Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

duminică, 30 mai 2021

Duminica Samarinencii: Cui Își divulgă dumnezeirea Hristos?

 

Lucrare, probabil, de Elena Murariu
Hristos a vindecat si miluit pe foarte mulți. Dar şi-a divulgat Dumnezeirea foarte puținora. Cui anume?
Nici lui Pilat şi mai marilor zilei, nici leviților Templului și învățaților farisei, nici leproşilor și celor flămînzi doar de pîine și sănătate trupească, ci unei femei de neam neales şi de credință "neortodoxă", sincretică, dar cu un fundal sănătos, adică încă păstrătoare a învățăturilor lui Dumnezeu date prin Moise si ceilalți profeți. 
 
Hristos nu Işi dezvăluie Dumnezeirea stăpînitorilor oficiali ai teologiei mozaice, pretinșilor patroni peste revelație și peste lucrările Domnului, ci Samarinencii, unei femei cu viață personală încurcată, dar însetate de trăire duhovnicească și căutatoare a locului adevaratei închinări, unei femei inteligente, îndrăznețe şi cu inimă mare și necoruptă, că altmineri n-ar fi putut converti în cîteva ceasuri un sat întreg, care pînă atunci o marginalizase.
 
Nu leviților, prestatori de servicii religioase, cu inima împietrită, nici școliților farisei, pretinși stăpînitori peste dogmă Își arată fața și identitatea Hristos, ci femeii stigmatizate, rebele și inițial șovăielnice, dar căutătoare de Adevăr, de la Fîntîna lui Iacov, "oaia neagră” a satului, cea care va deveni apoi apostola satului, iar apoi apostolă și mărturisitoare neînfricată a lui Hristos, împreună cu toată familia ei. Iată cui i se arată față către față Hristos!
 
De ce? Pentru că una ca Fotini avea să-L recunoască și să se lase transformată de învățătura Sa! Cine și cum Îl va recunoaște astăzi și în viitorul ce va să vină, pogorît din filele Cărții Cărților, și a și venit? Cine îl va recunoaște pe Cel-Ce-Este de Cel-Ce-Doar-Pare-Să-Fie? Fariseii, leviții, sau cea din Samaria? Și care sînt cheile recunoașterii? Aceasta este întrebarea care ar trebui să planeze acum deasupra conștiințelor tuturor. 

Sfîntă muceniță Fotini, dă-ne credința ta, setea ta de Dumnezeu și de Adevăr şi buna ta îndrăzneală, precum și sfîntul discernămînt dumnezeiesc, ca să trecem biruitori prin cuptorul de foc, amenințări și amăgiri al vremurilor din urmă!

miercuri, 12 mai 2021

Cu lacrimi zboară cocorii - 9 Mai la Nikolaevsk


O simplă și foarte emoționantă minune s-a întîmplat pe 9 mai în orașul Nikolavesk din Rusia, la comemorarea anuală a Zilei Victoriei, relatată de multe posturi de știri. În timp ce oamenii, cu mic, cu mare, erau  adunați la festivitatea depunerii de flori la Monumentul Soldaților uciși în Marele război de apărare a patriei (WW2), și se transmitea celebrul cîntec "Zboară cocorii", dedicat soldaților ucişi pe front, au apărut pe cer două stoluri de cocori, care au început să planeze deasupra multimii adunate, exact câtă vreme a durat cîntecul, după care păsările s-au îndepărtat de la sine. 
În iubitul și foarte nostalgicul cîntec, care a dat numele și unui celebru și foarte iubit film sovietic de război*, cocorii simbolizează sufletele luptătorilor uciși pe front. 
(Nu poate fi vorba de un fals, căci fenomenul a fost înregistrat, la fața locului, de zeci de telefoane). 
Ruşii au plîns de emoție, chiar cei tineri si de vîrste medii, care nu știu despre război decît de la școală, de la părinți și bunici și din auzite! 


Apropo, de zeci de ani, adică dintotdeauna, comemorarea anuală a Zilei Victoriei este sărbătorită de ruși ca o adevărată mare sărbătoare populară. În această zi rușii din fiecare oraș, fără să fie împinși de la spate de nimeni, obișnuiesc să iasă cu mic, cu mare la marea demonstrație, cu steaguri și mai ales cu pancarte pe care fiecare familie își poartă, ca pe un odor, fotografia strămoșului-erou, care a luptat pentru ei, cei de azi, în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei. Acest sentiment al recunoștinței este foarte prezent în popor, chiar dacă a fost și întreținut de aparatele mediatice, ca pilon central al identității naționale.  

