Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 23 iunie 2022

Genuflexiuni pentru înrobirea planetei? - un experiment social

În Cluj poți să-ți cumperi biletul de autobuz cu douăzeci de genuflexiuni. Cică proiectul este despre sănătate și a fost lansat de un festival sportiv în Săptămâna Europeană a Sportului din 2020, în plină pandemie, când fusese experimental. Și a avut succes mare: peste 55.000 de bilete vîndute. Peste 55.000 de clujeni, ținuți în case de pandemie și frici, s-au înghesuit să facă sport în fața ghișeului electronic. Primarul Boc nu s-a lăsat mai prejos, și-a mișcat și Emil ritmic anatomia, făcând douăzeci de plecăciuni cu mâinile întinse în fața robotului cu vizor, contra unui bilet gratuit. Clujenii l-au urmat fericiți, ca să se arate buni cetățeni cu convingeri ”verzi”, salvatori ai planetei. Bine, starea pandemică iartă aproape orice tîmpenie, doar nu le poți pretinde oamenilor prea multă rațiune când trăiesc zi și noapte cu seringa sau cu intubatorul la tâmplă. 


Grozavă chestie, a zis lumea! Campania s-a prelungit și în 2021 - tot an pandemic, cînd sportul, fie și impus, fie și pe bani, sau cu atît mai mult, părea cel mai nimenit leac antipandemic, compensator al depresiilor și fobiilor de tot felul. Mai ales că îngenunchiatul ăsta în fața robotului cu bilete nu numai Clujul îl practică, ci și Irlanda, unde se zice că poți primi un bilet de transport gratuit dacă alergi nu știu cât (eventual pînă la stația următoare); chiar și în Rusia prin 2013, într-o stație de metrou din Moscova se găsea un terminal care, contra treizeci de plecăciuni (deh, rușii sînt mai zdraveni!) , îți dădea un bilet gratuit; și prin țările Americii Centrale s-a experimentat așa ceva, e adevărat, cu derogările de rigoare, că e mai cald și lumea, mai lentă: doar zece plecăciuni. 


Fain este sportul, faină e și verdea planetă, cînd nu o defrișăm și asfixiem cu industrii high-tech pentru mofturi megalomanice, egoisme extreme și plăceri vinovate. Dar prea puțini înțeleg că prin astfel de experimente "sportive" se testează gustul public pentru un anumit sistem de incrementare (creștere) a creditului social. (Mining, adică minerit, i se spune în fiscalitatea bancară - vedeți în patentul de mai jos). Cei care au studiat sociologia își amintesc termenul de "inginerie socială". Care ți se exemplifică doar pe cazuri istorice din regimuri trecute sau ale altora, neprietene, niciodată, însă, pe cele din jurul tău: trebuie să te prinzi ca să le observi. Trebuie să le cunoști liniile directoare, contextul și subtextul macrosocial, să mai citești despre vectorii de dezvoltare globală pe termen lung, trasați de generoase fundații planetare pentru dezvoltare durabilă... 

Așadar, inventia există, patentul e pe net. El spune că există un senzor de mișcare conceput a fi rezident în unduiosul trup al pacientului. De tipul celor din brățările de plastic ale ălora care își numără pașii, pulsul și caloriile pierdute cînd aleargă. Doar că acest senzor e incorporat în trupul uman, alături de un procesor cloud (alcătuit din componente nanoscopice, distribuite în trupul contribuabilului), cu care comunică. Procesorul ăsta,  patentat și implementat de mult, are grijă de sănătatea ta, colectîndu-ți date din trup și, eventual, regularizând tensiuni, glicemii etc. Și transmite wi-fi mai departe starea sănătății tale, către doctorii pricepuți, pe care nu îi cunoști, care îți vor binele. Sau către o mașină, pe care nu o cunoști, și care îți vrea binele. Și care poate să îți ceară, la un moment dat, să faci genuflexiuni, ca să îți fie în continuare binevoitoare și... să îți deschidă ușa frigiderului inteligent din casa inteligentă, care știe ce mănânci și dacă faci destul sport ca să îți consumi caloriile. 


Credeți că glumesc? Vai, nu! Le vinde deja și emag. Iată un model de descriere de pe un sit comercial: ”Frigiderele inteligente au o interfață touchscreen și capacitatea de a se conecta la internet prin Wi-Fi pentru a oferi o serie de caracteristici suplimentare. Frigiderele inteligente includ camere interne... și abilitatea de a interacționa ... utilizând telefonul smartphone sau tableta atunci când sunteți departe de casă. Unele frigidere inteligente se pot conecta chiar și cu alte dispozitive inteligente din locuința dvs.”

Așadar, Doamne ferește ca starea de bine a cetățeanului, monitorizată de integratul din particule nanometrice distribuite, să iasă pe roșu! Că vedeți ce-ai pățit chinezii. Dar să nu fie! Așa e patentul, nu inventez nimic... 

Cică și în Irlanda s-a instituit ceva similar - obținerea pe cale digitală a unor avantaje materiale, dacă îți miști trupul în fața unor sensori conectați la o mașină de calcul. Și oamenii se înghesuie, le place tot mai mult mașina asta inteligentă și cred că astfel își cresc și well-being-ul și salvează și planeta de poluare. 

Ne putem imagina și mai mult. De pildă, în scenariul dispariției banilor - vehiculat tot mai des, de curînd chiar și în presa oficială -, mișcarea fizică poate deveni monedă, adică generator de credit social. Ce se va întâmpla atunci cu bătrînii, cu neputincioșii și cu handicapații, puși să își cîștige drepturile sociale făcând genuflexiuni? Poate că li se vor acorda alte credite, dacă vor fi cuminți... adică dacă vor accepta anumite condițiuni (amintiți-vă de cele de acum unul sau doi ani!), ori dacă nu... S-ar putea ajunge la o societate de tip spartan, din care cei slabi sunt eliminați programatic: a imaginat-o și a construit-o și Cel de-al treilea Reich și comunismul, în zorii săi, iar azi se pare că o desăvîrșesc chinezii. Repet, ne imaginăm. După cum și-au imaginat și ei, inginerii sociali, artizani ai viitorului sustenabil. 

Căci astfel de investiții costisitoare în mașinării sofisticate, aparent frivole, dar care includ recunoașterea facială, nu se fac fără gândul la un cîștig, adică fără un teren imaginal solid, modelat detaliat în prealabil de institute sofisticate de studiu și proiectare a dezvoltării durabile a viitorului sustenabil și fericit.    

Poate că fac o furtună într-un pahar cu apă, dar... Vedem cum se testează un nou sistem de umilire a persoanei și boborul tîmpit de sedantarism și suprasecurizare urbană se bucură că face sport. Geniali sociologii ăștia și maeștrii în comunicare, care chiar au învățat să facă turma să intre în țarc de bunăvoie și să mai și aplaude. Din laikurile la postarea cu experimentul clujean, doar vreo 10% din reacții sunt lucide, restul delirează de fericire și de frenezia salvării și înverzirii planetei... 

Patentul de care am vorbit se numește ”Sistem criptovalutar utilizând datele activității corporale”. Este înregistrat pe respectabilul sit de inventică patentscope.wipo cu numărul WO2020060606, pe 26 aprilie 2020, de compania Microsoft Technology Licensing LLC. Patentul se numește ”Cryptocurrency system using body activity data”.

joi, 26 mai 2022

Cîntecele patriotice și viitorul unei țări

Privesc și ascult cîntece. Cîntece și videoclipuri patriotice, imnuri naționale și de luptă de pe diferite meridiane, noi și mai vechi. Si constat cît de mult influențează calitatea, suflul și conținutul cîntecelor patriotice starea de spirit și puterea de coagulare a unui popor. Și cît de asemenătoare sunt sentimentele ce le animă. Asemănătoare, dar nu identice. Toate conțin îndemnuri la solidaritate și comuniune națională.  Uneori, în jurul unei idei. Asta e marea lor valoare, dar și miza umană și spirituală înaltă, căreia puțini interpretii muzicali de azi îi fac față. Pentru că solicită sinceritate și credință. Unele cîntece de acest fel conțin și rugăciuni, altele, dimpotrivă, îndemnuri la ură și la nimicirea unui dușman concret, trecător, eventual etnic, desemnabil pe harta georgrafică și pe axa istoriei. 
Ce tragedie pentru un popor să își lege soarta, aproape pe veci, sau pentru o lungă etapă istorică - atît cît ar fi longevitatea unui imn național - de un dușman teritorial concret, inerent trecător! In loc să își lege soarta de o idee generoasă și coalizatoare, demnă de a fi iubită de oricine. Ce amputare sinucigașă a propriului viitor, ce anulare a oricărui proiect trainic de țară! 
Pentru mulți, aceste considerente sînt vorbe goale. Rizibile.  Aceia nu mai constituie un popor, nu mai sînt mădulare, ci au ajuns simpli indivizi - înmatriculabili și recenzabili - dintr-o populație, inscriptibilă intr-un registru. Atât. Unul terestru și administrativ. Cu termen de valabilitate nu mai lung decît al registrului electronic sau de hîrtie: până la următoarea furtună magnetică, următorul atac cibernetic, următorul incendiu.

