Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

marți, 24 martie 2015

Calea Porţilor (I)



Dezţelenind iubirea
Dezţelenind pămîntul
- Cînd mă petreci
Cu sabia în mînă şi floarea de cireş
- Lăuntrul cel mai dinlăuntru cu bolta dinafară
se cunună
Pe dealul Creştetului lumii
Inima omului, doar ea:
Numai Domnul o poate pînă acolo purta.
Floarea de cireş se desface
Cînd vine sărutul
- Căci nu poate Lumina îndura −
Spre un cer nou, ce raza Ta îl desenează.
E irisul ce îl deschizi − pupila caldă în amiază.
Şi irisul, nou iris naşte, ca cerul ce se varsă-n cer
Cînd raza Ta îl fecundează
în pajişti roşii care pier; în pajişti ce din nou se-nalţă
în stratosfera unui gînd
Cînd raza-Ţi verde se răsfaţă-n
Cireşul florilor, plăpînd.

Cireşul − cupă de lumină
A ochiului ce naşte ochi
Cînd Tu-l deschizi în apa lină
- Sărutul, ce din floare-l sorbi.

Iubirea, ce dezţeleneşte
A' noastre trupuri, carnea lor
E floarea, ce din nou iubeşte
Luminile luminilor.

E floarea-n floare − e sărutul
În faţa porţilor − altar
Şi sabia ce ne e scutul
Cînd debordăm orice hotar.

Arhangheli doi ne poartă-n aripi
Spre poarta inimii, de eşti
Gătit să-ţi porţi povara-n cruce
Pe Porţile Împărăteşti.

Dezţelenită e iubirea
Cînd floarea prinde-al Tău sărut
Şi ceru-şi înnoieşte firea
Cu trei corole, ce-au durut.

Povara lumii e Lumina
Şi nu e chip în loc s-o ţii
Cireşu-şi înnoieşte vina
În trei corole străvezii. 

[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT]

Alte fragmente din volum, pe acest blog:

Dezțepenirea Zoiei

Harfă - Întru întîmpinarea Domnului

 

 


sâmbătă, 21 martie 2015

Fără cuvinte, despre credință: ”La neuvaine”



La neuvaine (2005) este cel de-al treilea lung-metraj de ficţiune al regizorului și scenaristului canadian Bernard Emond și deschide trilogia autorului dedicată virtuților teologale (credința, nădejdea și dragostea), continuată cu Contre toute esperance (2007) și La Donation (2009). Cineastul, la origini antropolog și documentarist, s-a impus în 2001 la Cannes cu drama socială La femme qui boit, devenind treptat un reper în perimetrul filmului de artă canadian și în mediile cinefile creștine occidentale. 
 
În spaţiul catolic, “neuvaine” este o suită de nouă zile de rugăciune însoţite, eventual, de un pelerinaj. Adolescentul Francois locuieşte într-un orăşel de provincie canadiană cu bunica sa, de care a fost crescut. Lucrează la un supermarket. Este un tânăr cu un aspect greoi, introvertit și dezorientat. Curând află că bunica, singura sa rudă apropiată, suferă de o boală incurabilă şi este pe moarte. Bunica este foarte credincioasă şi nu se teme să moară, dar Francois nu este deloc pregătit să se confrunte cu singurătatea. Ajutat de bagajul de credinţă şi speranţă primit de la bunica, el pleacă într-un pelerinaj de nouă zile să se roage pentru însănătoşirea ei. Locul de închinare este o catedrală dintr-un cătun, care atrage uneori pelerinii; nu știm de ce, întrucât filmul, în laconismul său expresiv, evită orice nuanță de spectacular - miraculos, legendar sau romantic. 
 
O linie severă de orizont: este oglinda lacului de acumulare din apropiere, pe malul căruia Francois se opreşte în fiecare seară să mediteze. Acelaşi peisaj auster o atrage pe Jeanne, o femeie de vârstă mijlocie, care nu poate depăşi o teribilă tragedie: moartea unicului copil. Medic, Jeanne încearcă să uite trecutul cufundându-se în profesie, dar slujirea aproapelui nu-i ameliorează depresia. Nenorocirea ei – Jeanne recunoaște – este lipsa credinţei. Mutismul autoimpus sau declanşat fără voie, insomniile, claustrarea în sine îi agravează criza: Jeanne nu se mai suportă şi caută scăpare în suicid. Asta a adus-o în pustietatea de pe malul lacului, unde se crede complet singură. Aici o surprinde Francois. 
 
