Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

miercuri, 1 august 2018

„Tulburarea apelor” la Sebeș, o punere în scenă pe măsura și în spiritul lui Blaga


Interviu cu regizorul de teatru Cosmin Pleșa, autorul spectacolului, realizat cu ocazia premierei de la Festivalul Internațional "Lucian Blaga", Sebeș, 13 mai 2018.
Publicat în revista Convorbiri literare / iulie 2018

Ioana Abur, Constantin Dinulescu
Lucian Blaga este, pentru teatrul românesc, echivalent cu recursul la esență și la identitate națională în sensul transcendent al cuvântului. Este singurul dramaturg care a unit exemplar arhaicitatea etnicului cu modernitatea cea mai actuală și cu interogația religios-filosofică de profunzime. Puțini regizori de teatru de ieri și de azi fac față exigențelor unei asemenea ștachete. 
 
De aceea, e o mare bucurie să vezi „Blaga” pe o scenă românească. Dar ce rară bucurie! Am avut-o la Centrul Cultural „Lucian Blaga” din Sebeș, pe 13 mai 2018, și mi-au dăruit-o regizorul Cosmin Pleșa și trupa sa de actori excelenți, care au adus la viață Tulburarea apelor în cadrul Festivalului Internațional „Lucian Blaga”. Piesa, scrisă în 1923, este un poem dramatic și este a doua din ciclul mitic românesc al marelui poet și filosof, început cu Zamolxe (1921) și finalizat cu Anton Pann (1965).

Spre deosebire de alte piese ale autorului, Tulburarea apelor nu a ajuns să fie jucată în timpul vieții acestuia. O primă montare, realizată de Mihai Măniuţiu pe scena Teatrului Naţional din Cluj în 1983, a fost interzisă imediat de cenzură (fără ca măcar cenzorul să vadă spectacolul), astfel că piesa a văzut lumina rampei abia în 1992, la același teatru și sub bagheta aceluiași regizor, decorurile și costumele fiind semnate de Theodor Ciupe, rolurile principale revenind Laviniei Steer, lui Anton Tauf și Melaniei Ursu. A mai existat o adaptare la Teatrul Național Radiofonic, realizată în 1991 de Constantin Dinischiotu, cu mari nume ale scenei românești (Irina Petrescu, Maia Morgenstern, George Constantin, Gheorghe Cozorici, Dan Condurache), fidelă literei textului, dar prea puțin receptivă la adâncimile arhetipale sondate de marele filosof. 
 
Iulia Lumânare, Adrian Titieni
Potrivit teatrologului Doina
Modola, specialist în dramaturgia lui Blaga, dar și neobositei Dorli Blaga, fiica filosofului, susținătoarea de suflet a lui Cosmin Pleșa întru abordarea operei blagiene, montarea acestuia este cea mai reușită și mai apropiată de spiritul marelui dramaturg. De altfel, aceasta nu este prima experiență blagiană a teologului, actorului și regizorului Cosmin Pleșa. 
 
În aprilie 2011, acesta monta la Teatrul Național din Timișoara Manole după piesa lui Blaga din 1927, o punere în scenă de anvergură europeană, ajunsă apoi la prestigiosul Teatru „Taganka” din Moscova, unde câștiga premiul „Viteazul de argint” în cadrul Festivalului de Teatru Creștin „Viteazul de Aur”. O scenografie epurată, în spiritul simplității arhaice a textului blagian (semnată de Laurenţiu Toma, care va realiza și decorurile Tulburării apelor), actori, în frunte cu Dorel Vișan, cotropiți cu toții de vibrația expresionistă a versului, personaje-simbol, accentuând dimensiunea metafizică, elemente de coregrafie (compuse de Liana Iancu) și folclor autentic, interpretat scenic de Gheorghe Zamfir (la Timișoara), respectiv de Grigore Leșe (la Moscova), au alcătuit conceptul simfonic al ambițioasei montări, pe care tare aș vrea să o văd din nou reprezentată. 
 
