Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

vineri, 25 iulie 2014

Alfred KINSEY - PROXENET SAU APOSTOL? LIMITELE MANIPULĂRII PRIN CINEMA


Articol apărut în Ziarul Lumina de vineri 25 iulie 2014 și preluat de portalurile culturavietii.ro din 27 iulie 2014 (unde până pe 16 decembrie are 346 vizualizări) și de Anacronic.ro din 13 octombrie 2014

[începând de astăzi, timp de mai multe săptămâni rubrica mea Retina văzduhului va apărea în numărul de vineri (in locul celui de sâmbătă), la pagina 7]
 
Alfred Kinsey (real) si ipostaza sa cosmetizată (alias Liam Neeson)
    Care sunt limitele manipulării la care ne putem aștepta de la un film realizat în condiții de așa-zisă totală libertate a expresiei, la Hollywood? Totale, dacă se dorește promovarea în forță a unui anumit curent, precum revoluția sexuală a anilor ’60 și glorificarea apologeților ei. Este și cazul filmului biografic realizat în 2004, dedicat lui Alfred Kinsey, așa-zisul ”pionier al revoluţiei sexuale”. 
 
     Scris și regizat de Bill Condon, un admirator al homosexualității (vezi oscarizatul ”Gods and Monsters”) și vampirismului (realizând un episod al seriei ”Twilight Saga”), avându-l drept coproducător executiv pe Francis Ford Coppola, biopicul ”Kinsey” ridică pe piedestal un pedofil cu acte universitare, ”rege al noii ordini sexuale”, un impostor în lumea științifică, inspirator al mișcării Beat, al revistei Playboy și al industriei pornografice. 
 
     Profesor de entomologie, Alfred Kinsey își folosește poziția universitară pentru a debuta în anii 50 așa-zise studii de fiziologie a sexualităţii umane, cu scopul de a impune rezultatele lor în mediul academic și, de acolo, în societate. De fapt, ”cercetarea” sa se bazează de niște chestionare elementare aplicate la nivel de masă, cu întrebări vizând apucăturile perverse ale oamenilor. Pretinsa motivație a ignoranței publice în domeniu ascunde, de fapt, intenția de a demonstra că desfrâul este legea imuabilă a comportamentului uman. Singura mască ce trebuie păstrată cu strictețe este aceea a cercetării dezinteresate, pentru a obține fondurile necesare desfășurării, pe scară cât mai largă, a morbidelor sondaje și ”experimente”. Fondurile au fost oferite cu generozitate de Fundația Rockefeller, cea care a susținut desfășurarea pe scară largă a sondajelor, precum și restul activității ”științifice” a lui Kinsey, inclusiv institutul de cercetare care îi poartă numele și care funcționează și azi. 
 
     Nu vom afla din film că, de fapt, sondajele au fost aplicate cu predilecție prostituatelor, deținuților pentru infracțiuni sexuale, copiilor din azile, devianților sexuali și homosexualilor, și că rapoartele sondajelor au fost trucate, astfel încât să prezinte rezultatele dinainte dorite. Reacțiile societății civile și ale Bisericii vor fi, firește, ridiculizate. 
 
    Filmul prezintă, în stilul sobru-romanțat al cinema-ului interbelic, ascensiunea unui cercetător vizionar, curajos și onest, un fel de ”Einstein al sexului”, gata a-și pune viața și onoarea pe piedestalul științei. Prestația actoricească a cuplului Liam Neeson-Laura Linney (așa-zisa doamnă Kinsey) oferă carismă înșelătoare unor personaje, care nu ar merita decât resentimentele publice.
Așa-zisul ”Eistein al sexului” (cadru din film) și personajul real (stânga)
     Este suficient să comparăm insul real, a cărui privire tulbure, morbid-lascivă vorbește, dincolo de ținuta apretată, din orice fotografie de epocă, cu personajul din film, întruchipat de un actor care exprimă demnitate, echilibru și curaj - eroul prin excelență (nu întâmplător i-a dat viață și protagonistului din Lista lui Schindler) -, pentru a vedea cotele mistificării lui Bill Condon. 
 
