Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 24 septembrie 2016

Cum să desenezi zgomotul gerului? - o revelație a desenului animat: Yuri Norstein


Unul din cei mai frumoși și mai vii prin operă și personalitate - filocalici și calofili în același timp - învățători ai omeniei din desenul animat este regizorul, scenaristul și animatorul rus Yuri Norstein, care pe 15 septembrie a împlinit 75 de ani. Este considerat de americani și de japonezi “nu doar cel mai bun artist de animație al epocii sale, ci al tuturor timpurilor” (cum titrează Washington Post), unul din filmele sale (Ariciul în ceață / Ёжик в тумане) fiind numit la Tokyo în 2003 “filmul de animație nr. 1 al tuturor timpurilor” (locul 2 în același top fiind atribuit unui alt film al regizorului, Povestea poveștilor / Сказка сказок, care a fost numit la Los Angeles “cel mai bun film al tuturor timpurilor și popoarelor”). 
 
Ca și Alexandr Petrov, de care am vorbit cu altă ocazie, Yuri Norstein refuză categoric animația computerizată (atât în privința realizării personajelor, cât și a fundalurilor și efectelor de mișcare), simțind că numai improvizația directă, manuală poate transmite emoția integrală, adică “duh de viață” desenului animat. Materialul de lucru preia imediat fiecare emoție a artistului, o traduce în plasticitatea sa, care e surprinsă de cameră. De aceea, tehnica realizării personajelor, implicit alegerea materialelor din care acestea sunt confecționate, precum și cea a descrierii cât mai specifice a gesturilor sunt, pentru Norstein, esențiale. 
 
De obicei cineastul folosește păpuși bidimensionale pictate pe mai multe straturi de celuloid suprapuse, ceea ce conferă personajelor o anumită adâncime și vibrație, spectatorul percepându-le ca foarte “tactile”, variațiile de stare a personajelor fiind realizate prin înlocuirea straturilor intermediare; astfel, materialitatea hainelor și mimica sunt dinamice, variază abia sesizabil tot timpul, dând senzația de viață. Cineastul inventează tehnici plastice și efecte noi de mișcare pentru fiecare film, conferind fiecărui film o atmosferă aparte și o vrajă irepetabilă, de înaltă ținută artistică. 
 
Cineastul moscovit are marele noroc de a lucra de 55 de ani împreună cu partenera sa de viață, Francesca Yabrusova, o excelentă pictoriță, artistă de decoruri și regizoare de animație, originară din Kazahstan, cu care și-a realizat multe din filmele sale cele mai cunoscute și mai premiate. Lista acestor premii (printre care Premiul de stat al URSS pentru trei filme, Premiul Andrei Tarkovski, Premiul Vladimir Vîsoțki, Ordinul Artelor și Literelor din Franța, Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei, distincții pe la toate festivalurile din lume) este mai lungă decât filmografia cineastului (care numără peste 50 de scurt-metraje). 
 
Tot ce înseamnă desen și compoziție plastică în animațiile sale constituie tablouri de sine stătătoare de cea mai bună calitate, modernitate și rafinament. 
 
Yuri Norstein a fost invitat pentru mai mulți ani în Japonia, pentru a-și împărtăși experiența colegilor de breaslă din Tara Soarelui-Răsare, unul din liderii mondiali ai animației comerciale și de artă. Aici a creat o adevărată școală, doi dintre marii cineaști de animație japonezi (veteranul Hayao Miyazaki și mai tănărul Kunio Katō) recunoscându-și-l drept maestru. 
 
Poveștile din filmele lui Nortstein – destinate în primul rând copiilor, dar și adulților – sunt relativ simple. Unele sunt inspirate din basme populare cu accent de fabulă (ca Vulpea și iepurele / Лиса и заяц, Cocostârcul și cocorul / Цапля и журавль), altele au un puternic accent de autor, împletind mai multe teme (a copilăriei, a războiului, a artistului – ca multipremiata Povestea poveștilor). Cineastul nu mizează pe gaguri și răsturnări de situații, ci pe urmărirea atentă a reacției personajelor sale, a psihologiei acestora, care este redată cu cele mai subtile mijloace plastice. “Cum să desenezi zgomotul gerului?” - suna titlul unui amplu interviu cu Francesca Yabrusova, publicat de Novaya Gazeta în 2004, cu ocazia unei expoziții de desene și cadre de film, realizată de artista decoratoare împreună cu soțul său: cam acesta este nivelul de rafinament al graficii folosite de cuplul celor doi cineaști pentru redarea emoțiilor și a atmosferei. 
 
