Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 26 iulie 2016

Interviu despre Erotico-Apocaliptica la NovaTV-Brașov


Vă invit la un interviu despre ”Erotico-Apocaliptica”, Sinodul din Creta și alte dileme, de  actualitate și veșnice. Luat de părintele Cristian Muntean pentru emisiunea ”Bucuria credinței”, NOVA TV - Brașov, cu ocazia lansării la Brașov a cărților ”Erotico-Apocaliptica” și ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, ed. a IV-a.  

Joi 28 iulie 2016, între orele 17-18. Emisiunea va putea fi vizionată ulterior de pe situl televiziunii.
http://www.novapress.ro/video/bucuria-credintei-28-iulie-2016.html

Reportaj de la lansarea ”Erotico-Apocalipticii” și ”Tarkovski. Filmul ca rugăciune” - ed. IV la Brașov


Mulțumesc Asociației ”Libris” din Brașov pentru reportaj și pentru găzduirea evenimentului din 23 iulie 2016 în cadrul Festivalului de Carte și Muzică din Piața Sfatului.

Prof. Virgil Borcan, autoarea și Augusta Oniță, directoarea Libris
”Prima lansare a zilei a fost de fapt o dublă lansare a aceleași autoare, prolificul critic de film Elena Dulgheru. Este vorba de volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui” dar și de ediția a IV-a a cărții ”Tarkovski. Filmul ca Rugăciune”. Evenimentul a fost deschis de Augusta Oniță, Director Libris Brașov, care s-a declarat încântată de această dublă lansare și de faptul că autoarea a ales orașul Brașov pentru a face o prezentare amplă a celor două volume atât de diferite și totuși atât de apropiate în stil, substanță și fond. 

A luat apoi cuvântul sonetistul, actorul și recitatorul Adrian Munteanu. Acesta a mărturisit că nu este obișnuit cu postura de critic de poezie întrucât dânsul preferă să-și vadă de munca sa și să observe munca altora din umbră. Este nevoie de un volum de poezie foarte reușit pentru ca domnul Munteanu să urce pe scenă îmbrăcat în hainele criticului de poezie. Referindu-se la volumul ”Erotico-Apocaliptica”, domnul Munteanu a observat că acesta poartă moștenirea profesiei de critic de film a doamnei Dulgheru întrucât experiențele cinematografice ale acesteia sunt, cu înțelepciune, transformate în cuvinte. Domnul Munteanu a reușit să sesizeze influențe dintre cele mai diverse plecând de la reverberații din Psalmi până la simple gesticulații cotidiene. Poetul nu a putut să nu observe că în cazul poeziilor doamnei Dulgheru, apocalipsa nu este o forță distrugătoare ci mult mai degrabă un corolar al iubirii. Erosul, a mai spus domnul Munteanu, pleacă de la tăcere și se întoarce, spre finalul volumului, la tăcere

Domnul Lector Universitar Doctor Virgil Borcan și-a început pledoaria prin a recita câteva poeme din ”Erotico-Apocaliptica”. Domnul Borcan a remarcat că apocalipsa doamnei Dulgheru este una atipică, fiara tenebroasă lipsește, fiind înlocuită de o revelație. Erotismul nu se confundă cu pornografia cotidiană ci cu o formă supremă de închinare în fața iubirii. Sonoritățile folclorice – a remarcat domnul Borcan – joacă un rol foarte important în schema poetică folosită în ”Erotico-Apocaliptica”. 

Augusta Oniță, autoarea, poetul Adrian Munteanu
Autoarea a comparat publicul mereu schimbător din Piața Sfatului cu valurile mării care mereu vin și se retrag. A remarcat, de asemenea, că ambele cărți caută paradisul reușind sau nu să îl găsească. Există și foarte multe legături polifonice între cele două cărți. Doamna Dulgheru a ținut să precizeze că ”Tarkovski. Filmul ca Rugăciune” a apărut, în prima sa ediție, în anul 2001, când a și câștigat un premiu important oferit de Uniunea Cineaștilor din România. Succesul cărții a determinat autoarea să o revizuiască pentru noi ediții ajungând acum, în 2016, la ediția a patra. Doamna Dulgheru și-a amintit de vremurile perioadei comuniste când singurul remediu anti-nebunie era să-ți cultivi un paradis spiritual interior. Dânsa a continuat să facă acest lucru și după 1989, când a devenit critic de film și a fost aruncată într-un ocean de maculatură cinematografică. Din această nevoie constantă de cultivare interioară s-a născut volumul ”Erotico-Apocaliptica” și probabil se vor mai naște și altele.”  