După o pauză de șapte ani, în care atâția tineri regizori își schimbă orientările sau se risipesc în proiecte minore, Cosmin Pleșa își continuă cu tenacitate drumul de aducere pe scenă a universului blagian. Același concept polifonic a dat viață viziunii din Tulburarea apelor, tot o incursiune în arhaicitatea românească, întemeiată pe aceleași mari componente: etnic, psihologic și mistic-religios. Piesa problematizează confruntarea istorică dintre Ortodoxie și Protestantism în Ardealul secolului al XVI-lea, confruntarea doctrinară – foarte vie în textul dramaturgic și în montarea lui Pleșa – fiind și un pretext pentru investigarea conflictelor lăuntrice ale personajelor, axate pe tema luptei dintre credință și necredință, spirit și carnalitate, creștinism și gnosticism arian, lupte materializate în tot atâtea ispite. Dipolul personajelor principale: un preot de țară ortodox, traducător de scrieri protestante, ispitit de tentațiile cărnii și ale apostaziei (interpretat de Adrian Titieni) și o tânără și rebelă apologetă a Protestantismului (alias Iulia Lumânare), pornită a zdruncina din țâțânile credinței și moralei strămoșești întreaga preoțime ortodoxă a Ardealului. Dacă tipologia preotului ispitit este clasică (cu toate că dramaturgia românească nu are personaje puternice de acest fel), cea a amazoanei cu Biblia (luterană) în mână este atipică în toată dramaturgia universală: Nona, un fel de Ioana d’Arc inversată, fără teofanii, o fecioară-teolog provocatoare senzual și doctrinar, este o apologetă a libertății pământului în detrimentul rigorilor cerului, prefiguratoare bulversantă a viitoarelor rebeliuni feministe, și încă a celor cu nobile aparențe; nici călău, nici victimă, ci tulburătoare de ape ale istoriei, ea este extrem de actuală, propunând o grea, dar fascinantă probă de compoziție actoricească. Cuplul Titieni-Lumânare redă în forță plasticitatea verbului blagian, din care toți actorii se hrănesc ca dintr-un veritabil îndrumar de mistică a scenei. Partiturile lor sunt susținute de ale celorlalți interpreți, care dau substanță întregii drame: Patrasia, soția credincioasă a preotului (Ioana Abur într-un rol emoțional, ce conferă plusvaloare chiar textului blagian, scoțând personajul din tipologia convențională a genului), Moșneagul eretic panteist, personaj de factură zamolxiană (potrivit tipologiei lui Blaga), încărcat de omenia cea mai curată în interpretarea densă a lui Constantin Dinulescu, și trinomul comic de personaje sofisticate tip Commedia de’ll arte: Alchimistul Wolf, Mahler și Doctor Universalis - profeți ai (pseudo-)științelor Renașterii, interpretați cu vervă satirică de Valeriu Andriuță, Mircea Gheorghiu, Mircea Constantinescu. În această multiplă întrețesere de tensiuni, brodate în semitonuri: sacru-profan, satiric și metafizic, etnic și universal, poetic și realist – constă vibrația multidimensională a geniului dramaturgic blagian. Despre modul de înțelegere și de aducere a acestora în scenă am vorbit cu Cosmin Pleșa în interviul de mai jos.

INTERVIU CU COSMIN PLEȘA

Elena Dulgheru: Ce înseamnă Lucian Blaga pentru omul de teatru și teologul ortodox Cosmin Pleșa? Care sunt idealurile sau căutările artistice și spirituale, pe care dramaturgia lui Blaga ți le împlinește?

Cosmin Pleșa: Lucian Blaga este poate Învierea sau Deșteptarea dramatică pe care o tot așteptăm și o cântăm, asemeni unui imn, cu fiece ocazie, de atâta timp. „Lumina” noastră e pregătită nu doar să vibreze, ci să lumineze din plin. E dincolo de plăcere, pasiune sau încrâncenare, e o ascultare primită ca binecuvântare, din drag teologic, de la părintele meu duhovnic, Dionisie Ignat, de la părintele Rafail Noica și de la fostul meu Mitropolit al Banatului, ÎPS Nicolae Corneanu: aceea de a face regie pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu prin teatru și de a monta integrala Blaga. Mai mult decât atât, întâlnirea mea cu Ana Dorica („Dorli”) Blaga a născut în mine, încă de la Manole, un crez artistic personal, fiica dramaturgului apreciind că montarea mea este, din toate cele șase văzute de domnia sa, cel mai aproape de sufletul lui Blaga și de cel al scriiturii...