Cu toate că grafica are adesea tandrețea pastelului, totuși, stilul celor doi nu este dulceag-sentimentalist, căci elemente expresioniste, cu linii dinamic-contorsionate, știu să dea surpriză, umor și dinamism atmosferei. Cineastul consideră că pentru a evita stereotipiile (una din hibele desenului animat comercial) este esențială buna cunoaștere și exploatare a istoriei artelor – capitol la care și el și soția sa excelează. Ecouri din Picasso, Jean Cocteau, Chagall, Paul Klee rezonează în plastica filmelor celor doi (cel mai evident, în Povestea poveștilor).

Multe din acestea sunt considerate capodopere. Dar cel mai mai pregnant din punct de vedere al mesajului umanist și creștin este Mantaua / Шенель, o adaptare după povestirea ononimă a lui Gogol. Filmul a fost început în 1981 și întrerupt de mai multe ori pentru lungi perioade, din diverse motive, dintre care cea mai lungă a fost de 8 ani, imediat după inaugurarea “epocii capitalismului barbar” în Rusia, cum se exprimă regizorul, când animația nu a mai primit finanțare, iar studiul am fost închis. Totuși, fragmentul de câteva minute realizat a fost văzut de multă lume și circulă liber pe internet. Nicăieri în desenul animat – spun specialiștii – chipul uman nu a fost redat cu o mai mare sensibilitate și adâncime. “Akaki Akakievici trăiește din niște detalii pe care nimeni nu le observă. Am fost interesat să știu ce simte, clipă de clipă, acest om, era o cerință absolută a sufletului meu”, mărturisește cineastul cu ochi de copil, aidoma celor ai personajelor sale.

Un moment de excepție din cariera sa este Bătălia din Kerjeneț / Сеча при Керженце, film coregizat împreună cu Ivan Ivanov-Vano în 1971, o altă capodoperă (premiat la Zagreb, Karlovy-Vary, Tbilisi, Bombay), ilustrare a legendei orașului Kitej-Grad, scufundat prin minune pentru a nu fi cucerit de tătari, realizat din elemente de icoană și miniatură rusă medievală – postmodernism creștin avvant la lettre – un gest de curaj pentru acele vremuri, atât din punct de vedere artistic, dar mai ales politic. 

_____________________________
Mai multe date despre carțile, filmele și alte proiecte ale cineastului și soției sale: http://www.norsteinstudio.com/
Toate filmele importante ale cineastului pot fi găsite pe internet. Dialogul este, în genere, minimal și mai degrabă de atmosferă (nu prea e definitoriu pentru acțiune), așa că, dacă le puteți gusta aproape la fel de bine și fără subtitrare.
Astea-s doar câteva:

Bătălia din Kerjeneț: https://www.youtube.com/watch?v=7xwsYWzM4pM 

Mantaua: https://www.youtube.com/watch?v=1a2PLJcRmYI
Colecție de filme animate ale lui Y.N. (începând cu Ariciul în ceață): https://www.youtube.com/watch?v=eZElW88LadY
Povestea poveștilor (cu subtitrari in engleza): https://www.youtube.com/watch?v=dFSc7aaj2JM
 

“La scaunul mărturisirii”: postumele lui Alexandru Mironescu

Cea de-a doua carte din arhiva Alexandru Mironescu, oferită cititorilor, alături de "Hrisovul clipelor" de ieroschim. Daniil de la Rarău, de Editura Renașterea din Cluj, este volumul postum al titularului arhivei, intitulat “La scaunul mărturisirii”. 
 