Extraordinară este sensibilitatea acestor oameni, care știu să împărtășească pînă la lacrimi suferințe la care nu au participat în mod nemijlocit! Și adîncă le este memoria. Cred că asta se cheamă dragoste de țară, nu? Cînd suferința strămoșilor tăi este parte din trupul tău, din sufletul tău, care doare, iar nu o informație oarecare, vehiculată de un manual de istorie sau de ziare, pe care le arunci la gunoi. 



Oare cîți dintre tinerii și adulții noștri plîng azi la evocarea suferinței celor uciși la Canal, în temnițele comuniste, la Fîntîna Albă, la Ip și Moisei, la Mărășești și Oituz? Ne răspunde Noul Cinema Românesc. Bine, nu au toate aceste tragedii aceeași anvergură, veți spune. Și mai este și propaganda, da. Dar suferința e suferință, tragedia colectivă e tragedie colectivă, iar neamul care și-o uită nu are viitor. Căci sentimentul apartenenței la neam este unul. Și el cimentează o țară pe axa istoriei, el îi asigură dăinuirea. 

”Noi aici am stat și am plîns”, spunea cîndva în vers Nichita Stănescu. Se mai cuminecă azi cineva din acest plîns? 

https://www.youtube.com/watch?v=kUtX9P5z_Xc


___________________________________________

*URSS, 1957, de Mihail Kalatozov. 


CHESTIUNEA CALENDARULUI: MEREU INOPORTUNĂ, MEREU ACTUALĂ

Iulian versus Gregorian. Cîteva gînduri incomode



În miezul celui mai mare praznic al Creștinătății, sfintele Paști, ne-am bucurat din nou, prin mila nesperată a Domnului, de minunea copleșitoare a pogorîrii Luminii necreate la Sfîntul Mormînt din Ierusalim, în Sîmbăta Mare. O minune care sfidează de două ori legile fizicii - prin geneza inexplicabilă prin știința actuală a fasciculelor luminoase și prin faptul că acestea nu ard în primele minute materia. 
Minunea coborîrii Luminii Pascale încîntă bucuria copilului din noi, copilul care crede că iubirea este mai mare decît barierele firii sau legile materiei, și că iubirea aceasta, de sorbinte dumnezeiască, se manifestă prin lumină. 
Mai mult chiar, minunea Luminii Pascale este o mărturie fără putință de tăgadă, valabilă pentru întreaga omenire, a adevărului evenimentului istoric al morții și învierii Domnului, precum și confirmarea corectitudinii datei la care este acesta prăznuit. 

Petrecut aproape în fiecare an, de două milenii încoace, acest măreț spectacol de taină (oximoronul exprimă prin excelență condiția tainei) ar trebui să adeverească  veridicitatea unui calendar al ciclului liturgic centrat pe Pascalii, bine întemeiat, o dată pentru totdeauna. 

Este de neînțeles cum, asistînd la această mare minune, creștinii ortodocși rămîn indiferenți față de adevărul chestiunii calendarului bisericesc, mărturisit de aceasta, de parcă bucuria lor s-ar manifesta doar sentimental, iar nu și asupra minții înțelegătoare. Cum poate fi atît de frivolă și efemeră trăirea lor din noaptea Învierii la Sfîntul Mormînt, pe care o petrec, posibil, o dată în viață? Cum de intelectul nu li se transfigurează doxologic prin această Lumină, mai ales celor cu cunoștințe teologice? Ori chiar acestea, fiind asimilate superficial, au ajuns să le obtureze capacitatea intelectivă?  

Cum de freamătă toată toată oecumena ortodoxă la cele mai mari praznice ale Creștinătății - mai ales de Paști, de Bobotează și de Schimbarea la Față - cînd marile semne dumnezeiești adeveresc din cer, cît să audă și pietrele, autenticitatea calendarului Iulian! Cît orgoliu intelectual, insensibilitate duhovnicească, cecitate teologică și nepricepere filosofică trebuie să ai ca să spui că timpul în care își desfășoară Biserica activitatea mîntuitoare nu contează? De ca și cum nu timpul este una din coordonatele fizice care ne adună împreună, participînd astfel în mod esențial la realizarea sobornicității Bisericii? Ori aceasta e clamată doar retoric în Crez? Cum poți vorbi de Creștinism, ca o religie în care tainele  întîlnirii omului cu Dumnezeu sînt retrăite liturgic, față către față, ignorînd, ca inesențială, dimensiunea timpului, cînd aceasta are valoare liturgică, de vreme ce îi adună pe oameni împreunăfață către față, pentru a putea fi săvîrșită liturghia? Fără acest împreună, liturghia nu este valabilă. Cum pot catolicii - care acceptă dogmatic minunea și taina, ca manifestări ale Duhului Sfînt - să celebreze Învierea Domnului înainte de ortodocși, pe ”stil gregorian”, cînd însăși lumina pascală le grăiește tuturor limbilor, culturilor și religiilor potrivit ”Pascaliei alexandrine” a vechiului calendar, adică cel iulian.