E.D.: În 2011 abordai în „Manole” unul din miturile fondatoare ale ethosului românesc și creștin: mitul jertfei pentru creație. Acum continui cu „Tulburarea apelor”. Deși piesa se petrece în Ardealul din vremea Reformei, Blaga construiește un univers la limita dintre istoric și anistoric, atemporal, mitic. În ce constă pentru tine contemporaneitatea „Tulburării apelor” și a dramaturgiei marelui nostru filosof și poet?

Valeriu Andriuță, Mircea Gheorghiu, Mircea Constantinescu, I. Lumânare
C.P.: Dorli Blaga a insistat pentru îndreptarea destinului nemeritat al acestei piese de referință din dramaturgia românească și universală: „Tulburarea apelor”. Problematica ei pare arhaicitate românească, dar ea este o frescă autentică a unui discurs intercultural de cea mai înaltă ținută, a unei Europe de secol XVI, în care noi nu doar că nu am fost „margini de imperii”, cum cred unii, sau simpli figuranți într-un nesfârșit destin istoric nefast, cum spun alții, ci dimpotrivă: Blaga demonstrează că am fost, suntem și putem fi o mare și aleasă cultură.

E.D.: Ce te-a atras în problematica atât de densă a piesei: confruntarea dintre Ortodoxie și Protestantism? Dintre credință și erezie? Misterele unui creștinism panteist, cu accente etnic-arhaice? Criza existențială a unui preot care se îndoiește? Ori lirismul metafizic al limbajului blagian și pariul de a-l transpune în scenă?

C.P.: Toate acestea sunt și au fost seducătoare foarte. Nu poți rămâne indiferent în fața unor teme majore cum ar fi confruntarea pan-istorică dintre Ortodoxie și Protestantism, lupta dintre credință și necredință, ispita, marele mister blagian și panteismul său plin de accente etnic-arhaice, criza unui preot etc. Dar, poate, cea mai adâncă provocare rămâne lirismul metafizic, la limita cel mult a unui teatru-lectură, în măsura în care forța interioră a textului atinge culmi extatice... Așadar, la întrebarea „Cum poți pune în scenă această supra-sarcină?”, răspunsul nu poate fi decât unul pe măsură: cu actori cu o dăruire totală, atât mie, dar în special intenției blagiene, de a transpune scenic locul intim al ființei, acolo unde totul se dispută între har și înțelegerea profundă a sinelui. Cu niște personaje foarte bine conturate, ce parcă și-au cerut singure actorii, și cu o reducere la esență a scenografiei și costumului, spectacolul nu sărăcește, ci prinde viață și te invită spre acel unic Mister blagian, care aduce extazul și revelația sinelui. Adrian Titieni, Bobsy Dinulescu, Ioana Abur și Iulia Lumânare, Valeriu Andriuță, Mircea Constantinescu, Mircea Gheorghiu, Alex Beteringhe, Tiberiu Hărșan, Geo Remeș, Mihai Hurduc, Rusalina Bona și Alex Iordache, precum și invitații speciali Grigore Leșe, Marina Minoiu, Alice Minoiu și Irina Baianț, sunt cei care s-au dăruit cu har și în jertfă, făcând posibilă această pogorâre și totodată înălțare profund dramatică... Cuvântul îmi e prea sărac să le mulțumesc, de aceea-L rog pe Marele și Bunul să le dăruiască har peste har!

E.D.: Montarea ta este, în linii mari, fidelă textului blagian, ale cărui poezie și duh le regăsim în replicile actorilor. Totuși, ai estompat rebeliunea și senzualitatea Nonei; ai introdus câteva personaje-simbol („Timpul”, interpretat de maestrul Grigore Leșe, și cele două dansatoare-alter-ego ale unor personaje), și ai introdus în coloana sonoră (semnată de Doru Toduț), pe post de coperți dramaturgice, două superbe rugăciuni cântate din zestrea ritului creștin-ortodox: „Tatăl nostru” și „Iubi-Te-voi, Doamne”. Cum motivezi aceste opțiuni regizorale?