Sursa: http://blog.libris.ro/2016/07/23/evenimente/

luni, 25 iulie 2016

Teluric și nepământean: ”Miracolul din Tekir”


Apărut (în variantă prescurtată) în Ziarul Lumina din 23 iulie 2016.


De obicei, e nevoie să iei ceva distanță de țara natală, spre a-i detecta sunetele de adâncime. În tânărul cinema românesc, acest adevăr îl confirmă cel mai bine Ruxandra Zenide, regizoarea româncă stabilită din copilărie în Elveția, cu studii de film Praga și la New York, dar care a ales să facă film în România și despre România. 

Debutul său, Ryna (2004), povestea maturizării unei adolescente din Deltă într-un mediu familial destrămat și o societate ostilă, a impus două nume: cel al tinerei și deja maturei regizoare și cel al protagonistei, Dorotheea Petre - o actriță a cărei gravitate, grație și misterioasă căldură nu prea le întâlnești în ultimele generații de actori autohtoni. Magnetismul introvertit al personalității ei modelase întregul univers emoțional și caracterologic din Ryna, după cum se întâmplă și acum, la zece ani distanță, în Miracolul din Tekir, film conceput special pentru această actriță, cum mărturisește Ruxandra Zenide. Scenariul, scris de regizoare, regizorul-scenarist și producător Alex Iordăchescu (vezi Copilăria lui Icar) și romanciera Doina Ruști, este atipic, prin complexitate și încărcătura semantică, Noului nostru val. 
 
Atracția Ruxandrei Zenide spre etnicismul arhaic românesc (dificilă fără o bază literară solidă), susținută de idealismul livresc al lui Alex Iordăchescu (cam aerian, însă, în Copilăria lui Icar) și de pragmatismul profesional al Doinei Ruști au făcut casă bună, creând un produs cinematografic de gen, cu potențial artistic și comercial, a cărui vitalitate a început să fie probată de festivaluri (cel de la Zürich din 2015, unde a avut premiera și a câștigat Premiul Emerging Swiss Talent, festivalurile de la Fribourg, Sophia, Bruxelles, Anonimul...). 
 
Alta decât cea a tinerilor regizori formați în propria țară, România Ruxandrei Zenide, cea din Miracolul din Tekir, respiră un iz ancestral de factură parțial eliadescă, parțial vasile-voiculesciană, definitivat în laboratorul fantasmelor proprii ale autoarei. E greu, însă, cu ancestralul în cinemaul românesc, care pare (mai ales după '89) total lipsit de resorturi pentru catabase, anabase sau orice alte plonjeuri în fantastic. Ce-i drept, nici înainte n-o ducea prea bine în această privință. E greu și cu Mircea Eliade, care ar părea mană cerească pentru fantasy... și totuși, pierdute în pitoresc și lipsite de o prelucrare scenaristică pe măsură, peliculele ispirate de scrierile lui au eșuat una după alta... E o dovadă de fler, așadar, că Ruxandra Zenide nu a pornit singură în această aventură, ci a înțeles că scenariul unei drame-mistery e bine să fie realizat în echipă. 

Rețeaua inteligent distribuită de personaje din jurul protagonistei, Mara (Dorotheea Petre), relațiile bine expoatate dintre acestea, firul acțiunii și suspansul, ca și alternanța peisajelor dobrogene și relația om-peisaj, puse în valoare de directorul de imagine Hélène Louvart - toate acestea investesc universul filmic cu substanță coerentă și credibilitate. Spectatorul poate accepta povestea-legendă a unei fecioare-taumaturg dintr-un cătun dobrogean - Mara - care se trezește gravidă după ce s-a îmbăiat în ghiolul de nămol în care s-a înecat cândva logodnicul ei... îi va urmări cu interes taina (pe care filmul o devoalează cam repede) și va compătimi cu ultragierile la care o supune societatea patriarhală... Chit că incendierea casei femeii, în manieră Ku-Klux-Clan, de către pescarii consăteni, care o consideră vrăjitoare și vor s-o alunge pentru că le-ar purta ghinion, nu arată deloc românește. 

Celelalte personaje din jurul Marei, ca preotul Andrei, un om integru, care îi ia apărarea (Bogdan Dumitrache), preotul bătrân și blazat (Constantin Dinulescu), care îl încurajează pe cel tânăr la compromisul ”iubirii interzise”, țiganca arendașă (Viorica Geantă Chelbea) și personalul medical de la sanatoriul Tekir (reconstituire gotic-miniaturală a Cazinoului constănțean), inclusiv emigranta bogată care se tratează ca să devină fertilă - toate acestea își au farmecul și logica lor internă și pot fi acceptate, dar cu o condiție: să se petreacă într-o Românie atemporală, în care codurile patriarhale, superstiția și credința au sincretizat într-un tot unitar, specific unei vârste a omenirii. Factura scenică generoasă a Dorotheei Petre face ca toate astea să nu sune în falset, ceea ce e deja un miracol! 