Kinsey vede o societate de victime ale obscurantismului, de ca şi cum prima revoluţie sexuală, cea declanşată de Freud, ar fi rămas fără ecouri. E drept, teoriile savantului vienez erau mult mai complexe, iar valurile iscate de ele au mişcat doar ”elitele” societății, ceea ce nu e destul pentru o revoluție: libertinismul, pentru a triumfa, trebuie impus la nivel ”democratic”. E nevoie de o revoluţie sexuală pe înţelesul tuturor, fără ifose, accesând vocabularul comun. Este revoluţia unui zoolog și a unui pedofil. Acesta este nivelul propus de Kinsey. Printre exemplificările sale de la catedră: societatea urangutanilor, matriarhatul, orgia, incestul, pervesiunile de orice fel, sexualitatea copiilor (inclusiv a sugarilor), cărora le va dedica experimente speciale, de fapt, violuri și molestări (contestate de partizanii cercetătotorului). 
Kinsey experimentează pe subiecţi umani, începând cu ”familia” şi “familiile” prietenilor, cu amanții şi amantele lor, studenţii şi studentele devotate; bisexualitatea este un avantaj, oferind şansa numirii în postul de asistent şi băiat de casă al ilustrului universitar. Anturajul lui Kinsey devine “o mare familie” în sensul urangutanic al termenului, “un mediu deschis din punct de vedere sexual”, iar casa sa se deosebeşte de una de toleranță prin prezenţa aparaturii medicale şi de filmare, ce înregistrează parametrii fiziologici ai acuplărilor libere. 
Tot acest coșmar este prezentat în termenii roz-bombon ai “libertăţii de cugetare”, iar protagonistul, în alura marilor eroi naţionali. Vezi secvenţa când acesta cade umil în genunchi, în urma retragerii subvenţiilor Fundaţiei Rockefeller – sponsorul său constant – şi al campaniei de presă îndreptate împotriva sa, când societatea americană a simţit că sub masca ştiinţei îi sunt subminate valorile. 
        Filmul evocă un singur episod psihopatologic autentic: într-un moment de întunecare a minții, protagonistul, sadomasochist, se circumcide cu un briceag, fără anestezie. Întreaga sa concepţie așa-zis ştiinţifică este dominată de un darwinism barbar, o lubricitate abjectă şi de aversiunea bolnăvicioasă împotriva moralei tradiţionale, pe care le va înlocui cu anarhia sexuală cea mai josnică. Toate acestea sunt abil acoperite, în filmul lui Condon, nominalizat la Oscar și câștigător a 19 premii (cele mai multe în SUA, dar și în Marea Britanie și Irlanda), cu laurii gloriei.

vineri, 18 iulie 2014

O oglindă a ”Oglinzii”



