Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Om de zăpadă


Om de zăpadă
 
Uită-te la fata aceasta, care
strînge de pe jos cocoloaşele aruncate de alţii
şi toate apele care li s-au vărsat din pahare.
Erau apele Tale! Ce mai poţi face?!
Şi cocoloaşele astea de gumă de mestecat,
din care construieşte un om de zăpadă.
Îl tăvăleşte prin talc şi prin poleială de la ciocolată, tăiată mărunt,
îl bagă puţin în frigider,
îl scoate afară
şi el este un om de zăpadă.
Îl aşează la fereastra deschisă şi zice:
Iată un om de zăpadă!”

Eşti Viaţa.
Vrei să-i dai viaţă? 

[Postarea 37 din "Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui", publicată pe platforma ecoliteratura.ro - magazin literar, artistic și de mentalități]
 

luni, 9 ianuarie 2017

Pseudo-Arsenie Boca

Apărut pe 11 ianuarie 2017 pe ActiveNews

Cine se dă drept Arsenie Boca pe feisbuc? Oricine vrea! Si postează orice vrea, sub această etichetă. Iconițe cât mai colorate, poze cu Mănăstirea Prislop, sfaturi duhovnicești, pricesne și acatiste culese de prin blogosferă (evident, fără indicarea surselor), copilași în rugăciune, care adună ușor sute de like-uri. Și de redistribuiri (șeruiri), căci multe din aceste imagini sunt asezonate cu îndemnul: "Pune-ți o dorință și dă mai departe!", "Distibuie [mai departe - sic!] și vezi ce se va întâmpla!". 


Așa cum domnul Jourdain nu știa că face proză, la fel și animatorul paginii "Arsenie Boca" nu știe, probabil, că incită la un act minor de magie - lanțul de dorințe piramidale, închinate, cum ar spune părintele Cleopa, "zeului norocului"! In care dorința de a obține un avantaj personal primează în fața credinței autentice și dezinteresate în Dumnezeu. Ceea ce nu-i decât o formă a superstiției și bigotismului.

Am primit de curând o asemenea propunere, de la un "Arsenie Boca" virtual, de a aprecia o pagină dedicată "Preasfântului parinte Arsenie Boca"! Ignoranța în materie de creștinism a autorului e crasă, de vreme ce nu știe că această titulatură in Ortodoxie îi este rezervată exclusiv Maicii Domnului (nici măcar "cel mai mare din cei născuți din femeie, Ioan Botezătorul", nu e numit astfel)! Totuși, asta nu-l împiedică să posteze iconițe sentimentaloide, pe care le kitch-izează și mai mult cu îndemnurile sale bigote, dar pe care naivii le gustă cu ușurință...

Autorul e extrem de activ, nu în cantitatea postărilor, cât în expansiunea sa în spatiul virtual, astfel că în numai 12 zile de la înființarea paginii (pe 29 decembrie 2016 și până la data scrierii acestui articol) a strâns pe feisbuk o rețea de peste 1200 de prieteni. Nu mai comentez că prin această pagină autorul își promovează un site de fotografie de nunți și botezuri. Nu c-ar fi un păcat promovarea afacerii, dar aceasta se putea face nemascat, mai adecvat și profesionist... Dar asta-i o altă chestiune...
 
E plin netul de scamatori care se dau drept îndrumători duhovnicești, dar nu fac decât să paraziteze valorile autentice ale creștinismului și să dea apă la moară celor ce vor să-l denigreze. Trist e că asemenea imposturi facile, pe care oamenii serioși nici nu le bagă în seamă, au ajuns, prin insistența cu care se propagă și prin ușurința cu care sunt luate în serios, să compromită, în ochii celor cu credința mai slabă, imaginea unor mari personalități ale Ortodoxiei, ca cea a vrednicului de pomenire, eruditului gânditor creștin, mărturisitor și învățător al neamului, care a fost părintele Arsenie Boca!


Nu încurajați bigotismul și superstiția, nu susțineți asemenea pagini! 