Si astfel, cîntecul patriotic ne învață că nu în arsenale militare și tezaure monetare stă tăria unui popor, nici în cumpărarea celor mai tari creiere și zăcăminte ale lumii, nici în pacturile cu cele mai vînjoase superputeri, ci în generozitatea, spiritul de jertfă, credința în Dumnezeu și umanismul pe care știu să-l transmită celorlalți. În puterea lor molipsitoare de har. 

Istoria se construiește nu cu bani și cu arme, ci cu pasiune!

vineri, 28 ianuarie 2022

LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE OU LA MORT: fracturile logice ale dictonului Revoluției Franceze

Știm că dictonul real al Revoluției Franceze nu a fost încîntătorul, ca o șansonetă, ”LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE”, așa cum l-am învățat la școală, ci terifiantul, generator de fiori de gheață pe șira spinării, ”LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE OU LA MORT”. Acesta e și mirosul real al Revoluției Franceze: mirosul de sînge închegat pe ghilotină, iar nu parfumul de ghiocei primăvăratici ai dezrobirii popoarelor, cum ne fluieră, hipnogen, Marseilleza, preluată în ison de manualele de istorie.  

Hai să dezasamblăm puțin acest dicton terifiant: 

EGALITE. Adică daca nu accepti ideea mea despre egalitate, pot să te impuşc, da? Păi ce libertate ii acord eu confratelui? Si cât de confrate mai sînt cu el? 

LIBERTE. Iar dacă nu accepți ideea mea despre libertate, sînt liber să te împușc? Păi inseamnă că nu te consider egalul meu și nici fratele meu.

FRATERNITE. Iar dacă nu accepți ideea mea despre fraternitate, am dreptul să te asasinez? Înseamnă că nu-ți îngădui nici să gândești liber și nici nu te socot egal cu mine, de fapt.

Un mănunchi de 3 x 3 incongruențe logice, instigări la crimă în masă și crase ipocrizii sociologice. 

Sloganul revoluționar - expresie chintesențială a intoleranței - arată că te consider dușman al meu (adică pasibil de moarte) doar pentru că gândești altfel decît mine, iar decretorul revoluționarei lozinci se declară, prin însăși lozinca aceasta, drept potențial ucigaș și instigator la ură, la dezbinare și la omucidere.

Dogma libertății absolute o invalidează pe cea a egalității și pe cea a fraternității.

Dogma fraternității absolute o invalidează pe cea a libertății și pe cea a egalității absolute.


Dogma egalității absolute (de drepturi și libertăți între oameni) le invalidează pe celelalte două. Sinistru paradox!

Haosul logic multiplu și, ce-i mai grav, social, semănat de această lozincă este evident. Și nu cred că a fost nici întâmplător, nici neintenționat.  


După veacul de aur al moraliștilor francezi și al filosofilor  lucidității, ca Descartes și Spinoza, care au instituit gloria culturii și civilizației franceze, iată că Danton, Marat și Robespierre cu acoliții lor mătură tot acest edificiu al europenismului, măreț și aparent inexpugnabil, dînd de pământ cu gloriosul umanism francez și european, din care în cîteva decenii s-a spulberat orice iotă de luciditate și  înțelepciune!

Pe stema Republicii Franceze, deasupra sloganului revoluționar tronează dictonul: ”Unite et indivisibilite de la Republique Francaise”.  

Cum poate o lozincă instigatoare de trei ori la violență și crimă să asigure unitatea și indivizibilitatea unui imperiu, când violența seamănă întotdeauna discordie, iar nu unitate? Răspunsul e unul singur: doar prin teroare. 


Îngrozitor este cum aceste criminale sloganuri, ca piatră fondatoare a celei mai glorioase republici a Europei și însăși a ”ideii europene”,  continuă, pînă astăzi, să facă istorie, să fie motiv de mîndrie națională, să inspire denumiri de instituții culturale, de posturi de radio și de alte avanposturi de prim rang ale ”democrației” și ale infrastructurii statului modern european. 
Totul, prin obnubilarea - voită - a celui de-al patrulea pilon logic al tripletului glorios (MOARTEA), cel ce i-a conferit, de fapt, perenitatea, eficiența și maleficiența istorică.
Și atunci ne mai mirăm că se duce totul de-a rostogolul? 

Dar... să lăsăm ura la o parte. Au hrănit-o revoluționarii destul. Emoticon cu lacrimi. Dar, mai bine, să ne trezim și dă dăm sloganurile ascunse ale morții la o parte. Emoticon al speranței. Făclia aia a speranței, din marile statui ale istoriei moderne, pe care le purtăm înscrise pe timbre și pe tricouri, ar trebui s-o ducă o cucoană (sau o făptură) mai nobilă. Adică Acela care poartă flacăra speranței, de fapt. Emoticon creștin. 


miercuri, 8 decembrie 2021

Vineri, 10 decembrie, lansarea romanului ”Selafiila” la Centrul Rus

 


Mai multe despre această carte, în Prefața traducătoarei.

Evenimentul va fi transmis și online, pe pagina de FB a centrului

Inregistrarea lansării romanului ”Selafiila” (Sophia, 2021) - de ieri, 10 decembrie 2021, la Centrul Rus din Bucuresti. Invitat: pr. Eugeniu Rogoti. https://www.facebook.com/CasaRusaBucuresti/videos/700451394268297



"Selafiila" - un veac de prigoană și rugăciune

                                      Prefața traducătoarei 

De curând, Editura Sophia a publicat un nou roman duhovnicesc al cunoscutului scriitor ortodox rus contemporan, părintele Aleksandr Torik. Romanele sale, ca trilogia ”Flavian”, ”Căprioara”, ”Dimitrie și vămile cerului”, au cunoscut o largă circulație internațională, inclusiv în România, unde s-au bucurat de mare succes și de tiraje continue. 

Romanul ”Selafiila” (2021), dedicat ”schimonahiei Sepfora (în lume: Daria Nikolaevna Șliaghina - n.n.) și tuturor nevoitorilor din viața monahală”, este un imn adus vieții călugărești, dar și o rețetă ascetică de supraviețuire a creștinilor în timp de prigoană politică și religioasă.

Operă de ficțiune structurată pe modelul unui roman biografic, cartea cunoscutului prozator și preot misionar se inspiră din viața câtorva figuri proeminente ale matericului rus contemporan - în primul rând schimonahia Sepfora, dar și alte călugărițe îmbunătățite, cu vieți sfinte, încercate în suferință, unele dintre ele, văzătoare cu duhul și sfătuitoare de taină în epocile de prigoană din zbuciumatul veac XX.

Părintele Torik are o formație pluridisciplinară: înainte de teologie, a studiat pictură și regia de teatru. Ca scriitor, are marele talent de a evoca personalități și situații de viață exemplare pentru devenirea întru credință, folosindu-și harul literar pentru propăvăduirea valorilor evanghelice, dar evitând didacticismul moralizator. Talentul său de povestitor vine din observația atentă a vieții, inclusiv în registele ei lumești, cotidiene, din naturalețea și sinceritatea emoțiilor transmise, susținute de o bună cunoaștere a mediului în care își plasează povestirea, dar și de o consistentă cultură duhovnicească și ascetică, aș spune, chiar pe măsura personajelor sale.

Capacitatea aceasta a scriitorului de a rezona cu personajele evocate este esențială pentru mai orice scriere beletristică, mai ales pentru acest gen literar destul de inedit: romanul duhovnicesc. Căci scriitorul este obligat să rezoneze la nivelul spiritual al personajelor sale, asumîndu-și măcar parțial experiența lor de viață, inclusiv când e vorba de sfinți. Altminteri, scriitura se diluează într-un retorism prețios și fariseic, care mimează blagocestia. De aceea și întîlnim atît de rar exemple reușite ale acestui gen literar.