Realizată în același format editorial ca și cea de versuri pe care am prezentat-o aici acum două săptămâni, broșura profesorului Mironescu poartă, la fel ca și prima, binecuvântarea ÎPS Andrei al Vadului, Feleacului, Clujului, Maramureșului și Sălajului, care semnează și o scurtă precuvântare, este de asemeni îngrijită și postfațată de protos. Benedict Vesa, și este, de asemeni, susținută de un Cuvânt lămuritor al urmașilor lui Alexandru Mironescu de la Geneva. Astfel încât putem vorbi cu îndreptățire de două volumașe-surori, pe care le leagă nu doar proveniența din aceeași arhivă, salvată ca prin minune din ghearele Securității, așadar vârsta și amprenta acelorași avataruri istorice, ci și “moșirea” de către aceeași echipă editorială de prieteni, urmași după trup sau după duh și admiratori ai celor doi reprezentanți de seamă ai mișcării “Rugului aprins” de la Antim.

Ca și opera bunului său prieten și tovarăș de crez patriotic, spiritual și creștin, Sandu Tudor, opera lui Alexandru Mironescu este, în mare parte, cunoscută cititorilor. Câteva din scrierile sale, în special cele științifice (dar și două romane: Oamenii nimănui și Destrămare) au fost tipărite chiar în perioada interbelică, cele mai multe, însă, mai ales cele de meditație religioasă (ca Floarea de foc, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Kairos, Poemele filocalice), au văzut lumina tiparului după 1989 la edituri precum Harisma, Anastasia, Elion, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Eminescu și altele. 

Opera sa, reprezentativă în special pentru inițierile în dialogul dintre știință și religie, domeniu de pionierat în epoca ante- și interbelică, ulterior interzis în lagărul comunist, revine astăzi în actualitate.
Personalitatea sa, destul de cunoscută în perioada postdecembristă, a fost omagiată – insuficient - în 2010 într-un simpozion memorial de la Tecuci, locul de baștină al profesorului, manifestare care, din păcate, a rămas singulară. Ce ar mai fi de spus în privința cunoașterii operei și spiritului importantului profesor și gânditor interbelic? - s-ar putea întreba azi cititorii. 

Dar iată că, prin intermediul Editurii Renașterea, acesta ne răspunde la întrebare. Supraviețuitor al închisorilor comuniste și martor, din umbră, al regimului antireligios instalat după 1945 în România, regim care a încercat să șteargă cu buretele și să compromită moral, prin deformări și ciuntiri biografiste, pleiada intelectulității creștine inter- și antebelice, Alexandru Mironescu era îngrijorat de modul de receptare a operei sale de către posteritate. Acesta este rostul principal al scrierilor confesive care alcătuiesc prezentul volum: Sine intermissione orante – scrisoare către mai puțini, Pe Marea Tiberiadei și Toată suflarea să laude pe Domnul

Concepute ca scurte memorii spiritual-autobiografice, scrise între 1970 și 1972 (perioadă în care nu doar publicarea lor era de neimaginat și cu totul impredictibilă în viitor, dar și deținerea lor în biblioteca personală putea fi un cap de acuzare), cele trei texte de bază ale cărții sunt tot atâtea mărturisiri, care punctează drumul sinuos către credință al intelectualului, afierosit inițial spiritului științific, care se va apropia pas cu pas de înțelegerea și experierea adevărului creștin. 

Scrisă în duhul nobil și meditativ-rarefiat specific al autorului, fără ascunzișuri și obscurități, ci mereu deschis către celălalt, cu un lexic cu izuri nostalgic-interbelice, cartea oferă o perspectivă din care întregul parcurs spiritual al lui Alexandru Mironescu se vede ca un drum al Damascului. Un permanent urcuș, cu inerentele întrebări, tatonări și întrezăriri de lumină, dinspre material-epistemologic spre spiritual, un spiritual, însă, asumat nu doar teoretic, ci și experimental, în practica rugăciunii și trării evanghelice, așa cum în laborator erau probate, odinioară, adevărurile științei exacte. Și nu este vorba aici de îndoială, ci de o mare onestitate intelectuală și umană și de curajul confruntării în orice clipă cu adevărul – cel al științei și cel al spiritului, descoperite, finalmente, a fi Unul și Același. 