Sursa imaginilor (preluate pe 9 ianuarie 2017):
https://www.facebook.com/PreasfantulParinteArsenieBoca (pagină publică promovată de pagina personală https://www.facebook.com/arsenia.boca.7).

sâmbătă, 7 ianuarie 2017

„Batalionul” sau eroismul femeilor


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 7 ianuarie 2017

Filmul „Batalionul” (Батальонъ, 2014), întâia frescă monumentală din Rusia, dedicată Primului Război Mondial, a deschis Săptamâna Filmului Rus în România, desfășurată în octombrie 2016. Superproducția istorică semnată de regizorul Dmitri Meshiev și realizată după toate regulile genului, încearcă să împace gustul pentru marele spectacol cu cel pentru cinematograful de artă, studiul psihologic cu marile desfășurări de destine, exigențele spectatorului rus avizat în istoria patriei, cu cele ale publicului internațional. Și, în mare măsură a reușit, căci pelicula are un palmares de peste 30 de premii și nominalizări, obținute pe toate continentele lumii, iar în patrie a primit patru premii „Vulturul de aur” și este în topul celor mai vizionate filme din 2015. 
 
Batalionul” este produs de Feodor Bondarciuk și Igor Ugolnikov, cineaști și industriași ai ecranului de prim calibru ai Rusiei, care au știut să imprime standarde artistice ridicate filmului comercial, inclusiv celui istoric și patriotic. 
 
Ca și la noi, dar mai mult ca la noi, Marele Război a fost în U.R.S.S. o temă ocultată, inclusiv în cinematografie, datorită poziției compromițătoare a bolșevicilor de atunci, care pactizaseră cu dușmanul și aduseseră mari prejudicii țării. Cu atât mai important este demersul producătorilor peliculei de a aduce în prim-plan file uitate ale istoriei Rusiei și Europei, pe care nu avem dreptul să le uităm. Filmul a văzut lumina ecranului în 2014, la comemorarea a 100 de ani de la începutul Marelui Război.  
 
Dmitri Meshiev - regizor și producător prolific și de succes al cinematografiei ruse de azi - împreună cu scenariștii Ilya Avramenko, Igor Ugolnikov și Evgheni Aizikovici, își centrează filmul în jurul unui personaj de excepție, dar practic uitat al Marelui Război: Maria Bocikareva, una din primele femei-ofițer ale Rusiei, distinsă printr-un curaj extraordinar și decorată cu Crucea Sf. Gheorghe, organizatoarea primului batalion de femei din istoria Rusiei. (Viața spectaculoasă a femeii înrolate de bunăvoie în Marele Război, ajunsă apoi în S.U.A. pentru a cere ajutor președintelui Americii, Woodrow Wilson, împotriva bolșevicilor, ulterior revenită în patrie, arestată și împușcată de bolșevici, a fost consemnată într-un roman, scris de un jurnalist american după relatările acesteia: Yashka, my life as peasant, exile and soldier, apărut la Londra în 1919 și tradus în mai multe limbi). 
 
Filmul urmărește destinul măreț și tragic al acestui batalion, supranumit „Batalionul morții”, constituit la Petrograd la indicația Guvernului provizoriu, în primăvara lui 1917. Această măsură disperată era menită să ridice moralul de luptă al armatei ruse, grav demoralizate după abdicarea țarului Nikolai II, ca urmare a Revoluției burghezo-democrate din februarie. Pentru că se opuneau continuării războiului, dorind pactizarea cu dușmanul și cedarea de teritorii Germaniei, bolșevicii înființaseră pe front așa-numite „comitete ostășești”, fără aprobarea cărora ofițerii nu puteau lua nici o hotărâre. Haosul domnea în armată, iar soldații, amețiți de băutură și lozinci ipocrite - cum se spune în film -, refuzau să mai lupte și se înfrățeau cu dușmanul. Acesta este motivul care duce la înființarea legendarului batalion. 
 
Reunind cele mai diverse categorii sociale (femei din armata imperială, aristocrate, fiice de generali, studente, învățătoare, țărănci), batalionul refăcea unitatea societății ruse, în sfârșit solidarizate în fața inamicului. Disciplina era de fier, antrenamentele, dure, iar ofițerul Bocikareva, deși respectată de toți și iubită, era atentă să dezamorseze micile sforării și nu se sfia să aplice pedepse corporale. Nu toate fetele rezistau. 
 