Cadru din Mirror by Mirror (S. Sviatcenko & Noriko Okaku)
Puterea generativă a operei lui Andrei Tarkovski a născut nu o singură dată proiecte de artă experimentală (documentare-eseu, artă video, machete arhitectonice, fotografie, grafică, muzică) inspirate de marele cineast și gânditor care a transfigurat însăși ființa cinematografului. Totuși, majoritatea lor nu depășește aria epigonismului, deraind uneori penibil în mutațiile pastișei, acestea neavând nimic în comun cu colosala organicitate și vivacitate a mitosferei tarkovskiene.
Altminteri se prezintă creația artistului vizual Serghei Sviatcenko, un arhitect ucrainian stabilit de mulți ani în Danemarca. Dăruit cu un acut simț al experimentului abstract, dar și cu o sete constantă de lirism și metafizică, acesta pare să absoarbă ”fluxuri discrete ale pnenumei tarkovskiene”, pe care le metabolizează după reguli proprii ale creativității, pentru a plăsmui un univers artistic original.
Filmul său experimental "Mirror by Mirror" (2013), dedicat Oglinzii lui Tarkovski și realizat împreună cu tânăra artistă multimedia Noriko Okaku, prezentat în premieră la Festivalul de film Oglinda de la Ivanovo (Rusia, 2013), a fost laureat în același an de Peter Greenaway (ca președinte al juriului) la Festivalul de film la Lucca (Italia).
Cadru din Mirror by Mirror (S. Sviatcenko & N. Okaku)
Se poate spune că pentru acest scurt-metraj Serghei Sviatcenko s-a pregătit întreaga viață; încă din 2008, artistul realizează suite de colaje minimaliste de mari dimensiuni cu decupaje-simbol din filmul
Oglinda, intitulate invariabil ”Mirror by Mirror. Homage to Andrei Tarkovsky”, pe care le expune în galerii de artă din Danemarca, Irlanda, la Festivalul de film de la Cannes (2009), la Berlin și la Riga (Letonia). Colajele lui Sviatcenko juxtapun un univers al purității (fotografii din natură, în special din lumea minerală și vegetală, observate cu fină atenție) peste o lume a consumismului și imediatului (imagini din cotidianul urban, din revistele de modă, clișee publicitare). Foarfeca decupajului combină când elemente plastic înrudite, între care dialogul formal se instituie firesc, când elemente între care dialogul nu poate fi decât frânt sau imposibil. Această juxtapunere a agresivității cu lirismul, sintetizând poetica graficii lui Sviatcenko, este dezvoltată cinematografic odată cu proiectele de artă video realizate împreună cu Noriko Okaku.
Tehnica predilectă din "Mirror by Mirror" este suprapunerea mai multor cadre statice din același univers vizual tarkovskian, aflate în lentă mișcare de translație pe orizontală, sugerând curgerea timpului. Mișcarea este ritmată de ”căderi” la fel de lente ale unor decupaje circulare, sugerând luna plină - cvasi-epifanii -, extrase din universul peisagistic sau de personaje-simbol al Oglinzii.
Cadru din Mirror by Mirror (S. Sviatcenko & N. Okaku)
Complexitatea combinării planurilor nu îngreunează textura aerisită a filmului; o sensibilitate atipică pentru arta colajului și discerământul sever în selectarea imageriei îmbină raționalitatea decupajului cu emoționalitatea contrastelor slabe, staticitatea cu continuitatea mișcării, sentimentul memoriei cu cel al clipei, filosofia daoistă a naturii cu agresivitatea politicului și socialului, respirația impersonală a naturii cu epifania, recuperând de Sus învelișuri succesive ale unicității persoanei. Filtrate prin prisma sensibilității celor doi artiști și prin noile tehnologii, temele și motivele principale ale Oglinzii se reunesc, producând o nouă viață, cu o putere novatoare și un sentiment al enigmei demne de Tarkovski.
Foarfeca lui Sviatcenko decupează fragmente de realitate doar după ce pătrunde în prealabil profunzimea sensurilor materiei plastice, amintind prin aceasta ”foarfeca de montaj” a lui Tarkovski. Duritatea contrastelor și sentimentul artificialității, tipice în colaj, sunt înlocuite de blândețea conturului decupajelor, din care liniile drepte și unghiurile ascuțite aproape lipsesc. În locul lor, forme ovale și contururi fluide intră în simbioză cu lumea naturii și cu personalitatea umană, spre a surprinde modul de rezolvare pnevmatică a dialogului contrariilor: aici rezidă lecția de adâncime a Oglinzii lui Tarkovski. 

 Filmul poate fi vizionat în secțiunea Artwork de pe situl artistului. 

sâmbătă, 12 iulie 2014

O Ortodoxie fără Hristos



Apărut (în formă ușor prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 12 iulie 2014

Desen de Elena Dulgheru
Esențial pentru dăinuirea istorică a unui popor, sentimentul identității naționale este supus la tot mai mari încercări. Este și problema, veche de aproape două veacuri (adică foarte tânără), a doctrinei identitare a românismului. Într-o sută de ani și ceva, în care harta țării și ideologiile oficiale s-au tot schimbat, e greu ca o doctrină națională să se maturizeze și să-și afle coerența necesară pentru dialogul cu sisteme de gândire similare. Sprijinită pe marile curente de renaștere națională, de la Școala Ardeleană la cea Gândiristă, pe aportul unor personalități providențiale (de la Eminescu, la Iorga și Blaga), precum și pe conlucrarea permanentă a Bisericii, ideea (unică în lume a) ”poporului născut creștin” s-a fundamentat în primul rând pe paradigma voievodală moldo-valahă și pe conceptul ”spațiului mioritic” de filiație dacică, osmozate de Duhul Bisericii lui Hristos - valori percepute esențialmente mistic sau irațional -, și mult mai puțin pe conceptul modern de stat național și națiune. 

De aici, spasmele dialogului ”spiritului național” cu modernitatea și cu provocările globalizării, spasme cu atât mai dramatice, cu cât, la nivelul maselor, ”spiritul național” este trăit pe coordonate romantice, protocroniste, izolaționiste, refractare față de modernitate. Și cu cât modernitatea, la rândul ei, alege o atitudine de superioritate față de tradiție. Vehemențele naționalismului interbelic, sincrone vehemențelor altor naționalisme din epocă, țin de acest fenomen. Resuscitarea lor după 1989 era firească, atâta vreme cât mișcările ”dreptei” au fost ostracizate de comunism. Dar idealizarea, la nivel popular, a fenomenelor ”dreptei”, ca Mișcarea Legionară, ține de revenirea la același izolaționism doctrinar interbelic. 
 