Principalul personaj care a stat la baza romanului, schimonahia Sepfora (în lume: Daria Nikolaevna Șliaghina, 1896-1997), s-a născut în gubernia Tambov, într-o familie de țărani foarte credincioși, cu mulți copii. Avea descendenți preoți și călugări și a îndrăgit de mică mersul frecevent la biserică și rugăciunea. Unul din frații ei a murit în Primul război mondial. După moartea tatălui ei, Daria s-a căsătorit cu un consătean, cu care a avut trei copii. În violențele desculacizării din anii '30, un frate al ei este asasinat, iar casa și gospodăria îi sunt distruse, fapt ce face familia să pribegească și să sufere de foame. Soțul participă la Marele război de apărare a patriei și supraviețuiește, murind în 1950, moment după care Daria se dedică intens rugăciunii. Are o viziune în care este tunsă în călugărie de îngeri. Primește rasa călugărească în 1967 la Lavra Sfântului Serghie de Radonej, cu numele Dositeia, unde și locuiește, începând să fie căutată de credincioși pentru sfat. În 1989 primește schima cu numele Sepfora. În 1996 se mută în satul Klîkovo, nu departe de mănăstirea Optina, unde duce o viață apropiată de zăvorâre. Este căutată pentru sfat de călugării de la Optina, de monahiile de la mănăstirea Șamordino și de clerici, monahi și credincioși din întreaga Rusie. A plecat la Domnul pe 13 mai 1997, fiind înmormîntată în Pustia ”Mahramei nefăcute de mână omenească” din regiunea Kaluga. Pe 13 mai în fiecare an, credincioși din întreaga Rusie se strâng la mormântul ei din satul Klîkovo să îi cinstească memoria. Despre viața, sfaturile, profețiile și minunile ”stareței” s-au scris mai multe cărți memorialistice. Scrierea părintelui Torik este primul roman inspirat din viața cuvioasei maici.

Ce au în comun maica Selafiila - eroina romanului părintelui Torik - și figurile reale ale matericului rus contemporan, care i-au stat la bază - precum schimonahia Sepfora, dar și, într-o anumită măsură, schimonahia Antonia din Riazan (1904 - 1998)*, schimonahia Misaila din Kursk (1850 - 1953)** și altele? Căci numărul cuvioaselor femei îmbunătățite ale Rusiei secolului XX, și mă refer doar la cele consemnate documentar, este de peste o sută: un materic rus contemporan, apărut la Moscova în 2008, numără nu mai puțin de 115 biografii de personalități ascetice feminine din secolul XX, evocate prin biografii, amintiri ale contemporanilor, învățături, rugăciuni, nevoințe și minuni. 

Numitorul comun al tuturor acestor eroine ale duhului este, în primul rând, capacitatea de a răbda fără cârtire marile încercări ale vieții, apoi modestia, credința ardentă, tenacitatea în rugăciune, dragostea de oameni, dar și... longevitatea: viața ascetelor citate a îmbrățișat aproape un veac, ori chiar a depășit veacul, spre mărturie de credință contemporanilor. Astfel, aceste maici duhovnicești au trebuit să poarte cu smerenie și răbdare pe umerii lor jugul marilor suferințe din istoria tulburată a Rusiei ultimului veac - Războiul civil, Revoluția bolșevică și cele două războaie mondiale, dar mai ales prigoanele crâncene și îndelungate împotriva credinței -, asumându-și cu iubire răbdătoare și păcatele prigonitorilor lor. Pentru aceasta ele au fost dăruite de Dumnezeu cu mari harisme: înainte-vederea, vindecarea, rugăciunea continuă, de minuni făptuitoare, sfatul duhovnicesc și elocința, atât de trebuitoare în vremuri de mare confuzie și tulburare spirituală - într-un cuvânt, cu darurile îndrumării înduhovnicite.

Cartea părintelui Aleksandr Torik ne poartă prin parcursul de un veac al vieții maicii Selafiila, urmărind atât devenirea duhovnicească a fetiței, care de mică s-a simțit afierosită Domnului, cât și firul obiectiv al istoriei cu care eroina sa și-a împletit pașii. În felul acesta, învie în fața noastră file din cronica tragică a distrugerii țărănimii și a orânduirii tradiționale sub pretextul luptei cu ciocoimea (așa-numita desculacizare), dar și aspecte prea puțin cunoscute din istoria prigoanei Bisericii Ruse: șicanarea permanentă a credincioșilor de către benzile de agitatori comunisto-anarhiști, virulenta persecuție și excluziune socială a clerului de către organele puterii sovietice, modurile neobișnuite de supraviețuire a creștinilor de catacombă, de la călugăria albă practicată în jurul unor parohii marginale, rămase neînchise, până la grupurile clandestine de monahi din Caucaz - ambele, vânate sistematic de autorități și pedepsite cu crunte bătăi, tortură, ani grei de lagăr și închisoare. Autorul se abține să descrie bolgiile de chinale gulagurilor, în pofida potențialului lor de interes pentru o parte a publicului și în pofida intersectării constante a temei gulagurilor cu firul narativ, nu puține din personajele cărții trecând prin experiența concentraționară.

Căci tema majoră a cărții, spre care autorul își concentrează întreaga măiestrie, nu este demascarea gulagurilor și a crimelor bolșevismului (care au doar valoare de fundal), ci urmărirea devenirii lăuntrice a eroinei sale: de la fetița infirmă Mașa, vindecată în biserică printr-o minune a unei icoane a Maicii Domnului, la tânăra ”ascultătoare” la mănăstire, aspirantă la statutul de monahie, devenită nevastă din ascultare, în pofida voii ei, apoi mamă a mai mulți copii, apoi văduvă, până la rasofora Maria, tunsă apoi în mantia mică cu numele Antonia și mai târziu în mantia mare cu numele Selafiila. 

Multe învățături avem a extrage din viața anevoioasă, dar plină de smerită înțelepciune și ardentă nădăjduire în Dumnezeu a credincioasei Mașa, respectiv a maicii Selafiila. 

Obligată de mama sa vitregă să se mărite ca să își scape familia numeroasă de sărăcie, în urma morții tatălui ei, tânăra Maria, care se afierosise lui Hristos, cade într-o boală vecină cu moartea, dar este liniștită în vis de Însuși Mântuitorul, Care îi vorbește: ”Eu ți-am primit făgăduințele, fecioria ta Îmi aparține de acum Mie! Iar Eu acum îți poruncesc să o aduci ca jertfă pentru familia ta... cea mult pătimitoare, pentru surorile și frățiorii tăi! (...) Ține minte legea călugărului: Dă sânge și primește Duh! Jertfește-ți trupul și vei primi sfințenia sufletului, nu te lega de cele pământești, și așa te vei înălța către Cer! (...) Să îi aparții cu trupul soțului tău, cu sufletul aproapelui tău, iar cu duhul lui Dumnezeu! Iar Eu voi fi mereu cu tine!

Urmărirea acestui parcurs biografic dramatic este centrată pe creșterea duhovnicească a sufletului evlavios, confruntat cu grelele încercări ale vieții, în luptă pentru realizarea visului său: acela de a deveni monahie, într-un ev când toată istoria părea a-i sta împotrivă. Prezentarea acestui parcurs nu se face prin introspecție psihologică, ci prin descrierea realistă a unor episoade de viață definitorii: scene pastorale de muncă, pline de farmec nostalgic (în gospodăria țărănească din copilărie, la clăcile mănăstirești), truda grea și umilitoare pentru supraviețuire din epoca stalinistă, ca femeie de serviciu la cantinele muncitorești, rituri de viață bisericească și rugăciune, vibrând de emoție sfântă, descrise cu un talent literar excepțional, pigmentat uneori de umor, dar sensibil la poezia pnevmatică a gestului sacru.

Devenirea interioară a eroinei este definită în special de marile întâlniri proniatoare cu personalitățile care îi vor modela destinul: mari duhovnici și maici îmbunătățite - prilej pentru autor de a creiona tot atâtea schițe de portrete - rafinate, clasice sau pitorești, foarte vii, pline de sevă, uneori hazlii, extrase, parcă, din cronicile Optinei ori ale altor mari centre de cultură monahală ale Rusiei. Aceste întâlniri providențiale prilejuiesc și rostirea de către autor, prin gura acestor mentori ai duhului, a unor învățături pilduitoare nu doar pentru protagonistă, ci și pentru cititor.

Astfel, eroina noastră învață de la fina ei de botez, o călugăriță încercată, modul de raportare duhovnicească la boală (”cancerul e o boală bună, călugărească... îți dă răgaz ca să suferi, ca să te dezlipești mai ușor de cele pământești și să îți mistuie suferința patimile păcătoase”); deprinde tainele rugăciunii inimii și modul cum poate fi aceasta împletită cu o parte din rugăciunile de obște, dar mai ales cu cititul Psaltirii; învață cum trebuie înțeleasă ascultarea călugărească și care sunt capcanele ei (”Ascultarea trebuie să înlesnească rugăciunea, nu s-o îngreuieze! Ascultarea fără rugăciune este ocnă! Așa o ocnă nu i-a adus nimănui vreun folos duhovnicesc, ci numai pagubă. (...) Le place unora să repete prin mănăstirile noastre că ascultarea e mai înaltă decât postul și rugăciunea! Dar ascultarea aduce roade doar când e împlinită cu iubire”); învață importanța desei cuminecări (”Fără împărtășire deasă nici o nevoință a rugăciunii nu va reuși, căci ... atunci când Sfintele Daruri ale Trupului și Sângelui lui Hristos sunt în noi, Însuși Domnul Se roagă în noi și ne preschimbă toată ființa! ”); află care este esența rugăciunii bine primite (”Rugăciunea adevărată este întotdeauna convorbire! Iar dacă al doilea Convorbitor lipsește sau nu răspunde, aceasta nu mai este rugăciune, ci o deșartă revărsare de cuvinte, neaducătoare de nici un folos celui care se roagă”); deprinde dreapta socotință în lucrarea virtuților (”Uneori nu poți ști ce-ți va aduce mai mult har: să te rogi toată noaptea sau să-i cârpești nădragii unui orfan amărât! Nu contează ce faci, ci cum faci: cu ce dispoziție sufletească faci acel lucru! ”). 