Filmul urmărește în plan secund câteva astfel de eroine de tipologii diferite, concentrându-se pe personajul colectiv al batalionului și pe personalitatea Bocikarevei, colosală și umană în același timp, când frate de arme, când comandant înflăcărat și autoritar, căreia interpreta Maria Aronova, într-un rol de zile mari, îi conferă o extraordinară demnitate, vibrație și căldură. 
 
Nu am mai văzut o privire atât de adâncă, maternă, dârză și compasivă totodată în cinema, cred că din perioada filmului mut... Față de celelalte „mame-Rusii” ale ecranului rus și sovietic, tipologii de obicei revoltate, întruchipând mai mult sau mai puțin motivul „mâniei proletare” ori setea de răzbunare, atente la prestanța lor exterioară - potrivit canoanelor actoricești și ideologiei vremii - și adesea masculinizate, Maria Aronova aduce un plus de sinceritate și empatie, renunțând la revoltă (cu toate că ar avea toate motivele să o aibă) și la aerul predicator, adică la patetism, ceea ce o face uimitor de atașantă. Ca spectator, te simți invitat în universul ei interior, să-i împărtășești fără frică și fără parti-pris-uri ideologice suferința, ceea ce nu se întâmpla la alte eroine monumentale ale filmului rus (ca Vera Marețkaia în Ea își apără Patria (1943) ori în Mama (1955), ori Lilia Fedoseeva-Șukșina în Călina roșie (1974)) și nici la marile tragediene ale filmului mut (cel puțin pentru spectatorul contemporan), unde suferința era jucată astfel încât să îngenunchieze spectatorul.
Este emoționantă secvența când neînduplecata eroină, care-și punea la pământ cu o lovitură subalternele certărețe, este bătută măr în văzul tuturor de fostul soț, un mujic bețiv, de la care fugise demult, reîntâlnit întâmplător în „armata bărbaților”. Ori secvența când întregul batalion petrece o zi și o noapte în picioare în ploaie, în fața comandamentului militar unde Bocikareva este încarcerată în urma unei turnătorii ordinare, spre a cere eliberarea comandantei. 
 
Tensiunea crește în momentul primei confruntări majore: impunerea batalionului în fața corpului principal al armatei regulate, dezorganizat și supus „comitetelor ostășești”: hărțuielile sexuale, ironia și batjocura soldaților amețiți de alcool, dar mai ales disprețul lor pentru uniformă și indisciplina vor fi învinse doar prin exemplul de curaj obstinat al femeilor. 
 
Dramatismul atinge pragul durerii la confruntarea cu inamicul real, în secvența atacurilor cu gaze toxice ale armatei germane, prietenoasă cu rușii colaboraționiști, dar necruțătoare în fața ofensivei „Batalionului morții”. Fetele, deși bine antrenate, suportă pierderi majore și sunt păcălite ușor de mult mai versații soldați germani. Se simte acut nevoia ajutorului bărbaților, care întârzie să apară (tema feministă este prezentă, dar fără stridențe). O scenă de noapte în tranșee cu lumânări aprinse, în așteptarea atacului inamic, când fetele rămase în viață recită cu disperare rugăciuni, adâncește sentimentul jertfei colective. 
 
Batalionul suportă noi pierderi dar, cu ajutorul corpurilor de întărire ale „bărbaților”, în sfârșit sosite, reușește să recupereze teritoriile ocupate și să redea armatei demnitatea și spiritul de luptă.
Filmul impresionează nu numai prin prestația de excepție a eroinei principale și prin
grandilocvența punerii în scenă, asemeni superproducțiilor istorice hollywoodiene, cât și prin autenticitatea portretului colectiv feminin, sincer, viu și variat (amintind de cel al femeilor-geniste din Valsul scorușelor (2010), de pildă), și prin inteligenta raportare a acestuia la istorie. 

Maria Aronova și Maria Bochkareva reală
Situl oficial al filmului (rusă/engleză): http://www.batalion-film.ru 

luni, 2 ianuarie 2017

”Dimineața care nu se va sfârși”: când preotul și cineastul își dau mâna

Cronică apărută pe 1 ianuarie 2017 pe Activenews.ro.  