Doi însingurați în plină criză, incapabili de comunicare, care la început nu fac decât să se tulbure unul pe altul și să se spioneze în ascuns. Nici unul nu cunoaşte motivele pentru care celălalt stă rezemat ore în şir în tăcere pe marginea betonată a lacului, și nu vrea să le divulge pe ale sale. Jeanne ştie că planul ei este dejucabil de prezenţa oricărui intrus, de aceea încearcă să păstreze tăcerea. Căderea nopţii şi lăsarea frigului îi va obliga la un minim dialog. Obişnuit să ajute, Francois o conduce pe Jeanne la motelul unde sunt cazaţi amândoi, îi oferă o haină, un sandwich. El îşi spune povestea, ea tace. În Jeanne totul este colțuros: profilul feţei, încordarea privirii şi mai ales suferinţa: o revoltă absurdă, înăbuşită cu dârzenie. Un strop din încruntarea de pe fruntea femeii se dizolvă într-un oftat, când băiatul rosteşte cuvântul “credinţă”. Francois intuieşte cumva problema femeii, dar discreţia sau, poate inabilitatea de a dialoga îl fac să evite orice încurajare verbală. Jeanne nu are încredere în cuvinte, dar ar avea nevoie de un exemplu; iar Francois a beneficiat de exemplul credinței. Aşa că simpla prezenţă a lui Francois, un inocent stângaci și ursuz, pare să schimbe ceva din climatul ei interior şi, cel puţin pentru un timp, să îndepărteze gândul sinuciderii. 
 
Francois surprinde în public un gest altruist al femeii, obișnuită și ea să ajute, ceea ce-l face ca la revenirea acasă să-și întrebe bunica: “Necredincioşii se pot mântui?”. Răspunsul bătrânei, invocând bunătatea divină, se răsfrânge subtil în destinele tuturor. Jeanne este solicitată de Francois să-i consulte bunica, a cărei situaţie s-a înrăutăţit simţitor. O relaţie de întrajutorare tacită se stabileşte între cei doi. Jeanne rămâne mult peste miezul nopţii la căpătâiul bătrânei, dar aceasta moare. 
 
Cele nouă rugăciuni nu au produs miracolul așteptat, dar Jeanne şi Francois găsesc puterea să meargă mai departe, fiecare pe drumul său, hrănindu-se din exemplul de grijă şi dăruire al celuilalt. 
 
Economia verbală, jocul discret şi gestica reţinută a celor doi actori, Elise Guilbault şi Patrick Drolet, puse în valoare de austeritatea antonioniană a peisajului, conferă filmului credibilitate şi o anumită măreţie a simplității, specific septentrională, asemănătoare (mai puţin, ca tehnică de filmare) celei din filmele belgienilor Jean-Pierre şi Luc Dardenne. 
 
La neuvaine a fost distins la Locarno în 2005 cu patru premii, dintre care cel al juriului ecumenic și două pentru interpretarea celor doi protagoniști.În 2015, Bernard Emond a fost prezent la Berlin (Secțiunea criticii) cu cel mai recent film al său, Le journal d'un vieil homme, o adaptare după o nuvelă de A.P. Cehov.

sâmbătă, 14 martie 2015

"De ce eu?": un thriller despre catacombele justiției românești



Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 14 martie 2015

Cel de-al treilea lung-metraj al lui Tudor Giurgiu, intitulat "De ce eu?", este un thriller politic cu acțiunea plasată după 1989. Este și cel mai reușit lung-metraj, sau măcar cel mai epurat de note în falset al tânărului regizor, producător, director al celui mai important festival de film autohton, membru al Academiei Europene de Film, fost președinte-director general al TVR, inițiator al Premiilor Gopo, pe scurt, a celui mai energic și ambițios dezvoltator al show-biz-ului cinematografic din România. 
 
Aflat încă în căutare de sine ca regizor, Tudor Giurgiu își alege subiectele nu din perspectiva autorului, adică a credinței în subiectul abordat și a aderenței intime la acesta, ci din cea a producătorului, adică a potențialului succes de audiență. De aici, slalomul printre subiecte picante greu verosimile, ca o dramă cu adolescenți de la țară, deviați între incest și lesbianism (”Legături bolnăvicioase”), la comedia ”Despre oameni și melci”, o fantezie despre prostituarea minerilor români șomeri prin vânzarea de spermă și umilirea lor de către occidentali, care din ”șovinism” le refuză ”produsul”. Grație promovării energice susținute de abilul producător atât în țară, unde stabilește recorduri de încasări, mizând activ pe distribuția în provincie, cât și a celei din festivaluri, a căror piață o cunoaște bine și o exploatează inteligent, ambele filme au câștigat o vizibilitate oarecum disproporționată față de valoarea lor intrinsecă. 
 