Maturizată cu duhul într-o sihăstrie din Caucaz, în care se refugiase după eliberarea din lagăr, ca să își poată practica vocația monahală departe de ochii vigilenți ai autorităților, eroina noastră, revenită în Rusia după moartea ”starețului” ei din Caucaz, ne dezvăluie modul înțelept de alegere a unui duhovnic:

 ”După prima ei vizită la Lavră, (...) maica Antonia nu se grăbi să își caute un duhovnic. Își găsi pentru început un adăpost, (...) se tocmi femeie de serviciu la cantina unei întreprinderi, începu să meargă la slujbe, (...) în fiecare duminică și în toate praznicele se împărtășea, spovedindu-se când la un ieromonah, când la altul, alegându-i de obicei pe cei mai vârstnici. Nu spunea prea multe la spovedanie (...). Îi cerceta din ochi pe părinți, îi asculta cu atenție cum slujesc, pentru că fiecare preot, în timpul slujirii, fie că vrea, fie că nu, se arată în fața ochilor atenți ai credincioșilor în starea lui duhovnicească adevărată și neprefăcută, iar maica Antonia lua aminte la purtările lor. Această situație dură cam o jumătate de an. Treptat, cercul ieromonahilor cărora le-ar fi putut încrediința sufletul său pentru sfânta ascultare se îngusta și, în cele din urmă, alegerea i se opri asupra unui ieromonah...

Ajunsă la senectute, schimonahia Maria îi învață ea însăși pe tinerii stareți strategia de refacere a lăcașelor mănăstirești, care trebuie să înceapă nu cu lucrări edilitare, ci cu liturghisirea zilnică (”căci dacă va fi rugăciune va fi și harul lui Dumnezeu, iar de va fi harul vor fi și viețuitori, iar de vor fi viețuitori va fi mai multă rugăciune și mai mult har și atunci Dumnezeu va trimite și ajutoare și binefăcători, și lăcașul se va reface!”); le explică modul corect și rodnic de trăire a vieții monahale (”Într-o mănăstire, Împărăția lui Dumnezeu este iubirea unul către altul, înstăpânită între toți frații, în harul Duhului Sfânt. Iar dacă nu este iubire între frați, aceea nu mai este mănăstire, ci e un simplu cămin!”), precum și multe alte lucruri esențiale pentru viața duhovnicească a călugărilor și mirenilor. 

O atenție deosebită este conferită de prozator poeziei pnevmatice a cântărilor bisericești, care trebuie să fie izvorâte din rugăciune și să îndemne la rugăciune și evlavie, toate tehnicile vocale urmând a fi supuse acestui țel. Astfel, în timpul slujbei vocea părintelui duhovnic al Mariei ”răsuna fără înfrumusețări, sincer, simțindu-se că nu înălța proslăviri, ci se ruga.” 

Cu câtă subtilitate reușește părintele romancier să își exerseze și vocația misionar-catehetică în actul literar, fără a o compromite, în acest fel, pe cea scriitoricească! Rară performanță! Astfel, în loc să critice tarele vieții monahale și parohiale contemporane din Rusia ortodoxă (în care ne putem regăsi și noi, românii ortodocși, tarele noastre), în loc să amendeze direct idei preconcepute legate de viața duhovnicească și cea de familie și concepții mic-burgheze, seculare, pătrunse și în Biserică, despre boală, suferință, iubire și moarte, autorul inserează elegant în scriitură sfaturi și soluții pentru depășirea acestor tare, incluzându-le inteligent în dialectica povestirii.

Elevațiile de credință timpurii ale copilei Maria sunt înrâurite de muzica din biserică: ”Acolo, în strana cântăreților, unindu-și vocea curată cu sonoritatea duioasă a corului mare, de parcă s-ar fi contopit laolaltă cu celelalte cântărețe într-o singură inimă cântătoare, care își emana spre Cerul sensibil cântarea de pocăință, nădejde și bucurie, Mașenka își simțea părtășia la acea nepământeană slujire îngerească, de nedescris în cuvinte și de neînțeles cu mintea, pe care o putem cel mult pregusta, spre a ne lăsa cuceriți de negrăita beatitudine a trăirii în Dumnezeu.

Iată cum este descrisă o slavoslovie auzită într-unul din momentele de trăire de taină ale schimonahiei: ”Parcă de undeva de departe, din adâncimile inimilor călugărești, se revărsă lin cântarea smerită și pătrunzătoare: Iată, Mirele vine... (...) Se auzeau în această cântare dintr-o multitudine de voci reunite o asemenea durere lăuntrică pentru propria nevrednicie, o asemenea nădăjduire sinceră în milostivirea lui Dumnezeu, așa o adâncime a pocăinței și a frângerii inimii, încât bătrâna schimonahie încremeni, predându-se cu totul șuvoiului de rugăciune izbucnit în zbor către cer, se uni și ea cu acest șuvoi izvorât din alte inimi călugărești, se topi în el și simți cu toată ființa ei acea fericită bucurie blajină, pe care fetița Mașenka o trăise cu mulți ani în urmă, pe când stătea în strana cântăreților împreună cu surorile din sfântul lăcaș al Măicuței Domnului!”.

Sensibil la muzica din adâncuri, autorul dovedește o profundă pătrundere teologică și culturală a melosului duhovnicesc al Psaltirii, căreia îi înalță un adevărat imn: ”Psaltirea purta cu ea muzica vremurilor de demult, ritmul și melodicitatea surprinzătoare a răsunetului lăuntric, mai ales în versiunea textului slavonei bisericești. Ceva imens și puternic, nelegat de timp și de limbă, de loc și de experiența cititorului, de toți ceilalți oameni și de alte chestiuni conjuncturale, ... ceva asemeni oceanului planetar, dormitând lenevos și părând aproape domestic, dar care deodată se deșteaptă, arătându-și puterea nemăsurată sau în taifunuri spulberând orașe întregi, sau în nașterea și pieirea vulcanilor și a insulelor, se ascundea în această carte de necuprins, care de patru mii de ani le slujește oamenilor iubitori de Dumnezeu ca îndreptar neînșelător de vorbire cu Dumnezeu. Și cât de ușor se unește rugăciunea lui Iisus cu Psaltirea!

Părintele Torik știe foarte bine să ritmeze pasajele mistic-contemplative cu cele de acțiune, pline de vervă și dinamism, cu descrierile realiste de atmosferă și cu fragmente de învățătură duhovnicească, într-o scriitură alertă, bine închegată, emoționantă și pilduitoare, care se citește dintr-o suflare.

Romanul ”Selafiila” are marele merit de a-l hrăni pe cititor atât cu substanța duhovnicească a învățăturii creștine și ascetice, necesare supraviețuirii spirituale în vremea de azi, cât și cu o literatură de cea mai bună calitate, capabilă a ajunge la sufletul și la mintea fiecăruia, indiferent de gradul de pregătire catehetică sau culturală a cititorului. 

Traducerea și notele cărții: Elena Dulgheru



_______________________________________________________________

*Schimonahia Antonia (în lume: Anastasia Iakovlevna Kaveșnikova) din regiunea Riazan, 1904 - 1998. Ascetă și mărturisitoare ortodoxă, ucenica vestiților duhovnici Kukșa (Veliciko) și Amfilohie (Golovatiuk). S-a născut într-un sat de pe Don. A fost căsătorită, a avut trei copii, apoi, pentru credința în Hristos, a fost arestată și trimisă în lagărul N.K.V.D. Tagillag (1942-1946) și în clinici de psihiatrie, pentru ”extirparea credinței”. A primit cinul monahal cu numele Apolinaria, apoi schima cu numele Antonia. A fost dăruită cu rugăciune harică, vedere cu duhul, puterea vindecării și sfat duhovnicesc. După viața, sfaturile, scrisorile și minunile ei a fost scrisă cartea ”Te-am încercat în cuptorul suferinței”.