Miercuri, pe 21 decembrie, la cinematograful Victoria din Cluj-Napoca, în prezența actorului Ovidiu Crișan și a criticului de film Elena Dulgheru, a avut loc premiera națională a filmului românesc ”Dimineața care nu se va sfârși”, debutul în lung-metraj al preotului-cineast Ciprian Mega. Pelicula este una independentă, realizată fără sprijinul C.N.C., și a câștigat premiul Istess per il Giubileo della Misericordia la Festivalul Internațional de Film "Popoli e religioni" de la Terni (12-20 noiembrie 2016, Italia). Distincția a fost acordată de un juriu prezidat de marele cineast polonez Krzysztof Zanussi, și este atribuită de Institutul de Studii Teologice și Istorico-Sociale din Terni (ISTESS).


    De mult nu m-a impresionat un film românesc atât de tare, ca ”Dimineața care nu se va sfârși”, debutul în lung-metraj al preotului ortodox Ciprian Mega. Și nu datorită formației profesionale neobișnuite a realizatorului – ceea ce (ca și altora) mi-a incitat curiozitatea, dar mi-a infuzat inițial și o doză de scepticism. Ci datorită poveștii puternice, pline de adevăr, durere și speranță, cum rar mai vezi pe ecranele românești, spuse cu o măiestrie rară chiar pentru debutul unui absolvent de Regie, dar cu totul excepțională pentru un cineast fără o formație de specialitate.

    E adevărat că tânărul preot român din Cipru are câteva (puține, dar ferme) antecedente în cinema și literatură. În 2015, scurt-metrajul său ”Nunta lui Iov”, la care a semnat, ca și acum, și scenariul, a fost selecționat – ceea ce nu e puțin lucru! - la Festivalul Internațional de la Cannes. Iar în 2006, foarte tânărul teolog publica la Editura Aldine „Pântecul desfrânatei”, o incursiune fictivă în istoria subterană a Bisericii Ortodoxe Române din secolul XX, roman remarcat apreciativ în epocă, chiar republicat, influențat ca scriitură de proza lui Virgil Gheorghiu.

    Talentul de povestitor al lui Ciprian Mega vine dintr-o observație atentă a vieții și a oamenilor, dublată de sensibilitate, credință bine ancorată în Dumnezeu și curaj. Personajele și situațiile din filmul lansat pe 21 decembrie la cinematograful Victoria din Cluj-Napoca sunt extrase din mediul actual de viață al regizorului, al emigranților români din Cipru. Cu o maturitate rară pentru generația sa, tânărul teolog, scriitor și cineast urmărește în destinele personajelor sale semnele proniei lui Dumnezeu, pe care o pune în valoare discret, din faptele și sentimentele oamenilor, iar nu dintr-un sertar de idei preconcepute. Calitatea de preot și duhovnic îi îmbogățește imens materialul faptic, din care scenaristul extrage povești impresionante, cu pragmatismul necesar pentru a le readuce la viață într-o formă solid structurată narativ, care îți dă fiori. Toate acestea, la un loc, configurează ceea ce se cheamă talent, chiar vocație. Un talent cinematografic și scriitoricesc, care merge mână în mână cu vocația pastorală, cele două potențându-se una pe cealaltă, într-un mod pe care doar Dumnezeu îl poate rândui. Rareori vezi la un teolog, chiar cu harisma scrisului, o asemenea propensiune pentru exprimarea prin imagine!

    Filmul este o tragedie, amintind de „Maria”, debutul lui Călin Peter Netzer, tot o tragedie centrată în jurul unei femei abuzate fragile, o mamă eșuată în lupta cu o societate brutală.

    Povestea din ”Dimineața care nu se va sfârși” izvorăște, cum mărturisește autorul, dintr-o mare durere: o durere preoțească, a duhovnicului pentru suferințele altora. La prima spovedanie pe care a asistat-o ca duhovnic, preotul-cineast a aflat o poveste similară cu a eroinei din film, o româncă fugită dintr-o familie dezorganizată, ajunsă să se prostitueze în Cipru. Au urmat la scaunul spovedaniei nu mai puțin de două sute (!) de mărturisiri de aceeași factură, povestește regizorul. O dramă socială a cărei amplitudine nu ne-o imaginăm, despre care nimeni nu vorbește, mușamalizată de ambasadă, de presă și de justiție. E vorba de tragedia româncelor sosite în Cipru prin firme de recrutare-fantomă, obligate ani de zile să se prostitueze, devenite prizoniere în mafia acestei ilegale industrii, cu complicitatea tacită a autorităților locale și a diplomației române.


