vizită a lui Donald Trump la Ierusalim, ocazie cu care proaspătul cuplu prezidențial a anunțat că vrea să se închine la biserica Sfântului Mormânt. Foarte frumos! Dar pentru turiști, vizita americană înseamnă două zile de asediu al Vechii Cetăți de către poliția israeliană. Tot orașul e sub tensiune. Animata fortfotă a comercianților stradali, localnicilor, a pelerinilor și turiștilor din Cetate vor fi paralizate timp de două zile. Timp de două zile, freneticul mușuroi uman din piațetele și catacombele Vechii Cetăți, golit de trecători și comercianți, va arăta ca un muzeu de arheologie în afara programului de vizitare. Accesul la metocul în care locuim va fi blocat de dimineața devreme până spre seară, la ore neprecizate. Avem două șanse: ori să părăsim orașul foarte devreme și să ne întoarcem târziu, dar nu după închiderea porților bisericii Sfântului Mormânt, ori să rămânem blocați în casa de oaspeți până seara. Optăm fără ezitare pentru prima variantă.

Ferește-te de omul spân!”
Alegem un obiectiv ușor accesibil: orășelul Betania sau El-Azaria, cu casa și mormântul lui Lazăr cel înviat a patra zi. Se ajunge cu un autocar de la Poarta Damascului. La autogară aflăm însă că, din cauza vizitei lui Trump, autocarele nu circulă. Nu ne lăsăm și, cum mai vrea cineva să ajungă la aceeași destinație - o profesoară rusoaică la o școală ortodoxă din El-Azaria - tocmim un taximetrist arab să ne ducă acolo. Taximetriștii știu că e ziua lor norocoasă și nu cedează din preț, ba chiar cer banii în avans; nu avem altă șansă decât să acceptăm. Profesoara, stabilită de câțiva ani în Israel, îi menționează șoferului numele școlii de destinație: „Sfânta Maria Magdalena” din El-Azaria. „Sfânta Maria Magdalena?”, întreabă taximetristul, apăsând cuvintele. „Da!” „El-Azaria!”, repetăm noi. Batem palma pentru 30 de dolari. Șoferul coboară spre Poarta Jaffa, urcă puțin pe Eleon, ia curba și, după cinci minute de drum, oprește în fața Mănăstirii Sfânta Maria Magdalena, pe care o vizitaserăm cu trei zile în urmă, făcându-ne semn să coborâm. Degeaba țipă la el patru persoane, explicându-i în trei limbi diferite că nu aceasta e destinația. Degeaba cele patru persoane refuză să coboare. Taximetristul nu mai mișcă o roată, nu mai înțelege engleză și începe să ne împingă afară din mașină: „Ați spus „Sfânta Maria Magdalena”!” Afară, alt taximetrist arab, cu statură atletică, își așteaptă liniștit clienții. Ințelegem că nu avem la cine să apelăm. Și că nu vom primi nici un dolar înapoi, oricât am vocifera. 30 de dolari pentru cinci minute de drum pe șosea asfaltată, între două porți ale Vechii Cetăți! Veșnic mirabilul, abundent poliglotul Ierusalim... Câte clanuri de hoți de „1001 de nopți” te locuiesc până azi! Ce vecin ești uneori cu Bagdadul și mai ales cu Babilonul!

Puntea lui Lazăr
 
Coborâm dinspre Ierusalim spre Ierihon, după ce mai întâi ne închinăm la mormântul lui Lazăr, unde ajungem abia în a doua zi a vizitei lui Trump, înarmați cu circumspecție și cu multă răbdare.
O grotă adâncă și răcoroasă, inclusă în complexul mănăstirii franciscane a Sfântului Lazăr, construită, la rândul său, deasupra unei biserici bizantine. Plătim câțiva șekeli unui arab și coborâm pe scara îngustă în cripta mormântului, unde lumea îngenunchiază pentru câteva clipe în rugăciune. Maiestuoasa biserică de piatră a lui Lazăr din Larnaca, portul sud-estic al Ciprului, unde Lazăr a fost episcop, am vizitat-o cu nici o săptămână în urmă. Punte între Țara Sfântă și lumea elenă, Sfântul înviat din morți s-a făcut punte și pentru sosirea noastră din Cipru în Țara Sfântă. Fascinantă e rețeaua geografiilor spiritului! 
 
Un grup mare de turiști zgomotoși se avântă în criptă fără să plătească, în timp ce paznicul arab ridică neputincios din mâini: „Nu am timp să-i taxez pe toți, când sunt mulți”. E ciudat sentimentul să plătești vamă la păgâni pentru închinarea la locurile sfinte creștine. Dar așa a fost în Palestina de sute de ani, și în alte teritorii creștine ocupate de musulmani. Sentimentul stării de asediu este aici continuu, chiar dacă cel mai adesea e camuflat sau latent. Venirea evreilor este cea care a schimbat raportul de forțe. 
 