**Schimonahia Misaila (în lume: Matriona Gavrilovna Zorina). Născută pe 19 noiembrie 1850 într-o familie evlavioasă în satul Muravlevo din gubernia Kursk, rămâne orfană de ambii părinți la vârsta de 6 ani și este crescută de consăteni până la 17 ani, când i se impune să se mărite cu un invalid, care o maltratează constant și nu îi dă voie să se roage. La 32 de ani, devenind văduvă, își lasă fiul de 3 ani în grija socrilor și pleacă în pelerinaj la locurile sfinte din Rusia, ajungând și la Ierusalim, cu intenția de a se călugări acolo. Primește, însă, semn de la Dumnezeu să se întoarcă în patrie. La 36 de ani se îmbolnăvește grav și, сând se credea că murise, fiind pusă deja în sicriu, este vizitată de Maica Domnului, care o readuce la viață și, pentru smerenie și răbdare, îi dă darul vederii cu duhul, al vindecării și al sfatului duhovnicesc. Primește tunderea monahală cu numele Misaila și, pentru darurile sale, începe să fie căutată de tot mai mulți credincioși, fiind cinstită ca sfântă încă din timpul vieții. Mai ales în perioadele de război și de prigoană a credinței și-a susținut confrații cu sfatul și rugăciunea. A menținut o legătură strânsă cu mănăstirea Sfintei Treimi din orașul Kursk și cu pustiile Glinsk și Korennaia. A trecut la Domnul pe 16 decembrie 1953. Mormântul ei din satul Muravlevo este vizitat permanent de credincioșii care au evlavie la ea.


marți, 16 noiembrie 2021

”Inimă de câine” - o parabolă socio-politico-medicală tulburător de actuală - 19 noiembrie, la Centrul Rus

De joi, 18 noiembrie 2021, Centrul Rus din București își reia proiecțiile tematice de film comentate, inaugurând un nou ciclu, de data aceasta dedicat "Cinematografiei ştiințifico-fantastice ruse", temă prilejuită de Anul Știintei şi Tehnicii (2021) în Rusia. 

Ciclul va debuta cu filmul "Inimă de câine" (Собачье сердце) în regia Vladimir Bortko, de la a cărui premieră, pe 19 noiembrie 1988, se împlinesc mîine 33 de ani!

Răsunătorul film-avertisment de anticipație socială și științifică este realizat pe baza unui scenariu de Natalia Bortko, după povestirea omonimă a lui Mihail Bulgakov.

Cu: Evgheni Evstigneev (prof. Filip Filipovici Preobrajenski), Boris Plotnikov (asistentul profesorului), Vladimir Tolokonnikov (Poligraf Poligrafovici Șarikov), Nina Ruslanova (Daria Petrovna, menajera profesorului). Imaginea: Iuri Șaigardanov. Decorurile: Vladimir Svetozarov. Muzica originală: Vladimir Dașkevici, pe versuri compuse special pentru film de poetul și cantautorul sovieto-israelian dizident Iuli Kim. Film de televiziune în două serii, producție Lenfilm, 1988. 

Povestirea ”Inimă de cîine” a romancierului rus Mihail Bulgakov, scrisă în 1925 și imposibil de publicat în acea vreme în URSS, a ccirculat în samizdat în anii 60 ai sec. XX și a fost publicată în reviste literare din Occident, cu multe greșeli de transcriere, după 1967, iar în URSS, tot după aceeași transcriere, abia în 1987. 

Regizorul Vladimir Bortko, cineast prolific rus și sovietic, este autorul unei opere eteroclite, constituite atât din subiecte de actualitate, cât și din ecranizări după clasici, dintre care unele - ca cea de față, ori serialul TV după ”Idiotul” lui Dostoevski (2000) - au intrat ca repere în istoria filmului. Cineastul a mai semnat o ecranizare după ”Maestrul și Margareta” (2005) al aceluiași romancier, dar care înclină în direcția comercialismului grosier și vulgar, accentuînd gratuit aspectele de horror-fantasy, în detrimentul artisticității și profunzimii bulgakoviene. Tot el este autorul unor superproducții istorice recente de succes în patria sa, precum ecranizarea după gogolianul ”Taras Bulba” (2009) și mini-seria TV ”Petru cel Mare. Testamentul” (2011).

Dramă științifico-fantastică? Resuscitare a mitului medieval al Golemului? Distopie politico-medicală? Meditație asupra moralității științei, în speță, a experimentului medical, cu sumbre reverberații în obsedanta noastră actualitate? Avertisment asupra pericolelor sociale ale hibridizării speciei umane, ori parabolă a totalitarismelor de orice culoare și ideologie?

Textul vizionar al lui Mihail Bulgakov oferă tot atâtea neliniștitoare perspective, valabile, se pare, și astăzi, ba chiar, ar zice unii, mai actuale. 

Trama filmului este, în linii mari, simplă. Aceasta prilejuiește o exploatare polifonică a relației dintre acțiunea principală din laboratorul de cercetare al doctorului Preobrajenski (un experiment de vivisecție) și tabloul social anarhist-revoluționar, mocnind de ură de clasă, tablou al cărui exponent este Șarikov, maidanezul transformat în humanoid în urma vivisecției. Urmărirea acestei relații complexe, în toate penumbrele dinamicii ei distructive, dintre elita cercetării științifice și poporul, în slujba căruia are aceasta impresia că se pune ”spre binele public”, perspectivă construită de geniul maestrului Mihail Bulgakov, este cea care conferă plusvaloare și perenitate ideatică filmului. 

 

Filmul are un palmares festivalier important, fiind remarcat la festivaluri internaționale din Italia (Perugia), Bulgaria, de la Dușanbe (Tadjikistan) și Varșovia, și căștigînd Premiul de Stat al Federației Ruse în 1990. 

_________________________

Ca de obicei, proiecția va fi prefațată de o scurtă prelegere şi continuată cu o sesiune de întrebari si răspunsuri. Prelegerea va fi difuzată pe zoom.

Evenimentul are loc din amabilitatea Studioului Lenfilm @lenfilmstudios.
Pentru confirmarea participării doritorii sînt rugați să apese butonul ”Particip” din pagina de FB a evenimentului.
Accesul se va face respectånd măsurile sanitare în vigoare. Din aceleaşi motive, numărul maxim de participanți este de 15 persoane. Totuși, filmul și dezbaterea pe marginea lui sînt pentru toți. Așa că cei care, din diverse motive, preferă să participe virtual, o pot face accesînd linkul către transmisia zoom, oferit pe pagina de FB a evenimentului
 
Filmul, care a cunoscut o largă popularitate internațională, este accesabil și pe internet, cu subtitrări în engleză, franceză, poloneză și alte limbi.

sâmbătă, 18 septembrie 2021

Prelegerea despre filmul "Viața lui Aleksandr Nevski" continuă anul comemorativ Nevski la Casa Rusă

 


Joi, 23 septembrie 2021, la ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50) continuă ciclul cinematografic dedicat aniversării a 800 de ani de la nașterea Sfântului și binecredinciosului Mare Cneaz Aleksandr Nevski, cu filmul:

"Viața lui Aleksandr Nevski" («Житие Александра Невского»), regia Gheorghi Kuznețov, URSS, 1991. Scenariul: Gheorghi Kuznețov și Boris Șustrov. Imaginea: Gheorghi Maier. Muzica originală: Vladimir Lebedev. În rolurile principale: Anatoli Gordul (Cneazul Aleksandr), Viktor Pomorțev (pr. Tavrion), Vațlav Dvorjețki (Mitropolitul), Arsen Umuraliev (Batîi). Producător: Studioul ”Evrazia” (Sverdlovsk). Dramă istorică, film biografic, film creștin.

Filmul relatează imaginar ultimele zile din viața Marelui Cneaz, care se întoarce din capitala Hoardei de Aur în cetatea Vladimirului, reședința sa. În timpul îndelungatei și anevoioasei călătorii cneazului i se face rău. Stările de conștiență alternează cu cele de semi-trezvie, în care creazul muribund este vizitat de diferite viziuni. Amintirile faptelor de vitejie ale trecutului iau locul prezentului și alternează cu acesta - prilej pentru flash-back-uri evocatoare ale trecutului glorios al voievodului, precum și pentru meditații creștin-sapiențiale, rostite de protagomist ori de călugărul care îl însoțește pe cneaz. 

Filmul se concentrează pe dimensiunea hagiografică, de sfințenie a marelui conducător medieval, ilustrînd trama cu ierofanii și alte minuni consemnate de cronici, inclusiv cu viziuni de minuni petrecute după moartea sfîntului voievod.

Este primul și singurul din suita, destul de bogată, de ecranizări ficționale ale vieții marelui voievod rus, care evocă virtuțile creștine și de sfințenie ale acestuia.  Sub acest aspect ideatic (și ideologic), el se situează oarecum diametral opus față de capodopera lui S. Eisenstein, cu care, de altfel, nu își propune să polemizeze în mod explicit. Este filmul de care ”hagiografia cinematografică” rusă contemporană avea nevoie. 

Film accesibil inclusiv școlarilor de vîrste mijlocii și mari (12+). 

Subtitrarea în limba română, realizată special pentru acest eveniment, este asigurată de Casa Rusă din București.

Accesul la prelegere și vizionare este gratuit, în limita locurilor disponibile. 