C.P.: Am ales acest mod de a re-spune Blaga, influențat de lucrarea mea de doctorat: „Metafora Nimicului în teatrul lui Lucian Blaga”. Nimicul primordial și elementele sale – aer, apă, foc, pământ – devin pentru mine, metaforic, elementele comune ale spațiului mioritic, pe care Blaga îl așează identitar în mintea sufletului nostru: timp, spațiu, sunet și lumină. De aici, Grigore Leșe este Timpul și sunetul lui, Marina Minoiu este Lumina din rugăciunea Patrasiei, iar Alice Minoiu este Duhul din Nona. Cele două superbe rugăciuni sunt o trimitere directă la replica Popii: „De un an sunt popă în acest loc, dar nici o Liturghie n-am slujit până azi”. „Tatăl Nostru” și „Iubite-voi Doamne” sunt darul meu teologic pentru toți cei care cred că mântuirea noastră zace în credință și nu numai în înțelegere...

E.D.: De ce crezi că atât de rar se pune în scenă Blaga?
C.P.: Rar? Nu cred! O dată la 7 ani, înțelegând aici distanța de la Manole din 2011 la Tulburarea apelor din 2018, cred că e bine. Cred cu tărie că Blaga scrie pentru regizori ai timpului ce va să vie, fapt pentru care eu, liturgic fiind într-un și dintr-un alt timp, îndrăznesc să cred, cu smerenie, că scrie și pentru mine.

E.D.: Unde vor putea să vadă piesa spectatorii? Va avea ea un destin internațional? Pentru că merită...!
C.P.: Primăria și Consiliul Local Sebeș au facilitat acest miracol teatral. Tragem nădejde că vor găsi resursele necesare în a reface plenar drumul diplomatic, în sens intercultural, al marelui Lucian Blaga, atât din țară, cât și din străinătate.

E.D.: Care este următorul tău proiect teatral?
C.P.: Zamolxe, Cruciada copiilor, Avram Iancu sau Înviere! Deci, Blaga. Dar, poate, nu în această ordine...
4 iunie 2018
Cosmin Pleșa, Dorli Blaga (prim-plan), Ioana Abur, Iulia Lumânare, Grigore Leșe, Valeriu Andriuță, Constantin Dinulescu, Mihai Hurduc

sâmbătă, 23 iunie 2018

ZIUA PAPARUDEI (PEŞTELE DE CLEŞTE)


                   ZIUA PAPARUDEI
(PEŞTELE DE CLEŞTE)

Dansul meu cel fără umbră
Printre pete şi lumini
Peste domuri şi grădini
Peste strigăte şi roşii

Dansul meu prin sori albaştri
Şi sori roşii
Şi sori scânduri
Fără umbră-mi lunec paşii
Peste curbilinii gânduri

O, un dans de mâini şi aer
Prins şi lunecat din nou
Fără umbră cântă struna
Fără note şi ecou

O, un dans de paşi de tablă
Nu se-ndoaie, nu se zice
Zac priviri pe fundul mării
Săgetate cu alice.

Fustele, eşarfe pale
De culori continentale
Mătură prin stratosferă
Abundentă şi prosperă.

Macii dorm, ca altădată
Peste fruntea ei de fată
Curge bolta rumegată
Şi cu sine, efemere
Şapte puncte de vedere...


Joacă dansuri laolaltă
Şi tăcerile tresaltă
Aer-Alb cu aer-Rece,
aer-Roşu, aer-Zece:
.................
Iat', Pământul se-nvârteşte
Iată coada lui de peşte!

[din volumul Pentru trecerea zării și alte poeme, Arca Invierii, 2014]

marți, 24 aprilie 2018

BALADA MELCILOR SFĂRÂMAŢI (Cântecul lui Winnie Pooh...)


BALADA MELCILOR SFĂRÂMAŢI 
(Cântecul lui Winnie Pooh...)