    Eva, eroina filmului, este una din ele. Violată de tatăl-vitreg în România, emigrată în Cipru, unde ajunge victimă a traficului de carne vie, devine mamă în urma unei căsătorii forțate care, însă, o elibera de sclavia sexuală. Rămasă singură ca urmare a morții soțului narcoman, Eva revine la fatidica profesie ca să-și întrețină copilul. Află că are SIDA, dar nu are puterea să o rupă cu trecutul. Banii câștigați îi trimite în țară mamei sale, care îi crește fetița, singura ființă pe care Eva o iubește. Abia când se simte la capătul puterilor, ajunge la parohia românească pentru a cere sprijin moral, cu toate că nu crede în Dumnezeu. Acesta e momentul crucial al întâlnirii cu preotul, care îi va schimba destinul; nu pe cel exterior, deja pecetluit, ci pe cel interior. În urma discuțiilor cu parohul român, Eva „Îl iartă” pe Dumnezeu, pe care până atunci Îl învinovățise de nenorocirile ei, deblocându-și ea însăși drumul către iertarea divină, pe care abia acum îndrăznește să spere că o va putea primi. Pe patul de spital, eroina muribundă, abandonată de falșii săi prieteni și vegheată doar de preotul român, are în sfârșit curajul să-și încredințeze sufletul lui Dumnezeu, după ce mai întâi imaginează un ceai cu Cel pe care-L considerase dispărut din viața ei. Dramaturgia viguroasă și realismul acut salvează filmul de patetism, păstrându-i însă căldura, emoția și omenia, capabile să  cucerească și publicul și critica.

    Interpretarea sincerită și de mare acuratețe a actriței protagoniste, Ela Ionescu, în tandem cu Valeriu Andriuță (preotul), Ovidiu Crișan (ambasadorul, clientul favorit al Evei), Florentina Țilea (prietena și complicea ei „profesională”) și Mihai Stănescu (tânărul inocent, de care Eva se îndrăgostește), creează momentele de mare dramatism și emoție ale filmului.

    Directorul de imagine Liviu Mărghidan, atent la portrete și ambianțe, conferă adâncime psihologică și o atmosferă vibrantă poveștii – susținute și de coloana sonoră, în care recunoaștem, pe lângă fragmente de muzică populară românească și mediteraneană, acordurile sublime ale lui Arvo Part.

    Dacă pelicula propune o „Traviată” atașantă, aparținând unei specii sociale (emigrația în derivă morală), reprezentate abundent în cinematografia română recentă (vezi, de pildă, „Periferic”), imaginea monumentală și realistă a preotului, ca erou de prim-plan, este prima de acest fel din cinematografia autohtonă și una din foarte rarele din cea universală. Alături de acesta, portretul ambasadorului blazat și iresponsabil față de problemele conațioalilor săi, și cel al mitropolitului „de ieri și de azi” (figură complexă, creionată cu mare putere de sinteză de Valer Dellakeza), precum și cele ale eroilor secundari (radiofonistul de ocazie, promotor al concertelor de manele), alcătuiesc o galerie de tipologii realiste, vaste în cuprindere socială, nuanțate, atent surprinse și corelate între ele, cum de mult cinematograful autohton nu a mai produs.

______________________________________________________

Începând din ianuarie 2017, aflăm de la pr. Ciprian Mega, care este și producător al peliculei, aceasta va putea fi văzută în București, Iași, Sibiu, Timișoara și în alte mari orașe ale țării.

duminică, 1 ianuarie 2017

"Eros și Apocalipsă" - înregistrarea conferinței și a recitalului poetic de la Cluj


Conferința și recitalul au fost prilejuite de lansarea cărților mele Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templu Tatălui şi Tarkovski. Filmul ca rugăciune, ediția a IV-a din 21 decembrie 2016 în Campusul "Haşdeu" al Universității din Cluj, în prezența și cu participarea părintelui Ciprian Negreanu (ASCOR-Cluj), amfitrionul evenimentului.