Știm că Paștele Ortodox se prăznuiește după calendarul iulian, și că o parte a bisericilor ortodoxe (printre care și cea Română) a trecut la calendarul greogorian în prima jumătate a secolului XX, în urma unori conjuncturi complicate, din care nu a lipsit presiunea politică, dar pe care nu le discutăm aici. 

Sciziunea aceasta calendaristică mă face să mă gîndesc la pilda banchetului mistic, cînd Dumnezeu îi invită pe toțila marea masă de nuntă împărătească, la care - potrivit pildei evanghelice - invitații se codesc să vină, scuzîndu-se cu motive lumești: boii cumpărați pentru aratul țarinii, nevasta tînără și celelalte. În altă evocare evanghelică a banchetului dumnezeiesc, un nuntaș este dat afară pentru că îi lipsește haina de nuntă, se pare că deoarece fusese căldicel (nici cald, nici rece), iar în pilda fecioarelor nebune și înțelepte, miza este aceeași mare cină a omului cu Dumnezeu. Iată cît de importantă este această întîlnire dintre om și Dumnezeu, cît de importantă este valoarea praznicului, în special a sfintei liturghii. 
Ei, cum ar fi ca o parte dintre invitații la nunta cerească să se scuze, motivînd că ei au celebrat-o  cu două săptămîni mai devreme? Va fi fost prezent, sau nu Dumnezeu la ceremonia făcută  
de ei după mintea și calculele lor? Noi nădăjduim că da... că încă ne mai rabdă această indolență. 
Argumentele unor teologi, că ”timpul nu există la Dumnezeu”, sînt lipsite de înțelegere a noțiunii filosofice și teologice a timpului, adică a timpului sacru, cu toate atributele și dimensiunile lui, și, de aceea, sînt frivole și fără substanță.
Mda, poate că Dumnezeu Își mai face încă pogorămîntul pentru ambele părți ale Bisericii Ortodoxe, scindate de chestiunea calendarului, trimițînd Duhul Său Sfințitor și unora, și altora, pentru nevinovăția și rîvna curată a celor ce nu se vor fi făcut responsabili direcți de marele păcat al sciziunii. Dar în ce măsură se poate face cel păcătos vas al harului, cînd sufletul său este distorsionat de păcatul nepocăit și, poate, chiar neconștientizat? Știm că într-o foarte mică măsură: vasul murdar, vasul găurit, vasul rupt sau corupt nu poate ține multe vreme fluidul luminii. Dumnezeu poate fi darnic, dar harul nu rămîne în sufletul orb și nepocăit. Așadar, oare în ce măsură și pînă cînd mai rabdă Dumnezeu această sciziune? 

Rarele discuții din România pe tema calendarului sînt extrem de superficiale și expediate, cu argumente (și teologice, și științifice) destul de simpliste, dacă nu chiar șubrede și conjuncturale. 
Este adevărat că în România, practic, nu se găsesc materiale serioase pe tema calendarului, și textele accesibile pe această temă se limitează la articole de maxim două-trei pagini. Totuși, subiectul este de mare importanță pentru teologi, care ar trebui să recurgă la astronomi specializați în chestiunea aceasta a calendarului, ca să o înțeleagă. Dar asemenea astronomi nu prea găsești în România, căci tema e extrem de îngustă, ”neproductivă” dpdv științific, extrem de complicată, și mai e și incomodă politic!

Știu foarte bine că nu o putem rezolva, și nici măcar pune oficial în discuție, în pripă și că este o chestiune foarte dificilă, din punct de vedere ecleziologic mai ales. Dar să ne aducem măcar aminte de ea, să o putem pe lista chesiunilor nerezolvate din agenda noastră de lucru, să lansăm discuții și dezbateri constructive pe această chesriune! E mai greu decît de organizat o masă de protocol și cîteva discursuri bombastice pentru presă, dar merită! Căci este viitorul nostru în joc.   