Prinşi în lanţuri monotone
Mii de lacăte-ntâlnim
Gemem, gemem în natură
Interzis e să vorbim.

Un copil înghite-o broască
Căpcăunii lumii cască
Dâmboviţa doar şopteşte
Bucureştiul mocirleşte

Am imense datorii

Melcul crede în stihii.

Voi rămâne corijentă
Rochia mea e repetentă
C-am vorbit, întârziat
Cine-i ics eu n-am aflat.

Cu şopârle-am conversat
Ziua printre fragi s-a scurs
Se apropie un urs
Luna cobe şi de frică
Bat la poartă la furnică”.
.........................

Eu eram copil proscris
Şi visam la paradis
Şi de paradis, prin stânci
Eu mă depărtam pe brânci.

Cu dorinţele-n cătuşe
Lunecăm spre in-finit
Animale jucăuşe
Suntem azi de negăsit. 

~ 1983

(Din volumul Pentru trecerea zării și alte poeme / ciclul Romanțe, Arca Învierii, 2011) 
Desen de Elena Dulgheru 

vineri, 30 martie 2018

Un pas în urma serafimilor: pro sau contra Bisericii?


Apărut (prescurtat) în Lumina Literară și Artistică / martie 2018


Lansat în septembrie 2017, Un pas în urma serafimilor, debutul regizoral și scenaristic în lung-metraj al lui Daniel Sandu este unul din cele mai bune filme ale anului trecut. Filmul a adunat cele mai multe nominalizări – cinsprezece - la premiile Gopo, care se vor decerna la sfârșitul lunii martie. 

Indiscutabil, primul atu al peliculei este subiectul nemaiabordat în cinematografia, nici în literatura sau în presa românească – „culisele” unui seminar teologic, dar nu este singurul. E adevărat că acesta ar fi fost o carte de vizită suficientă pentru promovarea cu succes a peliculei; dar nu și pentru a-i crea un palmares și un public fidel, pe care pelicula le merită.

Filmul, o producție Hi Film Productions (producători: Ada Solomon, Ioana Drăghici), se detașează de contracandidații săi (6,9 pe scara Richter, Breaking News, Fixeur, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor) nu doar prin tematica și mediul abordat, cât prin densitatea emoției, umorul savuros și căldură – calități rare în Noul cinema românesc, dar și în noile filme de gen. 
 
Stilul atașant și emoțional, ca și genul „romanului de maturizare”, apropie filmul lui Daniel Sandu de E periculoso sporgersi (1993), debutul lui Nae Caranfil, tot o incursiune într-un mediu juvenil de tip cazon, în care regulile de supraviețuire sunt cam aceleași: încălcarea regulii, când aceasta frizează absurdul, umorul și solidaritatea, iar miza morală e păstrarea purității lăuntrice. Ambele filme - deși le desparte aproape un sfert de veac - cuceresc prin perfecțiunea scenariului, umorul inteligent și vivacitatea personajului colectiv, animat de câteva partituri actoricești impresionante, așadar și prin virtuozitatea jocului și a regiei. Un alt numitor comun al celor două strălucite debuturi atât de îndepărtate temporal este setea după ideal a protagoniștilor (în special după libertate) - valori pe care nu prea le întâlnești în Noul cinema românesc, minat de însingurare individualistă și lipsă de ideal. Cu atât mai mare este curajul lui Daniel Sandu de a arbora un stil care să-l individualizeze în fața șablonismului Noului val.

Daniel Sandu a realizat câteva scurt-metraje apreciate în festivaluri, a căror calitate principală este umorul și ineditul situațiilor, și a colaborat la câteva seriale de televiziune (printre care Nimeni nu-i perfect și La bloc), în care a exersat genul comic și și-a făcut mâna pe teme de tineret. Toate acestea sunt valorificate în primul său lung-metraj, dar – cum singur mărturisește - debutul său este „mai mult decât un debut”. Aceasta, pentru că cineastul absolvent al seminarului teologic este un perfecționist, își iubește personajele – ceea ce nu prea se poate spune despre regizorii Noului Val! - și iubește cinematograful. 
 