Partea 1: 


Partea a 2-a:

Partea a 3-a: 

Mulțumesc ASCOR-Cluj pentru postarea materialelor.



Sursa: situl ASCOR-Cluj.

joi, 29 decembrie 2016

Corul "Alexandrov": cântecul nu poate fi oprit!

Apărut pe platforma ActiveNews / 3 ianuarie 2017.






In fotocolaj: dirijorul corului, Vladimir Brodski (stânga sus); unul dintre soliști (dreapta sus); imagine de la concertul din Cluj (dreapta jos); momente din alte reprezentații; crainici TV cântă entuziaști în studio, ascultând corul "Alexandrov"
Cui îi e frică de muzica militară?... De pe 25 decembrie, o parte din ea – cea mai bună și mai înălțătoare – răsună numai în cer... 

Cu ocazia turneului său în România, corul "Alexandrov" din Rusia a interpretat cântece populare românești cu un patos, noblețe și profesionalism surprinzătoare - un adevărat omagiu și semn de respect din partea unui cor-simbol al Rusiei față de România, pe un fundal de relații bilaterale, în care numai la respect și noblețe nu te aștepți. Interpretarea vibrantă și cuceritoare scula și morții din morminte!
Deodată, un bucolic cântecel pastoral (Mult mi-e dragă primăvara), cântat odinioară în ritmuri agrare (de Sofia Rotaru ori, mai târziu, de Benone Sinulescu), parcă se transforma într-un pasional îndemn la luptă, adresat cu sinceritate nouă, românilor, infinit mai convingător decât muzica ostășească rigidă ori cântată în dorul lelii de pe la noi. Publicul aplauda în picioare, frenetic – titra un ziar din Cluj. De ca și cum primăvara cântată de solistul militar rus nu era cea a tractoarelor proletare (ca în cântecelul original), ci una metafizică, verticală, pe care nici nu îndrăznești să o numești... 

Pe 25 decembrie, corul "Alexandrov" al Armatei Roșii se ducea să cânte de Crăciun în Siria. Știau că riscă. Dar aveau despre ce cânta și pe cine să încurajeze! Nu au mai apucat... 
Vestea prăbușirii avionului Tupolev în Marea Neagră, cu 92 de oameni bord, chiar în dimineața primei zile a Crăciunului, a lovit ca un fulger. Se aflau printre ei 62 de membri ai renumitului cor, jurnaliști ai mai multor televiziuni importante și cunoscuta activistă umanitară Elizaveta Glinka (supranumită "Doctor Liza", salvatoare a numeroși copii-victime ale războiului din Ucraina, considerată de toți un miracol de energie și altruism).
Rusia și întreaga lume este în doliu după această tragedie, una din acelea care schimbă iremediabil fața planetei. 

Dar muzica nu moare. Ea este cea mai puternică armă a unei națiuni. Și se pare că tocmai de asta a deranjat. Prea multă noblețe, prea multă căldură umană, entuziasm, curaj și solidaritate între popoare considerate adversare semăna această muzică acolo unde alții încearcă să semene ură, frică, discordie, suspiciune. Prea nu se asemănau ostașii Corului oficial al Armatei Roșii cu imaginea de criminali feroce, pe care propaganda mediatică încearcă le-o atribuie!
Dar cântecul nu poate fi oprit. Cine l-a cântat pe pământ, îl va cânta și în cer! De unde va reveni pe pământ, cântat nu de oameni, ci de îngerii lor, cu însutită putere.
Văd în sfera virtuală cum sute de oameni, care până mai ieri nu știau nimic despre corul "Alexandrov", reacționează entuziasmați de muzica lui, îi apreciază talentul, căldura și capacitatea de solidarizare, semn că mesajul a fost transmis. Muzica aceasta a topit până și frontierele ideologice, adesea, atât de greu de depășit: de acum, ea îi va uni nu doar pe cei cărora le era adresată, ci se va transmite peste tot, ca o undă de șoc, unind oameni, popoare și teritorii la care nimeni nu s-ar fi gândit! 
Când se revarsă din cer (ori din cerul inimii), muzica nu poate fi oprită! Până și moartea nu face decât să-i înmulțească puterea; la fel cum sângele mucenicilor se face sămânță a credinței, speranței, a iubirii creștine.