Această onestitate intelectuală și umană, alături de deschiderea grijulie și iubitoare spre celălalt, manifestată în cultul prieteniei și al familiei, au fost – ne arată confesiunile din “La scaunul mărturisirii” - constantele morale ale parcursului interior al lui Alexandru Mironescu; și, aș spune eu, semnele biruinței sale asupra morții.

miercuri, 7 septembrie 2016

Icoana rugului aprins − Mandorla semnului



[Postarea 45 din Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui

Icoana rugului aprins − Mandorla semnului



Alb peste alb,
Sărutul.
Alb peste alb, în lumină
Venit-ai.
Migdala prea-iconică a iubirii
Se deschide
În gustul amărui-pufos al florii de gutui
Ţi-e cale şi fereastră şi intrare.
Şi inima albindu-se de alb,
Pe cînd icoana se-nroşeşte şi cedează
Sărutului.
Mandorlă în mandorlă alb pulsînd,
Mandorlă pe mandorlă oglindeşte
desăvîrşirea −
În ronde romburi de lumină roşie − icoana.
Alb peste alb
În roşu peste roşu
revărsînd
Nemistuit
Aprins e rugul
Şi Tu în el. Şi Tu în Maica Domnului, Maria
În liniştea rotundă din vîrtej.
Incandescenţă în incandescenţă, focul
cu apa dimpreună vieţuind − e apa cea de dincolo de cer
şi focul cel de dincolo de foc,
Cel din sărut. Iubirea

vineri, 2 septembrie 2016

Unei actrițe sovietice i s-a arătat Sfântul Nicolae!



Se numește Liubov Sokolova. Cu toate că e cunoscută, practic, doar pentru roluri secundare, este apreciată ca o mare și foarte prolifică actriță a ecranului rus și sovietic. Și-a desfășurat prima parte a carierei în cea mai acerbă perioadă de represiune din istoria Rusiei, în care, cum spunea Eisenstein, "ecranul încetase să mai fie ecran". Dar ceea ce pentru unii este motiv de cădere, pentru alții devine prilej de înălțare. Exemplul actriței născute în 1921 într-o familie de muncitori din Ivanovo este, în acest sens, grăitor. 
 
Fire deschisă, generoasă și lipsită de compromisuri, Liubov Sergheevna a reușit întotdeauna să aducă raze de sinceritate și adevăr chiar și în peliculele cele mai supuse canoanelor proletcultiste. E adevărat că pleiada marilor cineaști ai Școlii ruse, din care a făcut parte a susținut-o în jocul printre jaloanele cenzurii, dovedind că talentul e superior restricțiilor ideologice. 
 
În cariera sa, derulată pe durata a șase decenii, până în anul morții, 2001, a dat viață unor personaje secundare din filme de răsunet, ca Zboară cocorii, Pe Donul liniștit, Balada soldatului, Crimă și pedeapsă, Pășesc prin Moscova. A jucat în peste 370 de filme.

Dar nu despre biruința talentului asupra ideologiei vreau să vorbesc acum, ci despre pronierea cu care Dumnezeu Își conduce aleșii prin cuptoarele de foc ale vremurilor. Și despre fericire. 
 
Cadru din filmul "Liubov Sokolova. Svoya tema", r. O. Sumiațkaia
Era în 1941, studentă, proaspăt căsătorită la Leningrad. Soțul ei era atât de îndrăgostit, încât o urca pe brațe câte 6 etaje într-un bloc fără lift – își amintește Liubov. Aici i-a surprins războiul. Ca să se întrețină, munceau, alături de soacra ei, într-o fabrică. Blocada nu începuse, dar greutățile, da. Chiar de ziua ei, pe 31 iulie 1941, pe când mergea pe stradă împreună cu soacra ei, s-a apropiat de ea un bărbat cu ochi căprui și barbă scurtă și i-a spus: "Vei mânca pâine doar atâtica (și a arătat cu degetele semnul unor firimituri), dar vei trăi mult și vei fi fericită. Pe mine mă cheamă nenea Niculae. Dacă vei avea nevoie de ceva, să-mi ceri, oricine îți va spune unde mă găsești. Dar să înveți "Tatăl nostru"... și încă câteva cuvinte". Și mi-a mai spus câteva cuvinte în limba germană. Apoi s-a îndepărtat și a dispărut, de parcă s-ar fi topit!" - povestește actrița în filmul documentar Liubov Sokolova. Svoja tema, realizat de Olga Șumeațkaia în 2011. "Ești norocoasă, Liuba! Ți s-a arătat Făcătorul de Minuni Nicolae!", îi spuse soacra. "Dar eu nu știam nimic despre lucruri de-astea, aveam 20 de ani. Dar fraza pe nemțește am reținut-o. Apoi au venit Blocada, foametea, oamenii mureau pe stradă... era înfricoșător. Dar lângă Leningrad locuiau germani, nu fasciști, ci de-ai noștri. Am început să merg la ei. Le spuneam cuvintele acelea și ei îmi dădeau o lopată, iar eu le săpam grădina și primeam în schimb cartofi, ceapă, lapte... Le aduceam acasă și soacra îmi zicea: Liuba dragă, ai ajuns hrănitoarea noastră! Apoi și ea și soțul meu au murit de foame". 
 