Cei interesați sînt invitați să-și confirme participarea pe pagina Casei Ruse din București, dedicată evenimentului: https://www.facebook.com/events/282752390023239?ref=newsfeed.


Filmul este vizionabil și virtual, dar fără nici un fel de subtitrări și (pe youtube) cu reclame:

http://glazoveparhia.ru/film-zhitie-aleksandra-nevskogo/ 


vineri, 20 august 2021

Plecarea la cer a Doamnei Nazaria - Recviem la trecerea în veșnicie a poetei Nazaria Buga

Apărut în revista Convorbiri literare nr. 7 (iulie) 2021, p. 148-150

De Înălțarea Domnului a părăsit pământul poeta, editoarea și presbitera Nazaria Buga. După ani lungi de discreție literară și stingere lentă a fragilei ei ființe pământești, Dumnezeu a hotărât s-o înalțe la Sine, odată cu Sine. Ce dar mai mare poate fi ca acesta? Ce poți cere mai mult de la o viață trăită în Dumnezeu?

A viețuit mereu în mare discreție. În ultimii ani se disipa încet, tăcut și lucid, măcinată de o suferință de care nu s-a plâns niciodată. Acesta era pariul marii demnități existențiale, asumat de doamna Nazaria Buga: de a nu-și divulga suferința, păstrându-și mereu, pe cât posibil, atenția și disponibilitatea deschise către familie, prietenii din jur și cei din biblioteci și către aproapele, întru o îmbrățișare hristică încununată de o platonică frumusețe. O frumusețe crucificată. 


Da, exista o frumusețe aristocratică ascunsă în spatele acestei stingeri, pe care prietenii și apropiații o intuiau, și cred că și dânsa era, oarecum, conștientă de asta. Chiar dacă ajunsese la acea deplinătate a vârstei și a condiției femeiești și umane, cînd nu te mai pui pe tine, oricât de grele ți-ar fi încercările, în centrul atenției. Cred că această frumusețe crucificată devenise hrana sufletească zilnică a doamnei preotese Nazaria, atunci când trupul ei firav ajunsese să respingă aproape orice fel de hrană palpabilă. De aceea probabil că și evita să vorbească despre suferința ei - subiect aproape tabu: să nu piardă orizontul acestei frumuseți aspre, demne și foarte înalte, în care se învățase, de ani buni, să trăiască.

Întâlnirile noastre, nu multe, dar esențiale, s-au desfășurat nu atât în jurul bisericii Sf. Gheorghe Vechi, unde slujea părintele Ion Buga, prin anii '90 - 2000, cel cu care-și unise destinul, biserică la care mersesem regulat mai bine de un deceniu și jumătate, cât în jurul ”literelor frumoase”, a literaturii de esență creștină și a celor care o animau, pe care distinsa scriitoare îi aduna în jurul revistei ”Rațiunea Mistică”, editată de Fundația ”Sf. Gheorghe Vechi”; ne mai întâlnisem la câteva serate de suflet, găzduite de Spiru și Gunka Vergulescu, pictorul și muziciana, prietenii de o viață ai familiei Buga, plecați și dânșii, de ani buni, la Domnul. 

Adesea, buna sa prietenă, criticul de artă Alexadra Titu, care îmi fusese profesor de istoria artei  și cu care împărtășisem, ulterior, mai multe pasiuni și interese intelectuale și artistice, îmi spunea cuvinte de apreciere despre doamna Nazaria. La rândul ei, aproape de fiecare dată cînd ne întâlneam, doamna Nazaria îmi împărtășea admirația ei față de temeritatea cu care Alexandra Titu își înfrunta dramaticul și neobișnuitul destin și de eforturile cu care lupta să-și slujească în continuare familia și profesia, în ciuda bolii necruțătoare, care tindea să o rupă de tot ce-i era drag. Le lega o trainică prietenie, bazată, probabil, și pe același tip de confruntare dintre vocația creatoare, voință și dăruire, boală și credința în Dumnezeu, desfășurată în arena vieților lor. De la ambele mari doamne, slujitoare ale culturii și artelor, am învățat multe, dar mai ales tenacitatea, demnitatea și curajul de a-mi urma idealul. 

La începutul anilor 2000, cînd auzise că scrisesem o carte despre Tarkovski, doamna Nazaria Buga m-a invitat să public în cadrul revistei pe care o îngrijea. Atunci i-am spus că scriam și poezie. Am colaborat pe tema sacrului în artă și a poeziei, și întâlnirile noastre de lucru - nici foarte dese, nici foarte lungi - au prilejuit tot atâtea discuții de substanță, gravitînd în jurul artelor, spiritului și slujitorilor lor. 

Simțind că pe terenul poeziei ne reunesc cam același orizont interior și cam aceeași paletă simbolică, am rugat-o să îmi scrie prefața volumului de debut, Pentru trecerea zării și alte poeme. O impresionase, aproape la fel de mult ca poezia, ilustrația cărții, mai ales un fotoportet al meu de adolescență, un profil destul de frust și șăgalnic, de care eu mă detașasem de multă vreme. Spre surprinderea mea, profilul cu coadă de cal, proiectat pe un coșcojit leu de piatră, baroc, de la Palatul Peleș, îi rămăsese în memorie pentru mulți ani. Apoi, încrederea căpătată m-a convins să-i încrediințez scrierea unui cuvînt de referință și la următorul meu volum de versuri, mult mai riscant și mai provocator: Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui, și am avut bucuria să descopăr elevata intuiție și aparatul hermeneutic de calitate, pe care distinsa poetă și l-a pus la bătaie spre a desluși piscurile abrupte și alunecoase ale volumului. 

Abia acum, după trecerea ei dincolo, i-am descoperit cu greu, prin hățișurile netului, o fotografie de tinerețe: un portret în profil, foarte liric, tensionat în frumusețe și de-a dreptul metafizic. Chipul autoritar, cu alură regală, aproape alegorică, e marcat de ovalul părului negru, căzut rotunjit peste umăr. Palmele albe, așezate pe genunchi, își alungesc degetele, parcă în căutarea unui pian. Pianul lipsește, dar ai senzația că este acolo, și așa îmi vine să-l numesc: fotoportretul cu pianul. De altfel, afinitatea doamnei Nazaria față de etajul elevat al artelor, mai ales față de muzica clasică, era o coordonată permanentă a vieții sale, asiduu cultivată în familie, transmisă cu iubire copiilor, și poate că muzica fusese unul din podurile legăturii cu părintele, precum și cu buna ei prietenă, soprana Gunka Vergulescu... Nu ați cunoscut-o de pe scenele muzicale, pentru că imediat după timpuria căsătorie doamna Gunka și-a așezat muza la picioarele soțului ei, pictorul Spiru Vergulescu... dar asta e o altă poveste. 

Dar nu mă pot dezlipi de ”fotografia cu pianul”. Întreaga atitudine denotă o mare concentrare în jurul propriei ființe, privite în adâncime, și o enormă sete de ideal, pe care, la vârsta aceea a marilor visuri, ai putea-o numi superbie. Dar una profund spirituală, cenzurată de o remarcabilă voință și stăpânire de sine - trăsături atipice climatului intelectual de început al șaptezecilor, perioadă căreia pare să-i aparțină fotografia, dar cultivate de nobilul șaizecism. Aceste nobile trăsături poeta Nazaria Buga se va lupta să le păstreze întreaga ei viață, șlefuind aristocrația duhului ei în creuzetul de diamant al suferinței.

Îmi povestise odată cum își trăia moartea la fiecare dializă, ca o dedublare a ființei golite de sânge, care își contemplă fluidul vital scurs și adunat înafara ei, ca într-o cupă euharistică, umplută în timp ce tu te golești, pentru a te alimenta apoi tot pe tine! Zguduitoare imagine. Sciziunea dureroasă dintre sufletul-spirit și sufletul-sânge, care de obicei coabitează o viață întreagă împreună și doar la moarte se despart. Zguduitoare similitudine cu sacrificiul hristic, fie și aparentă, de care nu am îndrăznit niciodată să vorbim, dar pe care bănuiesc că o intuia. Chiar dacă moartea și învierea mediate de aparate erau motivate terapeutic și aveau o finalitate pragmatică personală, neaplecată direct către alții, similitudinea, fie și vagă, rămânea. Sunt sigură că ea o simțise. Și era tulburătoare. Sângele pulsând înafară de trup, împreunându-se cu fluidul purificator și scurgându-se înapoi, reciclat, în corp. O tainică metanoia a trupului, care nu mai putea să se îngrijească singur de această lucrare. O tainică cruce. Doamna Nazaria pătimea această cruce de două ori pe săptămână. Timp de cinsprezece ani, inima i-a fost nevoită să îndure acest supliciu. Un supliciu salvator. Un poet mai tânăr, Florin Caragiu, a avut curajul și inspirația să transpună în versuri vibrațiile dureros-străluminânde ale acestor morți și învieri repetate. Doamna Nazaria, poetă de mare calibru simbolic, vastă cultură și adâncă trăire lăuntrică, a preferat, și în această privință, tăcerea. Cred că tăcerea a fost cea care i-a dat marea forță de a duce această cruce până la capăt, fără să se risipească pe cale și, mai ales, fără cârtire. Aceasta din urmă, cu precădere - necârtirea în fața suferinței, ca și nejudecarea aproapelui - cred că i-a deschis și calea cea mai sigură spre cer. 