Lucrurile se complică la declanșarea conflictului principal - esențialmente psihologic - dintre Mara și Lili (Elina Löwensohn), văduva româncă bogată și cinică, venită din Elveția la tratament împotriva sterilității, cu care Mara intră într-o relație complexă. Ieșim din ancestral în modernitate, iar prin încărcătura de malefic (viclenie, duplicitate, frustrare...) din jurul lui Lili, și în sfera goticului postmodern. Mara, Lili și gigolo-ul acesteia (alias George Piștereanu) formează un trio ambiguu și potențial periculos, neutralizat la un moment dat de intervenția discretă a părintelui Andrei, sensibil la suferința consătencei sale ostracizate. 

Filmul gravitează dramatic în jurul tensiunii dintre ”nevinovata” Mara și ”vinovata” Lili, care socialmente și uman se resping reciproc, dar sunt egal atrase de fascinația fecundității și de presupusul garant al acesteia, nămolul miraculos. Fecunditate pentru care femeia bogată ar fi în stare de orice ca să o dobândească... dar filmul sugerează că aceasta nu e în drept de a o dobândi. Mai precis, ”nămolul gânditor”, care o primise și fecundase pe Mara, o respinge pe Lili, aceasta simțind din el, înfricoșată, respirația morții. Un amănunt din biografia bogatei emigrante, mărturisit la un moment dat - faptul că și-a ucis cu sânge rece soțul pentru avere -, în aparență doar întărește coloratura gotică a eroinei, dar sugerează și că, sub raport moral, femeia ucigașă nu poate deveni mamă niciodată... Nămolul din film va reacționa la această logică morală, trădând anumite atribute de conștiență... 

Discret strecurată în țesătura narativ-simbolică a filmului, ideea pământului viu trimite spre străvechea credință a ”Mamei Geea”, temă foarte rar prezentă în cinema. (Că tema aceasta, dacă nu e tratată idolatru și grobian, poate fi bine și argumentat citită și în cheie creștină, e o altă chestiune...)

Fisurile filmului constau nu în manevrarea simbolului și îl înscrierea lui în postmodern (regizoarea absorbind suficient de bine lecția minimalismului, pentru a ști să se exprime eliptic și sugestiv), ci în dialoguri, mai ales în cele (prea redundante și explicite) din jurul conflictului principal dintre Mara și Lili. Prea agresive și plate în agresivitatea lor, replicile lui Lili sună fals și inutil de vulgar, personajul, abisal în maleficitatea lui, fiind insuficient construit de către interpretă. 

Pe scurt, dacă Ruxandra Zenide a dovedit încă din Ryna se descurcă excelent în zona realismului, iar acum operează curajos și decent cu simbolul, joncțiunea dintre cele două planuri - realist-psihologic și simbolic-ancestral - lasă de dorit. Poate că o revedere a ”psihologismelor abisale” ale lui Bergman (în special din Persona) nu i-ar fi stricat autoarei, nu ca să-și schimbe stilul, ci ca se asigure, încă o dată, că joncțiunea respectivă este posibilă. Căci dacă ea ar fi funcționat (la Bergman ea radiază!), Miracolul din Tekir nu ar fi fost doar un film bun și interesant - căci este -, ci și un film mare. Un film despre pământ și mistica lui, despre inocență în asumarea iubirii și maternitate. Toate acestea trei - pământul, cumințenia și maternitatea - sunt sintetizate genial în cadrul final al filmului, de silueta însărcinată înnămolită, culcată lângă ghiolul miraculos, a Dorotheei Petre, imagine ce resuscitează un sentiment al ”Cumințeniei pământului” (nu gotic, nici păgân, ci ancestral-românesc și spiritualizat, așa cum l-a surprins Brâncuși), care părea pierdut pentru totdeauna.

sâmbătă, 9 iulie 2016

Vivien și Lamia - o confruntare în care ambele câștigă



Cronică teatrală publicată în Ziarul Lumina din 9 iulie 2016

Vivien Leigh – ultima conferință de presă", un one woman show cu Lamia Beligan, montat în martie 2016 de Liana Ceterchi la Teatrul Excelsior, îți rămâne în memorie pentru multă vreme. Este nu doar un reper obligatoriu al stagiunii teatrale tocmai încheiate, ci și unul pentru teatrul românesc al ultimilor ani, mai ales pentru condiția actorului pe o scenă în care rolul acestuia este uzurpat de ponderea tot mai mare a scenografiei, de intervențiile multimedia, de experiment, de importul, cel mai adesea, gregar al altor genuri spectaculare și de divertisment. 
Spectacolul "

Un monospectacol ori te răvășește și ”este”, ori e un eșec; nu prea ai loc de întoarcere și, ca actor, nu ai în spatele cui a te ascunde. Un monospectacol este, atât pentru regizor, dar mai ales pentru actor, o probă de maturitate și virtuozitate profesională. 