Liubov ar fi avut aceeași soartă, dar a reușit ca prin minune să scape din blocadă, prinzând un coridor de evacuare și reușind ulterior să-și definitiveze studiile actoricești. A debutat în cinema în filmul de război Povestire despre un om adevărat (1948), care i-a adus numeroase alte oferte și șansa de a lucra cu regizori importanți, ca Gherasimov, Șukșin, Koncealovski, Mihalkov.

Din cauza traumelor războiului nu dorește să se recăsătorească și să aibă copii, dar întâlnește marea iubire și în 1958 se mărită cu regizorul Georgy Danelia, aflat atunci la începutul carierei. A trăit cu el 27 de ani fericiți, jucând în câteva din filmele sale, dar fără să profite de privilegiile unei soții de regizor important. La 38 de ani a născut un fiu, Nikolai, care va îmbrățișa și el cariera artistică. Ca să se ocupe de creșterea fiului, pe care îl adora, Liubov a refuzat multe roluri principale, ceea ce a condus-o treptat la tipologia mamelor și femeilor simple, împovărate de greutăți, pe care le va interpreta toată viața. Nikolai moare în condiții neelucidate, la 26 de ani, lăsând în urmă o soție și două fiice. Ca să-și depășească trauma, Liubov se dedică muncii și... cântă. La scurtă vreme soțul o părăsește pentru altă femeie. Liubov se retrage și mai mult în profesia sa. Mai târziu va compune o romanță despre despărțirea lor, pe care i-o va cânta la telefon, refăcând cumva, pe alt plan, o relație, în fapt, indestructibilă. Continuă să lucreze în teatru, în radio, în film.
Liubov Sokolova cu Nikita Mihalkov în "Pășesc prin Moscova'

Cu toate că a fost mereu la opusul vedetismului, publicul, singurul care i-a rămas fidel, o adora. A refuzat mereu rolurile negative, nedorind să transmită răutate și violență, ci doar emoții pozitive. Prestațiile sale au fost întotdeauna memorabile. Ca și gesturile vieții. Unii consideră că a avut un destin tragic. Sfântul Nicolae a numit-o, însă, fericită...

joi, 1 septembrie 2016

Ieroglifele sacre ale clipelor - postumele monahului Daniil de la Rarău

Recenzie la volumul "Hrisovul clipelor", ieroschimonahul Daniil de la Schitul Rarău (Sandu Tudor), Editura Renașterea, Cluj, 2016, apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 august 2016

Numele părintelui Daniil (Sandu Tudor) a intrat ca o trombă de lumină și adevăr mărtirisitor în cultura noastră postdecembristă. Am fost tentată să specific, legitim, “cultura creștină”, ori “cultura sfinților închisorilor comuniste”, dar poetul-monah martirizat de la Rarău este un colos care depășește astfel de delimitări și categorisiri, înțelese în sensul lor comun. 
 
Monumentalitatea alurii sale am simțit-o cu toții – în primul rând cei din preajma pridvorului și altarului -, imediat după evenimentele din decembrie 1989, inițial indirect, din contactul cu Imnul Acatist al Rugului Aprins, prima sa scriere care a luat efectiv cu asalt pangarele de cărți bisericești, apoi și rafturile librăriilor, ca un strigăt eliberator de frumusețe teologală. 

Probabil, cea mai reprezentativă scriere a sa, penetrată cel mai stabil în mentalul colectiv și în categoriile cele mai variate de public creștin, mica broșură imnografică, distribuită în tipărituri de toate felurile, pretențioase și populare, circulată clandestin și înainte de 1989 în cercuri restrânse, în samizdat, s-a impus ca o regală sfidare a ideilor preconcepute din mediile literar-universitare asupra mediocrității literaturii mistice ortodoxe. 