Când înainte de Înălțare mi se lipiseră de ochi florile splendide, de iunie, ale unui țăran care le vindea printre blocuri, fără să am vreun motiv obiectiv să le cumpăr, am presimțit că ceva urma să se întâmple. Parcă Dumnezeu inserase o scurtă pauză de frumusețe gratuită în viața mea, căreia abia mai târziu urma să-i deslușesc noima. A doua zi, vestea morții mă pune în gardă. Alerg în stradă: țăranul era încă acolo, cu superbii lui trandafiri de grădină, românești, cu petale vii, larg deschise și mirositoare. Atunci mi-am amintit că doamnei Nazaria îi plăceau mult florile, mai ales cele autohtone. Fie și somptuoase. Am ales cei mai somptuoși trandafiri țărănești! O minune de flori, pe care Dumnezeu mi le trimisese ca s-o conducem spre cer pe roaba Sa, poeta Nazaria! Din clipa aceea micile minuni se ținură lanț. Aveam sentimentul frumos și liniștitor al unei petreceri dincolo, bine rânduite de Dumnezeu, cum se întâmplă nu neapărat cu sfinții, ci cu oamenii așezați în credință și greu încercați, când Dumnezeu deodată îi slobozește în Lumină, îngrijindu-Se și de cei rămași pe pământ. 

Slujba stâlpilor de vineri seara, în biserica de suflet a părintelui Buga și a noastră, slujba parastasului de sâmbătă, densă și cristalină în trăire și conținut; prieteni de demult, rubedenii cunoscute și necunoscute, surpriza îmbătrânirilor, dar și bucuria privirilor noi, de copii - atmosfera adunărilor funerare în varianta lor cea mai, duhovnicește vorbind, fericită. Fericirea aceea când simți că cel răposat este bine, pentru că a nădăjduit și a iertat până la capăt, pentru că a iubit și a fost iubit, pentru că rugăciunile și credința i-au fost consistente și nezadarnice. Multă limpezime și pace, lacrimi cumpătate și sincere, așa cum se cuvine unei agapice prohodiri. Cuvântul înțelept, dar sugrumat de emoție al părintelui Buga, cuvântul cald și vibrant al mai tînărului pr. Tudorel Peiu, cel al luminoasei maici Anastasia și al altor apropiați, ne-au readus-o și mai aproape pe doamna Nazaria, în tot ce avea ea substanțial și frumos, în tot așezământul arvunit al mântuirii ei, dar și al împăcării cu Dumnezeu a celor ce au iubit-o. 

În drumul spre cimitir, o ploaie năprasnică ne surprinse. Turna torențial, cu bulboane, perdele de apă curgeau șuvoaie din cer, încât orice înmormântare după rânduială părea compromisă. Unii decantau superstiții, câteva femei se rugau, altele se gândeau cum să nu-și strice pantofii. Așteptam. S-a mai domolit, cât să ne adunăm în jurul mormântului; dar numai cuvântul popii, de la primele orații ritualice, a oprit vijelia. Amuțirăm cu toții. Slujba și-a urmat rânduitul făgaș. După ce primii bulgări de pământ fură aruncați peste groapă, o femeie îmi făcu semn să mă uit la cer. Nu vedeam nimic. Mi-a luat clipe bune să zăresc în înaltul norilor tuciurii o spărtură rectangular-cruciformă prin care se vedea limpede cerul albastru. ”E ca un înger cu aripile desfăcute!”, ciripi o fetiță; ”prin crucea asta Dumnezeu îi ridică sufletul la El”, îi explică, previzibil, mămica, înțelegătoare. Clipe îndelungi veghe de pe cer, benedictină, pământul proaspătului mormânt așezat chiar dedesuptul ei, al crucii albastre. Până când vântul o risipi. 

Nu, nu știu dacă a fost un model de sfințenie doamna Nazaria. În orice caz eu nu am fost îndeajuns de apropiată de ea pentru a putea să mă pronunț. Alții pot da mărturie despre aceasta. Dar a avut un model de așezare în cele ale idealului, în suferință și în Dumnezeu, care i-au deschis, în final, mila și bunăvoința divină. Până la urmă, despre asta este vorba, nu-i așa? 

15 iunie 2021

Mini-fișă biografică

Nazaria Buga: poetă, critic literar, eseist (n. 8 februarie 1949, com. Răchitoasa, jud. Bacău - m. 10 iunie 2021, București). A scris prefețe la mai multe volume literare și a fost redactor-șef al revistei ”Rațiunea Mistică”, editată de Fundația ”Sf. Gheorghe Vechi” din București. 

Volume de versuri publicate: Întîmplare dintr-o veche gravură, Editura Litera, 1979; Himera apei, Editura Litera, 1983. 

Apariții literare în presa vremii (ex: România literară nr. 24/2006, http://romlit.romanialiterara.com/index.pl/nazaria_buga). 

miercuri, 28 iulie 2021

”Novgorod cel Mare” continuă anul comemorativ Nevski la Casa Rusă

 Marți, 3 august 2021, la ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50) continuă ciclul cinematografic dedicat aniversării a 800 de ani de la nașterea Sfântului cneaz binecredincios Aleksandr Nevski, cu filmul: 

 


”Novgorod cel Mare, cetatea Sfântului Aleksandr Nevski”
(«Господин Великий Новгород»)
, URSS, 1984. Regia: Aleksei Saltîkov. Scenariul: Aleksei Saltîkov și Iuri Limanov. Producție Mosfilm. Cu: Oleg Strijenov, Viaceslav Ezepov, Zinaida Kirienko, Elena Antonova. Dramă de război cu elemente mistic-creștine. Durata: 96 min. 

Filmul, o dramă de război plasată în timpul Celei de-a Doua Conflagrații Mondiale, redă lupta locuitorilor Novgorodului, organizați în formațiuni de partizani, de a-și salva orașul ocupat și patrimoniul cultural și spiritual de invadatorii hitleriști. 

În august 1941, armata germană, care a invadat Uniunea Sovietică, se apropie de Novgorod cel Mare. Orașul este pe cale să cedeze, locuitorii sunt evacuați și, împreună cu ei, valorile de patrimoniu din muzee. În timp ce lucrătorii muzeului Kremlinului novgorodez (vechea fortăreață) se grăbesc să evacueze muzeul (care reprezintă centrul spiritual și identitar al orașului), hitleriștii doresc să distrugă orice urmă de arhitectură tradițională rusă din oraș, batjocorind monumentul a 1000 de ani de la încreștinarea Rusiei și plănuind să arunce în aer catedrala și clopotnița din Kremlin. În jurul acestora  se țese conflictul principal al filmului. Pentru a distruge Kremlinul, hitleriștii încuie populația civilă în catedrala mănăstirii Sf. Gheorghe (Iuriev) și încearcă s-o arunce în aer cu tot cu oameni, dar, printr-o minune, catedrala rezistă exploziei. Între timp, detașamentele de partizani află de explozivul, ce este transportat cu bacul, în scopul detonării Kremlinului și organizează o diversiune prin care anihilează, cu prețul vieții unuia dintre ei, încărcătura cu exploziv.



Acțiunea din  timpul Celui de-al doilea Război Mondial alternează cu incursiuni istorice în epoca lui Aleksandr Nevski, motivate de o situație istorică oarecum similară. Alternarea celor două timpuri istorice în jurul aceluiași tip de confruntări, al căror teatru este aceeași cetate a Novgorodului celui Mare, sugerează intervenția spirituală a sfântului cneaz și a celor dimpreună cu el în salvardarea eroilor partizani și a fortăreței novgorodene, cotropite de hitleriști. 

Filmul reia un episod istoric paradigmatic, al pruncilor smulși de la sânul mamelor lor și aruncați de teutoni în cuptorul de topire a clopotelor catedralei, evocat și în filmul lui Eisenstein și mult discutat de comentatori.  

Dincolo de trama specifică de război, filmul este și o meditație asupra importanței patrimoniului cultural și spiritual pentru identitatea unui popor. Astfel, teatrul confluntărilor nu este atât cel militar, între două armate (mai precis, între o armată organizată și o formațiune de partizani), cât între păstrătorii Tradiției strămoșești și invadatorii, care doresc să o anihileze. Iar lupta pentru Novgorod, concentrată în lupta pentru salvgardarea Kremlinului, a clopotelor și a catedralei, este lupta pentru salvgardarea ”inimii” unui poporului rus și a zestrei sale creștine.  