Dilema principală a unei părți importante a publicului-țintă, dacă filmul este sau nu împotriva Bisericii și a clerului, se lămurește pe parcurs. 
 
Filmul urmărește viața unui licean, Gabriel, dintr-un seminar teologic din anii ‘90, cu șocurile și adaptarea la un sistem în care rânduielile școlii, internatului, lumii și bisericii conviețuiesc într-un mod de neînțeles din afară. Conflictul gravitează în jurul profesorului pedagog (părintele Ivan), responsabil cu disciplina școlară, un „monstru teribil și fascinant” în ochii liceenilor, întruchipat de Vlad Ivanov în cel mai memorabil rol al său, și „gașca de serafimi” a seminariștilor indisciplinați, care sfidează regulile rigide ale vieții de internat, obligatorii în seminar. 
 
Memorabile sunt toate secvențele vieții colective liceale, angrenate de eternul conflict comico-dramatic dintre elevi și profesorul-diriginte. Cursele de urmărire cvasipolițistă prin baruri a seminariștilor chiulangii de către neobositul părinte pedagog, obligat „curat-murdar” să devină spion aproape în regulă – toate aceste momente comico-dramatice savuroase prin intensitatea și coordonarea colectivă a jocului și virtuozitatea regiei, sunt unice în cinematograful românesc de gen (prin gen înțelegând filmul de liceu). Mica rebeliune, în spatele căreia se află dorința de a se distra la fel ca ceilalți liceeni, dar și ignorarea condiției preoțești pentru care se pregătesc, îi confruntă pe tineri cu jocurile de influență ale pedagogului, punându-le în față un examen moral necruțător: delațiunea și trădarea unor colegi sau profesori indezirabili, cerută prin șantaj de pedagog în schimbul iertării, neexmatriculării, reînmatriculării pentru indisciplină
 
Un pas în urma serafimilor este un film de atitudine, dar nu este un „film demascator” sau revanșard și fapte neexemplare ca cele evocate în el (sau altele asemenea) se pot întâlni și în alte forme de învățământ de ieri și de azi, în special în cele cazone, dar nu numai. 
 
Admirabilă este la Daniel Sandu seriozitatea și dragostea cu care se apleacă asupra subiectului, pe care îl tratează cu un realism cu iz comic și spectacular-hollywoodian, fără nici o contaminare cu sentimentalismul searbăd și în falset al seriei de tristă amintire a Liceenilor. 
 
Deziluzia (la care invită – să fim drepți - nu doar seminariile, ci mai tot sistemul educațional de ieri și de azi) – este pentru fostul idealist Gabriel asemeni unei „căderi a zeilor”, punându-i în față grava întrebare asupra justei alegeri a drumului său în viață. Este momentul apariției preotului de la țară, întâlnit cu ocazia practicii de absolvire a seminarului un personaj dens, la antipodul venalului părinte Ivan, întruchipat de Valer Dellakeza într-un rol episodic, dar substanțial, ce lasă să se întrevadă alura unui adevărat om și părinte. Intuind debusolarea adolescentului – încurcat la propriu între ițele unor vârtelnițe și măști țărănești de Crăciun - , bătrânul preot, cu o simplitate dezarmantă, dar cu atât mai convingător, cuvântul salvator: „E alegerea ta și numai a ta ce fel de preot vrei să devii!” 
 
Trupa actoricească de primă mână, atât în privința numelor consacrate, cât și a tinerilor (protagonistul Ștefan Iancu, într-un rol promițător, susținut și de coechipierii săi cei mai apropiați: Cristian Bota și Toto Dumitrescu...), lucrează într-o osmoză perfectă, în care emoția și naturalețea se completează reciproc, drenate de regalul de artă actoricească a lui Vlad Ivanov, într-o simfonicitate și dezinvoltură a jocului cum rar vezi în filmele românești.
 