În orășel, chioșcuri cu marfă proastă, case neaspectuoase din planșee de beton, gunoaie pe străzi, rar vezi câte un om. Se pare că asta e atmosfera specifică a provinciilor palestiniene din Cisiordania.
Mănăstirea ortodoxă grecească „Învierea lui Lazăr” de la ieșirea din Betania, așezată pe o șosea pustie și prăfoasă, cu ziduri înalte și porțile încuiate, trădează aceeași stare de asediu a creștinilor de aici. Este construită pe locul casei celor trei fraţi, Marta, Maria şi Lazăr, unde obișnuia să vină Hristos. Ne întâmpină două măicuțe arabe care, după ce batem îndelung, ne lasă să intrăm în mica lor oază de verdeață și umbră. Suntem singurii vizitatori. Lăcașul pare pustiu; se vede că trăiesc în sărăcie și mare izolare. Nu prea vorbesc engleza, așa că nu aflăm multe despre viața lor, dar ne închinăm la o icoană rară a sfinților frați Lazăr, Marta și Maria, odorul principal al mănăstirii. Aici a trăit timp de trei ani și a fost tunsă în monahism maica Gavrilia, supranumită „asceta dragostei”. Intr-adevăr, viețuirea aici presupune o tărie duhovnicească precum a maicii Gavrilia!

(Va urma)

joi, 12 octombrie 2017

Dialog despre frumusețe la TVR1

Duminică 15 octombrie, de la 8,30 dimineața, vă invit la un Dialog despre frumusețea îmbisericită și cea laică și șansele de reînfrumusețare a lumii
Convorbirea dintre mine și Răzvan Bucuroiu se desfășoară în cadrul "Dialogurilor dimineții" la emisiunea "Universul credinței" și durează 30 de minute. Realizator: Răzvan Bucuroiu.

După transmitere, emisiunea va putea fi vizionată pe internet, pe situl TVR1.

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (6)

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 octombrie 2017


Nicolae: un sfânt pentru Cisiordania 

Același „galben submarin al salvării” pelerinilor rătăcitori ne duce la biserica Sfântului Nicolae din străvechiul orășel Beit Jala, tot din Palestina. Ca și Nablusul, Beit Jala este o oază de creștinism într-un ocean musulman. Pe cât de anodine sunt casele și pe cât de pustie pare așezarea, pe atât de impresionantă îi este istoria. La fel de veche și de zbuciumată ca a Nablusului, dar mult diferită.
Hozeva - ansamblu
Descendenți ai creștinilor de limbă aramaică de acum două mii de ani, localnicii păstrează vie în memorie trecerea pe aici a îndrăgitului arhiepiscop al Mirelor Lichiei, care, înainte de a participa la Sinodul I de la Niceea, se spune că a locuit aici timp de 3 sau 4 ani într-o peșteră, peste care a fost apoi ridicată biserica de azi. Numărul minunilor făptuite de Sfântul Nicolae aici este nesfârșit și, grație credinței ardente a localnicilor, se înmulțește cu fiecare generație. Aceștia par să aibă o relație directă cu el, considerându-l cu adevărat părintele și ocrotitorul lor cel mai drag. Nu o dată a fost văzut Făcătorul de Minuni înălțat în aer deasupra bisericii, prinzând în mâini bombele care cădeau asupra orașului, ca pe niște ghiulele, în timpul conflictelor de după declarația de independență a Israelului și în alte războaie, care n-au fost rare pe aici. 
 
O parte din aceste minuni sunt consemnate în literatura și în icoanele locului. Nouă ni le povestește, cu amănunte, haz și convingere, psaltul Nidal, un bărbat destoinic, fiul preotului acestei biserici (numit, desigur, Nicolae) și martor la multe minuni ale Sfântului. 
 
Odată, orașul a fost asaltat de tâlhari – povestește Nidal. Femeile (ai căror bărbați erau plecați la război) s-au rugat Sfântului pentru ocrotire. La următorul atac, măslinii din jur și-au coborât singuri crengile ca pe niște brațe, cu care au ridicat bolovani și i-au aruncat în tâlhari. Minunea s-a întâmplat vara. Toamna, hoții au revenit, dar și atunci au căzut pietre din cer peste ei, și de atunci nu au mai călcat pe aici. 
Psaltul Nidal și diac. Bogdan
 
Tot de măslini și de hoți e legată o altă minune, la fel de insolită. Un om evlavios, văzându-și măslinii prădați de tâlhari, s-a rugat Sfântului Nicolae. Atunci tâlharii, cocoțați pe acoperișul casei spre a culege măslinii, s-au văzut deodată în mijlocul mării (cu toate că Beit Jala e într-o zonă aridă, departe de mare) și au vrut să fugă, dar nu puteau să-și clintească picioarele. Doar cu rugăciunile Sfântului au plecat rușinați și nu s-au mai întors. 
 