Amvonul intelectual, mistic și literar pe care a înălțat părintele-poet de la Rarău specia elevată odinioară, apoi căzută în derizoriu a acatistului, este unic în literatura creștină românească; și am argumente să cred că și în cea universală. 

Viața și în special martiriul lui Sandu Tudor au ajuns abia ulterior a fi cunoscute, odată cu redeschiderea dosarelor mișcării Rugului Aprins de la Antim și cu popularizarea biografiei principalilor ei reprezentanți. 

Mai multe edituri s-au întrecut a tipări, mai haotic sau mai organizat, culegerile de poezie mistică (în special acatiste) și caietele de cugetări ale cuviosului părinte de la Rarău; în acest sens, volumele Editurii Christiana, îngrijite de profesorul Alexandru Dimcea, au rămas un reper important. 

Impresionează la Daniil (Sandu Tudor) în primul rând personalitatea polivalentă, statura sa martirică mărturisitoare și neangajarea politică în curentele extreme ale vremii – dovada unei lucidități rare printre colegii săi de generație și de destin. Dar, dincolo de datele istorico-biografice, rămâne opera sa. Ea îl înscrie cel puțin în aceeași măsură în empireul românesc și creștin din eternitatea lui Dumnezeu, ca și viața sa. 

Despre cele câteva zeci de pagini ale imnelor sale acatiste (închinate Bunei Vestiri, Rugului Aprins, Cuviosului Dimitrie Basarabov și Sfântului Calinic de la Cernica) s-au scris lucrări științifice de filologie (ca cele ale distinsei cercetătoare prof. Aurelia Bălan-Mihailovici), care nu au epuizat nici pe departe universul de noutate, erudiție și mister al textelor.

Densitatea semantică și mistică a textelor ieroschimonahului martirizat și ucis la închisoarea de la Aiud sunt unice în literatura română, iar capacitatea lor de a fecunda gândirea și sensibilitatea creștină contemporană nu și-a dat încă nici pe departe întreaga măsură. 

Toate acestea schițează trăsăturile unei personalități monumentale și a unui om de legendă, cum rar a avut literatura română modernă; va fi nevoie de mai multe generații spre a înțelege și digera genialitatea acestui colos și hristofor al gândului și literei românești. 

Dar iată că, atunci când mulți credeau că toate cele ce ar fi fost de adus la lumină din opera lui Daniil (Sandu Tudor) s-au fost tipărit, editura clujeană Renașterea ne propune un volum inedit de texte din arhiva Alexandru Mironescu, revenite astfel din Elveția în România după un traseu dramatic și întortocheat, prin bunăvoința familiei acestuia de la Geneva. 

Volumașul de versuri postume ale monahului de la Rarău, se numește “Hrisovul clipelor. Versuri” și a fost publicat cu binecuvântarea ÎPS Andrei al Vadului, Feleacului, Clujului, Maramureșului și Sălajului și îngrijit de protos. Benedict Vesa. A fost scris în 1958 și dat spre păstrare lui Alexandru Mironescu, înainte de arestarea din același an a ambilor, împreună cu tânărul Șerban Mironescu, fiul savantului și mărturisitorului de la Antim. Este postfațat de acesta din urmă, cu un excelent text, scris încă din 2002, pe când – așa cum povestește acesta - fiica savantului, Ileana Mironescu, începuse să stabilească legături cu editorii din România în vederea publicării operei tatălui său și a ieroschim. Daniil, din arhivele acestuia. 

Scrise, așadar, ulterior celebrelor imne acatiste, versurile din “Hrisovul clipelor” continuă spiritul mistic al acestora și uzitează de același tip de lexic savant-arhaicizant, dar diminuează tonul doxologic (proslăvitor) în favoarea unei mai mari interiorizări, axate spre suprinderea în cuvânt-simbol a marilor taine ale isihiei creștine. Această deplasare mistică a cuvântului spre stadiul de ieroglifă-simbol, plasticizat în rime și rezonanțe în care pitorescul popular se îmbină cu ermetismul greu decriptabil, constituie, cred, noutatea poetică de bază a acestui volum – în primul rând în bibliografia lui Sandu Tudor, dar și în literatura română în genere. Volum mic cât o nucă, dar la fel de dens. Și despre care ar mai fi multe-multe de spus…