Realizat din perioada premergătoare Perestroikăi, filmul lui Aleksei Saltîkov este prima producție sovietică de ficțiune în care marele cneaz este evocat nu doar ca voievod exemplar, erou întemeietor și personaj de legendă (ca în capodopera lui S. Eisenstein din 1938), ci și în dimensiunea sfințeniei sale, zugrăvită în culori pitorești și legendare. 

Jocul convingător al actorilor, sincer asumat psihologic și expresiv, discreția intervențiilor ”mistice-cerești”, precum și trama bine condusă, într-un ritm alert și bine închegat, fără exagerări maniheiste, conduc la un film emoționant, tulburător și meditativ, pe nedrept neglijat de distribuitori și de istoria filmului. 

Mulțumim Casei Ruse din București pentru realizarea traducerii - prima traducere într-o limbă străină a filmului -, precum și studioului Mosfilm pentru acceptul de difuzare a acestei rarități cinematografice în România!  

Intrarea este liberă. Vizionarea va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri.

https://www.facebook.com/Elena-Dulgheru-texte-texturi-subtexte-1415839265390600/ 

marți, 6 iulie 2021

”Aleksandr Nevski” de Eisenstein deschide Anul Comemorativ Nevski la Casa Rusă

Proiecție comentată ”Aleksandr Nevski” ("Александр Невский") de Serghei Eisenstein (URSS, 1938), scenariul: S. Eisenstein și Petr Pavlenko, durata: 1 oră și 50 min.Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi text care spune „06 IULIE 17:30 CASA RUSĂ București, Lascar Catargiu 50 prelegere a doctorului în științe cinematografice grafice Elena Dulgeru despre viața Sfântului Alexandru Nevski (partea 1) cu proiecția filmului ALEXANDR NEVSKI (1938)”

 

Marți 6 iulie 2021, ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50, aproape de Piața Victoriei) demarează un ciclu de vizionări de film comentate, dedicate Sfântului cneaz binecredincios Aleksandr Nevski și modelului sfințeniei voievodale în istoria guvernării statelor creștin-ortodoxe. Subiectul este prilejuit de ”Anul Aleksandr Nevski” -  aniversarea în 2021 a 800 de ani de la nașterea legendarului conducător - eveniment cultural major pentru identitatea Rusiei contemporane.


Sfântul binecredincios Mare Cneaz Aleksandr Nevski este personalitate marcantă a Rusiei medievale și a calendarului creștin-ortodox, model exemplar de coabitare a virtuților sfințeniei cu cele ale civismului, a calităților voievodale cu înțelepciunea și evlavia. Cinematografia rusă i-a dedicat câteva ample pelicule de ficțiune, pe care le vom viziona și analiza în cadrul unor seri, la Casa Rusă din București. Dintre aceste pelicule, capodopera lui Serghei Eisenstein este cea mai cunoscută și apreciată, atât în istoria filmului rus și sovietic, cât și în cea a filmului universal. Și este cea cu care debutăm acest ciclu. 
 
Intrarea este liberă. Vizionarea va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri.

duminică, 30 mai 2021

Duminica Samarinencii: Cui Își divulgă dumnezeirea Hristos?

 

Lucrare, probabil, de Elena Murariu
Hristos a vindecat si miluit pe foarte mulți. Dar şi-a divulgat Dumnezeirea foarte puținora. Cui anume?
Nici lui Pilat şi mai marilor zilei, nici leviților Templului și învățaților farisei, nici leproşilor și celor flămînzi doar de pîine și sănătate trupească, ci unei femei de neam neales şi de credință "neortodoxă", sincretică, dar cu un fundal sănătos, adică încă păstrătoare a învățăturilor lui Dumnezeu date prin Moise si ceilalți profeți. 
 
Hristos nu Işi dezvăluie Dumnezeirea stăpînitorilor oficiali ai teologiei mozaice, pretinșilor patroni peste revelație și peste lucrările Domnului, ci Samarinencii, unei femei cu viață personală încurcată, dar însetate de trăire duhovnicească și căutatoare a locului adevaratei închinări, unei femei inteligente, îndrăznețe şi cu inimă mare și necoruptă, că altmineri n-ar fi putut converti în cîteva ceasuri un sat întreg, care pînă atunci o marginalizase.
 
Nu leviților, prestatori de servicii religioase, cu inima împietrită, nici școliților farisei, pretinși stăpînitori peste dogmă Își arată fața și identitatea Hristos, ci femeii stigmatizate, rebele și inițial șovăielnice, dar căutătoare de Adevăr, de la Fîntîna lui Iacov, "oaia neagră” a satului, cea care va deveni apoi apostola satului, iar apoi apostolă și mărturisitoare neînfricată a lui Hristos, împreună cu toată familia ei. Iată cui i se arată față către față Hristos!
 
De ce? Pentru că una ca Fotini avea să-L recunoască și să se lase transformată de învățătura Sa! Cine și cum Îl va recunoaște astăzi și în viitorul ce va să vină, pogorît din filele Cărții Cărților, și a și venit? Cine îl va recunoaște pe Cel-Ce-Este de Cel-Ce-Doar-Pare-Să-Fie? Fariseii, leviții, sau cea din Samaria? Și care sînt cheile recunoașterii? Aceasta este întrebarea care ar trebui să planeze acum deasupra conștiințelor tuturor. 

Sfîntă muceniță Fotini, dă-ne credința ta, setea ta de Dumnezeu și de Adevăr şi buna ta îndrăzneală, precum și sfîntul discernămînt dumnezeiesc, ca să trecem biruitori prin cuptorul de foc, amenințări și amăgiri al vremurilor din urmă!

miercuri, 12 mai 2021

Cu lacrimi zboară cocorii - 9 Mai la Nikolaevsk


O simplă și foarte emoționantă minune s-a întîmplat pe 9 mai în orașul Nikolavesk din Rusia, la comemorarea anuală a Zilei Victoriei, relatată de multe posturi de știri. În timp ce oamenii, cu mic, cu mare, erau  adunați la festivitatea depunerii de flori la Monumentul Soldaților uciși în Marele război de apărare a patriei (WW2), și se transmitea celebrul cîntec "Zboară cocorii", dedicat soldaților ucişi pe front, au apărut pe cer două stoluri de cocori, care au început să planeze deasupra multimii adunate, exact câtă vreme a durat cîntecul, după care păsările s-au îndepărtat de la sine. 
În iubitul și foarte nostalgicul cîntec, care a dat numele și unui celebru și foarte iubit film sovietic de război*, cocorii simbolizează sufletele luptătorilor uciși pe front. 
(Nu poate fi vorba de un fals, căci fenomenul a fost înregistrat, la fața locului, de zeci de telefoane). 
Ruşii au plîns de emoție, chiar cei tineri si de vîrste medii, care nu știu despre război decît de la școală, de la părinți și bunici și din auzite! 


Apropo, de zeci de ani, adică dintotdeauna, comemorarea anuală a Zilei Victoriei este sărbătorită de ruși ca o adevărată mare sărbătoare populară. În această zi rușii din fiecare oraș, fără să fie împinși de la spate de nimeni, obișnuiesc să iasă cu mic, cu mare la marea demonstrație, cu steaguri și mai ales cu pancarte pe care fiecare familie își poartă, ca pe un odor, fotografia strămoșului-erou, care a luptat pentru ei, cei de azi, în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei. Acest sentiment al recunoștinței este foarte prezent în popor, chiar dacă a fost și întreținut de aparatele mediatice, ca pilon central al identității naționale.  

Extraordinară este sensibilitatea acestor oameni, care știu să împărtășească pînă la lacrimi suferințe la care nu au participat în mod nemijlocit! Și adîncă le este memoria. Cred că asta se cheamă dragoste de țară, nu? Cînd suferința strămoșilor tăi este parte din trupul tău, din sufletul tău, care doare, iar nu o informație oarecare, vehiculată de un manual de istorie sau de ziare, pe care le arunci la gunoi. 



Oare cîți dintre tinerii și adulții noștri plîng azi la evocarea suferinței celor uciși la Canal, în temnițele comuniste, la Fîntîna Albă, la Ip și Moisei, la Mărășești și Oituz? Ne răspunde Noul Cinema Românesc. Bine, nu au toate aceste tragedii aceeași anvergură, veți spune. Și mai este și propaganda, da. Dar suferința e suferință, tragedia colectivă e tragedie colectivă, iar neamul care și-o uită nu are viitor. Căci sentimentul apartenenței la neam este unul. Și el cimentează o țară pe axa istoriei, el îi asigură dăinuirea. 

”Noi aici am stat și am plîns”, spunea cîndva în vers Nichita Stănescu. Se mai cuminecă azi cineva din acest plîns? 

https://www.youtube.com/watch?v=kUtX9P5z_Xc


___________________________________________

*URSS, 1957, de Mihail Kalatozov.