Regizoarea Liana Ceterchi și-a dat cu brio și nu o singură dată acest examen. Asociația Femeilor din Teatru, cu studioul Teatru pentru Puțini, pe care le-a înființat, chiar i-au dovedit predilecția pentru spectacole cu și despre femei, dintre care multe, susținute de o singură actriță. Tema actualului spectacol - ascensiunea, gloria și decăderea unei femei celebre și talentate - o regăsim în piesa montată de regizoare în 2013, ”Zelda”, despre biografia furtunoasă a soției scriitorului american Francis Scott Fitzgerald, consumată de ”o dragoste pasională puternică și distrugătoare, sfârșită într-un ospiciu” [citez aproximativ din sinopsis], piesă care pare în multe privințe o pregătire pentru ”Vivien Leigh – ultima conferință de presă". Totuși - povestește Lamia Beligan -, alegerea piesei nu îi aparține Lianei Ceterchi, ci lui Radu Beligan, un neobosit căutător de texte dramaturgice inedite pentru scena românească. Și este meritul maestrului Beligan - recunoaște fiica acestuia - de a intui chimia dintre Vivien, cea portretizată dramaturgic de actrița americană Marcy Lafferty, și Lamia, chimie pe care spectacolul Lianei Ceterchi a confirmat-o și o valorifică din plin. Această empatie, care dezvăluie firi artistice cu adâncimi înrudite, dar și o mare capacitate de metabolizare artistică a interpretei, va constitui, sper, un convingător atu în cariera Lamiei Beligan care, cu acest rol, își dă măsura talentului, trecând cu brio examenul solilocviei și impunându-se ca o actriță de prim rang a generației sale. 
 
Dificultatea majoră a monospectacolului retrospectiv autobiografic este osatura sa dramaturgică oarecum invariabilă, ceea ce impune actorului o neobișnuit de amplă paletă interpretativă, forță de expresie și capacitate de concentrare. Toate aceste baremuri se transformă, în cazul unui actor talentat, în tot atâtea rampe care îi pun în lumină harismele încă nevalorificate. Acesta este cazul spectacolului Lianei Ceterchi, acesta este cazul Lamiei Beligan.
 
Nu este de neglijat nici scenografia bogată și inventivă, realizată cu mijloace destul de simple, semnată de cele două, precum și coloana sonoră foarte expresivă (al cărei autor nu l-am aflat de pe afiș): toate acestea joacă un rol major în crearea plonjeurilor temporale și spațiale ale retrospecției, în trecerea de la un câmp de conștiență la altul, în sugerarea personajului colectiv și a ambianței acțiunii, în marcarea variațiilor de ritm și de atmosferă. 
 
Dar ceea ce impune efectiv spectacolul - și este firesc să fie așa - este prestația Lamiei Beligan. Indubitabil, alura personalității - scenice, dar și a celei din viața privată - a celebrei actrițe britanice este covârșitoare și orice apropiere artistică de ea reclamă responsabilitate și calități pe măsură. Dar apropierea de ”monstrul sacru” nu o înfricoșează pe Lamia Beligan, ci o provoacă să-și descopere fațete lăuntrice noi și noi valențe interpretative. Lamia Beligan demonstrează nu doar o tehnică actoricească performată, inclusiv o tehnică a trupului și chiar pantomimică rară printre actrițele noastre de prim plan, ci și pe o rară sinceritate și profunzime umană, dublate de o versatilitate pe măsură și o imensă capacitate de dăruire de sine. Acestea sunt calitățile care îi conferă, cred, unicitatea Lamiei Beligan în panoplia întregii scene românești contemporane. Inteligența, inventivitatea și intuiția o ajută să nu se piardă în complicatele întrețeseri de lumini și umbre ale personalității divei, construite în timpul concepției partiturii, o ajută, adică, să ”integreze monstrul”, metabolizându-l creativ, fără să cadă în capcanele acestuia. Cred că aceasta e dificultatea cea mai mare a unui asemenea rol de compoziție. 

Dar dincolo de aceste performanțe, ”Vivien Leigh – ultima conferință de presă" degajă o imensă plăcere de a juca, și cred că acesta este darul cel mai de preț pe care îl face Lamia actriței-legendă, spectatorilor și scenei românești, teatrului în genere.