Îndreptându-se spre un câmp de război, ei știau că își riscă viața, chiar dacă nimeni nu s-ar fi gândit că viața li se va curma atât de fulgerător și în acest fel. După rânduiala ortodoxă, zilele prohodirii lor au coincis cu praznice de martiri. Pe 28 decembrie sunt pomeniți cei 20 de mii de mucenici arși în Nicomidia în ziua Crăciunului, iar pe 29 decembrie, cei 14 mii de prunci uciși la Bethleem de Irod – o dublă jertfă colectivă, de neînțeles pentru atei: jertfa poporului mărturisitor și a inocenților pentru nașterea lui Hristos în lume. Din calendarul creștin, aceste două cete de martiri își proiectează rosturile peste absurdul catastrofei aviatice din Marea Neagră, conferind un sens ceresc acestei mari tragedii, extrăgând-o din zona noetic cea mai distrugătoare: cea a hazardului. Dacă un dezastru este asumat ca sacrificiu pentru aproapele și pentru mărturisirea lui Dumnezeu (o astfel de mărturisire sunt și colindele!), acela iese din sfera hazardului și intră în cea a sacrului, devenind jertfă pentru Nașterea lui Hristos în sufletele noastre, pentru renașterea Sa în popoarele noastre și în întreaga lume doritoare a auzi vocea lui Dumnezeu. 

Există mari tragedii care se înscriu ca puncte de cotitură în istoria unui popor. Istoria recentă a înregistrat câteva... Dacă poporul căruia i s-a dat tragica experiență are credința suficient de puternică spre a și-o asuma, o mutație subtilă se întâmplă în istoria sa, care ia treptat o turnură pozitivă, spirituală. Aceasta nu se observă imediat, dar oamenii aflați moralmente în preajma respectivei tragedii simt acest lucru, ei se încarcă cu o energie nouă (pozitivă sau negativă, în funcție de asumarea sau nu a jertfei), pe care ceilalți nu o au. Treptat, mutația se manifestă în istorie, se obiectivizează, pe măsură ce poporul respectiv își înțelege mai bine sensul și este gata să-și asume Crucea sa. Iar cel ce-și asumă Crucea de bunăvoie devine purtător de lumină, pentru sine și pentru alții. 


Sper că acest sacrificiu, pe care îl deplângem acum cu toții, va redeștepta mai mult substraturile profunde din popoarele noastre, cele mari și cele mici, dar în care încă trăiește Hristos, spre a coaliza cât mai multă suflare de pe această planetă în lupta împotriva minciunii, a ipocriziei, a indiferenței și a răului, în lupta pentru demnitate și Viață.

http://www.napocanews.ro/2016/01/corul-armatei-ruse-interpreteaza-un-cantec-patriotic-romanesc-video.html 
Mult mi-e draga primavara
https://www.rt.com/news/371720-doctor-liza-crash-activist/
http://www.publika.md/cine-este-renumita-doctorita-victima-a-accidentului-aviatic-din-ziua-de-craciun_2853971.html
http://www.publika.md/te-trec-fiorii-cele-mai-frumoase-melodii-interpretate-de-ansamblul-armatei-ruse-alexandrov_2853761.html 
Corul Armatei Rosii la Bucuresti - 23 sept 2015 (înregistrare, probabil, integrală)

marți, 20 decembrie 2016

Lansare de carte, conferinţă și recital poetic în Campusul universitar de la Cluj


Miercuri, 21 decembrie 2016 la ora 17:00, în sala H1 a Cantinei Studenţilor din Campusul Haşdeu (lângă Biserica Studenţilor), ne vom întâlni cu d-na Elena Dulgheru, cunoscută ca poet, critic de film, publicist.
Evenimentul este prilejuit de dubla lansare de carte cu titlurile:
“EROTICO-APOCALIPTICA. POEME DIN TEMPLUL TATĂLUI” şi “TARKOVSKI. FILMUL CA RUGĂCIUNE”.
Conferinţa d-nei Elena Dulgheru va fi însoțită și de un recital poetic.