Sfântul Nicolae le este de mare ajutor localnicilor din Beit Jala și în viața de zi cu zi, îi apără de boli și de moarte năprasnică, îi ajută să descuie porți încuiate când nu are cine s-o facă, le dă de veste chiar și musulmanilor despre copiii plecați la război, li se arată în vis sau chiar în carne și oase. O româncă, ghid la Ierusalim, i-a pictat o icoană pentru această biserică, în urma unui vis minunat în care Sfântul a rugat-o aceasta – își derulează Nidal povestea aproape fără sfârșit a minunilor patronului lor. 
 
Toți creștinii din lume îl iubesc pe Sfântul Nicolae; totuși, nicăieri acesta nu pare mai prezent și mai spontan ca aici! Sunt peste o mie de Nicolae în Beit Jala. În fiecare familie cel puțin un om îi poartă numele.

O primă probă a deșertului

După starea de bucurie luminoasă, aproape ca de Crăciun, din fabulosul Beit Jala, o primă probă a deșertului: Hozeva. 
 
Aproape toți românii ajunși în Țara Sfântă trec pe aici. Nici nu s-ar putea altfel! Mai ales după canonizarea Cuviosului Ioan Iacob de la Neamț în 1992, marele nevoitor român din aceste locuri, fluxul de pelerini valahi spre mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul este continuu. Dar și înainte, aceste locuri atrăgeau evlavia și râvna românilor, precum pe cea a vrednicului de pomenire părinte Ilarion Argatu, care s-a îngrijit de refacerea Așezământului românesc de la Ierihon, aflat nu departe.
Tradiția ascetică a locurilor este foarte veche: pustiul Iudeii a fost populat de nevoitori creștini încă din secolul al IV-lea, o dată cu nașterea monahismului, ajungând în scurtă vreme (sec. V-VI) una din vetrele de mare avânt monahal, cu peste 70 de schituri și mănăstiri. Chiar dacă zidurile celor mai multe dintre ele au fost măcinate de tăvălugul istoriei, rugăciunile asceților de aici mențin până azi starea de adâncă evlavie și densitate spirituală a locului, care este un magnet pentru pelerinii de pretutindeni. 
 
Cea mai reprezentativă atracție duhovnicească a mănăstirii este patronul ei, Gheorghe Hozevitul, unul din primii ei stareți și cel mai cunoscut dintre nevoitori, ale cărui moaște se află aici. Dar istoria ascetismului hozevit este mult mai veche. Aici se spune că s-a nevoit Sfântul Ilie timp de trei ani și jumătate, prigonit fiind de regele Ahab. Fragilul pârâu Cherit, în valea căruia Biblia menționează că s-a adăpostit Tesviteanul, este cel care a format cheile carstice spectaculoase și bogate în peșteri, pe care s-a zidit actuala mănăstire. Peștera Sfântului Ilie a fost inclusă în complexul monahal. În aceeași peșteră se spune că a postit timp de 40 de zile și dreptul Ioachim, tatăl Maicii Domnului, până când îngerul i-a vestit nașterea sfintei copile, izbăvitoarea neamului omenesc. Mari rugăciuni pentru mântuirea omenirii au fost înălțate aici! 
Hozeva taxi-donkey
 
Mănăstirea e construită ca o fortăreață, suspendată trainic și elegant la mijlocul unei prăpastii amețitoare. Un zid înalt cu creneluri, proptit într-o coastă, care trece aproape neobservat, o apără de atacatori neprevăzuți. Cu toate că e greu accesibil, lăcașul se bucură de toate cele necesare traiului, iar fluxul de pelerini este continuu. Monahii au amenajat și un spațiu muzeal deschis, cu obiecte gospodărești din uzul monastic de odinioară - coșuri, ulcele, râșnițe vechi – spre deliciul avidelor aparate de fotografiat. 
 
Beduinii, sosiți ca la comandă, îmbie pelerinii speriați de urcușul abrupt în aerul copt al amiezii să urce, contra câțiva dolari, pe măgăruși (porecliți „taxi-donkey”). Cei mai mulți preferă, totuși, să-și asume greul urcușului, ca o minimă jertfă adusă unui lăcaș care numai prin aspră nevoință și sudoare a fost durat. După urcușul scurt în soarele aprig, limonada de casă și zaharicalele specifice ospitalității grecești, oferite din abundență, sunt primite ca mana cerească, astfel că duritatea și amenințările locului nu prea le bănuim. 
 
Sfinții ne poartă pe aripile lor, ne hrănesc cu roadele muncii lor, astfel că noi, pelerini de autocar cu aer condiționat, ghid impecabil și trasee la cheie, nici nu le prea simțim ostenelile.
 
Dar asprimea și amenințările Hozevei nu sunt nimic pe lângă cele ale Carantaniei.

(Va urma)