Materiale stiintifice serioase demonstrează că dpdv astronomic, calendarul Iulian este mult mai apropiat de realitate. De-a lungul secolelor, după aparitia calendarului Gregorian in Occident, in Rusia s-au organizat nu puține întruniri ale academiilor de științe, care, împreună cu oamenii calificați ai Bisericii, au analizat această problemă complicată, pentru a evalua oportunitatea adoptarii noului calendar si corectitudinea astronomică a acestuia. Au existat ”Comisii pentru calendar” care au activat ani de zile, acestea antrenând cele mai luminate minți ale epocii (ca savantul Dmitri Mendeleev, care a avut o mare contribuție în chestiune). Concluzia a fost că Iulianul este mult mai apropiat de realitatea astronomică și mai practic. Se găsesc multe materiale bisericești si stiintifice pe tema aceasta, biblioteci intregi cu sisteme astronomice de masurare a timpului, comparatii dintre acestea după diverse criterii... E o știință complexă, un subdomeniu al astronomiei pe care foarte puțini specialiști îl stăpânesc. 

Iată o mostră din această vastă bibliografie: О старом и новом календарном стиле, Петрова Н. Г. (Despre stilul calendaristic vechi și cel nou, de N.G. Petrovna)

Iată și ceva în engleză, publicat pe situl Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși:

Calendar battles or about Julian and Gregorian calendars in stark terms, 18 January 2021, Archpriest Vladimir Dolgikh

... care, apropo, are și o versiune în limba română, cu traducerea studiului respectiv în românește:

Bătălii calendaristice sau De la calendarul iulian la calendarul gregorian, 24 ianuarie 2021, Prot. Vladimir Dolghih

Din păcate, mulți astronomi consideră calendarul Iulian un ”medievism” în sensul prost al cuvîntului, ceea ce total fals. Am vorbit cu unii astronomi cu experiență și... am fost dezamăgită de necunoașterea lor in această problemă. In română nici nu se găsesc materiale substanțiale pe tema asta, chiar și Biserica pe stil vechi nu a publicat decît broșuri foarte sumare pe tema asta, mai degrabă apologetice și care nu abordează subiectul dpdv astromomic, ci iar în Vest, unde, oricum, Ortodoxia nu e la ea acasă, bibliografia pe această temă nu e ușor accesibilă. Căci ideologiile dictează, iar teologii noștri nu au la ce specialisti autohtoni să recurgă. Așa că traducerea unor asemenea texte ar trebui să fie o chestiune urgentă...

Spre exemplificare, traduc un fragment din studiul intitulat ”Despre calendarul vechi și cel nou” de N.G. Petrova, publicat pe portalul-bază de date cu lucrări științifice ”Mir znanij”:

Astronomul A.A.Belopolski a amintit că savanți, precum astronomul rus F.A. Bredihin, astronomul american Simon Newcomb și istoricul rus V.V. Bolotov au demonstrat în mod repetat superioritatea calendarului iulian. (...) Vorbind de aspectul științific al problemei calendarului, Iușkov observă că ”multă lume crede sincer că cei ce preferă stilul vechi o fac din ignoranță sau pentru că aparțin de creștinii pe stil vechi. Mulți dintre cei ce se consideră ”oameni bine școliți” cred că sistemul calendarului gregorian este ultimul cuvînt al științei, o apoteoză a geniului omenesc. Iușkov observă că, în privința preciziei calendarelor, calendarul poetului și matematicianului persan Omar Khayyam este mai precis decît cel gregorian. În plus, reforma calendarului gregorian a eliminat din calculul timpului 10 zile, ceea ce toate celelalte reforme ale calendarului, de pînă atunci, reușiseră să evite. Din acest motiv calendarul gregorian nu permite o numărătoare continuă a zilelor. Și, ceea ce e cel mai important, reforma nu avut sens, pentru că nu și-a atins scopul: acela de a lega echinocțiul de o dată fixă. La fel ca în calendarul iulian, echinocțiul se deplasează către luna ianuarie, dar este adevărat că mai lent. De aceea, în calculul pascaliilor după stilul nou, la fel ca și după stilul vechi, nu se folosește data echinocțiului astronomic, ci o dată convențională: 21 martie. In concluzie, calendarul iulian - susține Iușkov - chiar dacă nu ține foarte precis socoteala anilor, în schimb, fiind mai simplu și mai comod, ține foarte precis socoteala zilelor. Pe cînd despre calendarul gregorian nu se poate spune nici una, nici alta”. (О старом и новом календарном стиле, Петрова Н. Г.)