A susține, fără precizări circumstanțiale, că ”Mișcarea Legionară a fost o lucrare a Duhului Sfânt”, cum a afirmat de curând un monah de la o importantă mănăstire moldavă, este un gest cel puțin pripit, atât din punct de vedere civic, cât și duhovnicesc. Tabloul complex și contradictoriu al Mișcării a fost destul de bine recuperat în suita de lucrări istorice apărute după 1990 (memorialistice și de sinteză), deci idealizările, ca și anatemizările ei, explicabile în lipsa informației, nu-și mai au locul. Totuși, incapabilă de a aprofunda nuanțele fenomenului, lumea (și ”stânga”, și ”dreapta”) preferă ucigătoarele judecăți maniheiste (acuzele fără drept de apel, respectiv adularea), care nu ascund în spatele lor decât exaltare, orgoliu, vinovate plăceri punitive, frică sau dispreț față de partea adversă, lipsă de realism social-spiritual. 
 
Anonimi ”frați” și ”surori”, susținuți uneori și de clerici izolați sau de călugări rătăcitori, lansează ”smerite” judecăți acuzatoare asupra acestor probleme, care adesea îi depășesc. Inconsistența lor e vădită de spiritul discursului: unilateral și isteric, panicard, lipsit de respect și dorință de înțelegere a celuilalt. 
 
Un comentariu apărut de curând în blogosferă pentru susținerea monahului pro-legionar, susținea că... Ortodoxia ar fi ”de neconceput fără antisemitism”. Ce poate însemna o Ortodoxie bazată pe ură, trădând, așadar, prima și cea mai importantă poruncă a lui Hristos: iubirea? Ajungem astfel la o Ortodoxie fără Hristos, o Ortodoxie în afara Creștinismului. Ca orice altă ură de rasă, ca și urile interconfesionale și interreligioase, antisemitismul trădează Creștinismul și-l transformă în sectă. La ură se răspunde cu ură. Creșterea alarmantă a anticreștinismului pe plan mondial nu este o consecință a crispării obstinate în asemenea atitudini? 
 
Mulți dintre partizanii acestor atitudini extreme insistă puritan pe cuvântul "Ortodoxie", când se referă și la aspecte generale ale Creștinismului, de ca si cum ar prefera "dreapta închinare" (în fața cui? a unui sistem de reflexe și canoane vidate de sens?) mărinimiei lui Hristos. A unui Hristos, care Se refuză partizanatelor politice (oricât ar trage acestea de El), tocmai datorită condiției de Mesia! Pe câți dintre acești rigoriști - oameni trecuți superficial prin vămile cărților, nu și prin acelea ale suferinței transfiguratoare și renașterii în Duh - nu-i enervează tocmai această ”mărinimie” trans-partinică a lui Hristos
 
O teribilă armă a dracului este generalizarea - păcat al gândirii neinstruite, nemenționat în îndrumarele de spovedanie - așadar, rămas adesea nespovedit -, care ascunde o greu sesizabilă formă de trufie intelectuală și încremenirea sufletească în fața concreteții mereu surprinzătoare a vieții. Copiii și sufletele simple nu practică generalizarea - iată unul din motivele pentru care Mântuitorul ni-i dă ca exemplu; iar matematicienii și alți teoreticieni, când apelează la ea, o fac cu mari scupule, pentru a evita eroarea sau impostura. Altminteri se întâmplă la nivelul gândirii populare, care amestecă păgubos simplismul (scuzabil, când se consumă în tăcere) cu nejustificate pretenții sapiențial-pedagogice. 
 
Generalizarea păcatului lui Iuda, ca și a unor păcate interetnice care au brăzdat dureros istoria ultimelor veacuri ale Europei și care implică problema evreiască și naționalismele locale, cu contondențele lor - iată forme pripite de gândire a istoriei, autocondamnate prin divorțul lor de dragostea iertătoare și mereu dialogică a lui Hristos. 
 
Corespondentul generalizării, în ordinea virtuților, este absolutizarea sfințeniei omenești, cu idolatrizarea tuturor faptelor și convingerilor extrareligioase (în special politice) ale sfântului, considerat model absolut - o problemă delicată pentru evlavia populară, dar a cărei temătoare ocolire alimentează renașterea, la fel de exaltată ca odinioară, a ideologiilor naționaliste de tip exclusivist. Convingerile politice ale unui sfânt, ale unui martir, nici nu-i justifică, nici nu-i compromit sfințenia. Acceptarea acestei fraze poate crea premisele de dialog asupra unor canonizări care, altminteri, are toate șansele de a rămâne ratat.