Totuși, o calitate - specifică celor mai coerente manifestări ale Noului nostru Val - își spune constant cuvântul în personalitatea polivalentului manager și cineast, și anume pragmatismul și interesul pentru dialogul cu publicul (mai mult decât pentru cel cu sine însuși), adică deschiderea totală față de cinema-ul cu potențial comercial, ceea ce este un atu important într-o cinematografie care abia de câțiva ani își pune în mod susținut această problemă. 
 
”De ce eu?” este primul lung-metraj al lui Tudor Giurgiu, în care acesta reușește să se apropie cu destulă fidelitate și înțelegere de problematica abordată și de adevărul uman implicat de aceasta. Preluând formule din filmele americane de gen, Giurgiu construiește un thriller cvasipolițist, în care motorul nu este ”acțiunea” în sensul spectacular al cuvântului, ci tensiunea psihologică dezvoltată în jurul luptei pentru justiție a personajului principal. 
 
Filmul este o evocare a cazului procurorului Cristian Panait, sinucis la numai 29 de ani în urma eșecului soluționării dosarului de corupție al unui coleg de breaslă mai vârstnic. Cazul stârnise la vremea respectivă (în 2002) destulă furtună mediatică, datorită bănuielilor de presiuni psihologice la care ar fi fost supus tânărul procuror de către mafia juridică românească. 
 
Tudor Giurgiu reia acest caz rămas nesoluționat, nu din dorința de a descâlci ițele complicate și, posibil, încă periculoase ale mafiei politice românești, ci din aceea de a urmări destinul descendent al unui personaj exemplar, tragedia unui luptător solitar pentru dreptate și adevăr, care cedează psihologic când își simte neputința de a lupta cu sistemul. Filmul are meritul de a reintroduce decent din punctul de vedere al realismului modelul personajului cavaleresc, luptător pentru dreptate și adevăr (un fel de replică la ”comisarul Moldovan”, fără pistol și machiaj ideologic), model compromis pe termen lung de filmele propagandei comuniste și, de aceea, practic inexistent în noul cinema românesc, care a preferat să cultive imaginea antieroului sau apolitismul. 
 
Protagonistul, Cristian Panduru în film (interpretat de actorul brăilean Emilian Oprea - un debut promițător în cinema), este urmărit pe durata a câteva luni, din momentul când acesta, proaspăt mutat la Secția de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului Curții Supreme de Justiție, primește spre rezolvare dosarul unui procuror din Oradea, bănuit de corupție, până la momentul sinuciderii lui Cristian. Cu toate că e susținut moral de un coleg mai vârstnic (alias Mihai Constantin), Cristian Panduru nu reușește să ducă la capăt un interogatoriu cu acuzatul, care se eschivează abil de la întrebări, invocând aspecte ale procedurii legislative care să-l favorizeze, și din motive similare eșuează realizarea percheziției la domiciului acuzatului, care reușește de fiecare dată să-l intimideze. Descurajat în privința competențelor sale profesionale, cât și de faptul că, în urma celor două eșecuri, șansele de rezolvare a cazului devin tot mai slabe, Cristian intră în panică, piezând până la urmă și suportul colegilor săi, care regretă că au dat un dosar atât de complicat unui începător și hotărăsc să-i ia cazul. Declinul ireversibil al lui Cristian începe odată cu intrarea acestuia în concediu forțat, moment în care colegii îi instrumentează un nedrept dosar de acuzare pentru fapte similare celor ale procurorului orădean. 
 
Scenariul, scris de regizor și de Loredana Novak, scenaristă de show-uri și seriale TV, debutantă în lung-metraj, reușește să creeze o imagine verosimilă a personajului principal și a vieții personale a acestuia, ca și, în linii vagi, a peisajului juridic cu care acesta e nevoit să interacționeze; totuși, conflictul tot mai tensionat dintre protagonist și sistem reclama creionarea mai atentă a ”părții antagoniste”, măcar a unuia dintre actanții malefici ai sistemului (personaje reale sau inventate), ceea ce ar fi dus un plus de emoție, dramatism și credibilitate peliculei. Dar asta ar fi necesitat un scenarist cu mai multă experiență.

vineri, 6 martie 2015

Trinitas TV - ştire despre Serile de film creştin de la Biserica Vergului


Vizionaţi pe Trinitas TV o ştire despre Serile de film creştin de la Biserica ”Sf.  Împărați Constanti și Elena” - Parohia ”Parcul Călărași”, desfăşurate între 2-6 martie 2014.  
http://trinitastv.ro/stiri-video/serile-filmului-crestin-57796