Imaginea, atent compusă de George Dăscălescu, susține, și ea, perspectiva regizorală, conferind adâncime chipurilor și o nuanță ușor metafizică unor momente ale vieții cazone. Montajul, genial mânuit de Mircea Olteanu, redă trepidanța emoției stârnite în inimile tinerilor de cele mai neașteptate coliziuni. Genială, de pildă, e coliziunea ritmică a două marșuri, susținute de același rock triumfalist: cel al dezinvoltelor fete printre tinerii seminariști, numai ochi; și cel al unui înalt ierarh prin masa de credincioși, secondați de aceiași seminariști, aflați în practică: numitorul comun al celor două scene, aparent iconoclast confruntate, sunt bătăile inimii tinerilor, puși în fața a două examene – sentimental și vocațional - la fel de importante pentru ei.

Astfel de jocuri pe muchie de cuțit nu sunt puține și sunt realizate cu o dezinvoltură și maturitate cum rar vezi în filmul românesc; receptarea lor va fi foarte diferită, în funcție de sensibilitatea și inteligența religioasă și ideologică a publicului, dar ele sunt cele care creează plusvaloarea peliculei.
 
Filmul pendulează elegant între ludicul emoțional juvenil și examenele de conștiință ale Bildungsromanului, pentru a crea un gen nou în filmul românesc: thrillerul de liceu, căruia – grație masei enorme de absurd din învățământul românesc, ca și din restul societății - recunosc că de mult îi simțeam lipsa. Dar nu numai atât. Căci dincolo de spectacolul jocului, al măștilor și demascărilor dintr-un mediu închis, mocnește interogația gravă, asumată de regizor fără nici o bășcălie sau tendință demolatoare, ci cu toată răspunderea, asupra condiției preotului: de simplu prestator de servicii religioase, ori de mijlocitor real între om și Dumnezeu. 


Notă
Daniel Sandu a abandonat cariera preoțească, dar nu și credința în Dumnezeu, ci și-a găsit calea proprie de a se apropia de Hristos. Numitorul comun al preoților și al regizorilor este, în opinia sa, talentul de a povesti pentru a ajunge la inimile oamenilor. „Iisus Hristos era cel mai bun povestitor – spune regizorul. Spunea niște pilde frumoase, iar mulțimile se adunau și îl ascultau. Când am terminat seminarul și mi-am schimbat drumul, eram povestitor. Povesteam...”. Dacă Acesta va rămâne modelul de povestitor al tânărului Daniel Sandu, cred că este pe drumul cel bun.

marți, 20 martie 2018

Ierusalimul-note de pelerinaj (21). Taina Crucii și a Iordanului



Punte de legătură între Vechiul și Noul Testament, Mănăstirea Sfintei Cruci este unul din locurile cele mai tainice, mai încărcate de istorie sfântă și mai vibrante duhovnicește ale Ierusalimului. Este unul din puținele lăcașuri păstrate aproape integral din Ierusalimul medieval. Refăcută de împăratul Iustinian I (sec. VI) peste ruinele bisericii construite de regii georgieni Sf. Mirian al III-lea cel Întocmai cu Apostolii și Vahtang Gorgasali, apoi distrusă de perși (sec. VII) și de arabi (sec. VIII), mănăstirea este rezidită cu sprijinul regelui Bagrat al IV-lea al Georgiei (sec. XI), devenind centrul comunității georgiene din Ierusalim până în secolul al XIII-lea.

Vremuri grele au venit după plecarea cruciaților și cucerirea Ierusalimului de către mameluci. Dar și în această perioadă de încercare, lăcașul a dat câțiva neînfricați călugări georgieni, care au mărturisit pe Hristos. Printre aceștia, Sf. Mucenic Luca al Ierusalimului (+1277), stareț al mănăstirii, ucis de mameluci pentru că și-a apărat în fața sultanului confrații întemnițați de noii dregători musulmani; și înflăcăratul Sf. Mucenic Nikoloz Dvali, care, inspirat în viziune de Sfântul Ioan Botezătorul și de Maica Domnului – cum atestă hrisoavele - a propăvăduit Evanghelia în moscheile din Damasc, pentru aceasta fiind închis de mai multe ori și ucis de persani (+1314). În această mănăstire și-a dat mucenicescul sfârșit și Sf. Salomeea Georgianca, o călugăriță care, după ce a apostaziat sub presiunea islamică, s-a reîntors la Hristos și a fost torturată pentru aceasta. Datorită dârzeniei acestor călugări, mănăstirea nu îndură jugul islamic mai mult de o jumătate de veac, astfel că, la insistențele Bizanțului, monahilor georgieni li se permite să se întoarcă și să-și reia viața. 
 
Mănăstirea înflorește în secolele XVI-XVII, când, în plină ocupație otomană, devine un important centru de copiere și păstrare a manuscriselor. Abia spre mijlocul secolului XVII, din cauza unei proaste administrații, mănăstirea sărăcește și decade, astfel că în 1685 georgienii sunt nevoiți să o vândă Bisericii grecești a Ierusalimului, căreia îi aparține și azi. Viața monahală a continuat, s-a înființat în secolul XIX și o școala grecească, dar niciodată nu s-a mai ajuns la râvna și înflorirea din perioada ivirită. 
Mănăstirea Sfintei Cruci este unul din puținele lăcașuri istorice din Ierusalim cu arhitectură autentică unitară și singurul (din câte am văzut) cu fresce ortodoxe valoroase și bine păstrate. De o mare frumusețe și monumentalitate, frescele vechi georgiene îmbracă, potrivit canonului bizantin, toți pereții somptuoasei biserici de piatră, inclusiv coloanele laterale robuste, și sunt atracția turistică principală a mănăstirii. Multe inscripții originare georgiene au fost șterse sau acoperite cu litere grecești, fapt întâmplat, însă, abia la mijlocul secolului XX. 
 
Descopăr, spre nesperata mea bucurie, micul portret în frescă al lui Șota Rustaveli, îngenunchiat în rugăciune sub icoanele mari ale sfinților Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul de pe coloana din dreapta a navei centrale a bisericii. Rareori, detaliile menționate în ghiduri reușești să le descoperi la fața locului! Dar acest portret, aproape liliputan în raport cu impozanța celor doi sfinți care îl patronează - potrivit canoanelor iconografice medievale - este poziționat la înălțimea unui stat de om, așa că e ușor să-l observi: e aproape ceea ce se cheamă întâlnire față către față a privitorului cu „tabloul”, lucru rar întâlnit în iconografia murală, datorită organizării preponderent verticalizate a acesteia. Legendarul poet al Iviriei, devenit persona non grata în patrie, s-a retras aici de la curtea Sfintei Regine Tamar, a trăit și a creat aici multă vreme și se pare că tot aici a murit. Nu i se cunoaște locul mormântului. 
 
Loc de mare încărcătură duhovnicească, Mănăstirea Sfintei Cruci concentrează mult mai limpede „fluidul” creștin-ortodox decât Sionul și chiar decât Eleonul, unde amestecul de „fluide religioase” este mai complicat, iar decelarea „sunetului fundamental”, mai anevoioasă.
Faptul pnevmatic fundamental al Mănăstirii pare a fi materialitatea soteriologică a „pietrei ei de temelie”, care este rădăcina arborelui triseminal (originat treimic, din trei esențe diferite) al Crucii, plantat de Lot. Privim icoana naivă a udării arborelui „doar cu apă din Iordan”, cum spune legenda. De ce tocmai din Iordan? Iordanul e la câțiva kilometri distanță, iar o astfel de nevoință, derulată pe timp de mulți ani, cum continuă legenda, este asemenea exercițiilor de extremă ascultare ascetică ale Patericului. Pentru că Iordanul e apa purificării și pocăinței, consemnată ritualic de Sfântul Ioan Botezătorul. Imbibat de apa spălării păcatelor, lemnul Crucii se pare că a fost pregătit de Dumnezeu chiar în esența sa naturală a prelua, prin jertfa lui Hristos, păcatele oamenilor. Astfel, lemnul Crucii devine continuatorul chiar materialnic al lucrării mântuitoare a apei Iordanului... În câtă adâncime a tainei Își pregătește Dumnezeu, chiar și în planul firii, poteci pentru împlinirea deplină, în duh și în trup, a cuvintelor Sale!

(Va urma)
 [Fotografiile aparțin autoarei]
Vedeți și:  
Ierusalimul. Note de pelerinaj XVIII - Vatra Cinei de Taină