Vor fi disponibile și alte cărți scrise sau traduse de autoare:
 "Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov", 
"Canonul lui Tarkovski", "Pentru trecerea zării și alte poeme".

Vă aşteptăm cu tot dragul!

Anunț preluat de pe situl ASCOR-Cluj.

luni, 19 decembrie 2016

"Tarkovski. Filmul ca rugaciune” şi „Erotico-Apocaliptica", lansate la Biblioteca Județeană din Cluj


Joi, 22 decembrie 2016, vă invit, de la ora 13, la:

Dublă lansare de carte la Biblioteca Județeană "Octavian Goga" din Cluj: „Tarkovski. Filmul ca rugaciune”, ed. a IV-a şi „Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, urmată de un recital poetic.

In foaierul sediului central al Bibliotecii (Calea Dorobanților 104).


"Dimineața care nu se va sfârși" - premieră națională la Cluj


Vă invit miercuri, 21 decembrie la Cluj, la premiera filmului unui tânăr preot-cineast, Ciprian Mega. Acesta nu se consideră cineast, dar a câștigat cu pelicula sa de debut un important premiu (”Istess per il Giubileo della Misericordia”) la Festivalul Internațional "Popoli E Religioni" de la Terni (Italia).
Filmul este o dramă impresionantă, tulburătoare prin sensibilitate și realism, despre suferințele emigranților români din Cipru.
Il voi prezenta eu, alături de actorul Ovidiu Crișan, unul din protagoniștii "grei" ai peliculei.

De la ora 20, la Cinema Victoria.

Pagina de FB a peliculei: https://www.facebook.com/dimineatacarenusevasfarsi/

Si cea a premierei clujene: https://www.facebook.com/events/558011717733178/

(Premiul este acordat de Institutul de Studii Teologice și Istorico-Sociale din Terni).

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Tarkovski la Barcelona. Și noi



Kitty, Olena, Tamara, Donatella, Dmitri, Charles, Neide, Evgeni, Elena, Ivan, Ruxandra, Layla, and so on
Jubileul de trei decenii de la trecerea la veșnicie a lui Andrei Tarkovski risca să treacă aproape neobservat, dacă Universitatea „Pompeu Fabra” din Barcelona nu ar fi avut inițiativa să organizeze, pe 18-19 noiembrie 2016, Simpozionul internațional “Andrei Tarkovski în contextul culturii universale”. Evenimentul, realizat cu concursul Filmotecii din Catalonia (care a prezentat cu această ocazie câteva filme restaurate ale maestrului rus), a întrunit o bună parte din cei mai reprezentativi cercetători și istorici din Europa și America de Sud ai vieței și operei marelui cineast. Ca întotdeauna, organizarea a depins de inițiativa unui entuziast și de o idee lansată la un moment oportun. De data asta, e vorba de inimoasa Tamara Djermanovic, coordonatoarea Seminarului de limbi slave al Facultății de Științe Umaniste a Universității „Pompeu Fabra”.


Iar ideea a apărut în timpul unui simpozion dedicat lui Dostoevski, desfășurat în iunie la Universitatea din Granada – povestește Igor Evlampiev, profesor de filosofie din Sankt-Petersburg, participant la ambele manifestări. „Sunt 30 de ani de la moartea lui Tarkovski; ce-ar fi să faci ceva pe tema asta?” - i-a sugerat acesta mai tinerei cercetătoare, care tocmai prezentase o comunicare despre estetica și viziunea eshatologică a lui Tarkovski și Dostoevski. Ideea a prins, iar lucrurile au început să se miște. Așa se întâmplă mereu: un om inspirat (sau un înger) aprinde la un moment dat o idee; apoi e nevoie de o inimă mare, ceva pârghii administrative și multă transpirație, ca lucrurile să fie duse la capăt.

Stand cu cărțile participanților
Simpozionul a reunit o serie de specialiști consacrați, precum venerabilele doamne Kitty Hunter Blair (Londra), traducătoarea unor texte fundamentale ale lui Andrei și Arseni Tarkovski, Donatella Baglivo (Roma), realizatoarea unor documentare legendare despre marele cineast, prof. Neide Jallageas (Sao Paolo), editoarea prestigioasei reviste multilingve „Kinoruss” și pasionată cercetătoare a operei cineastului, Layla Alexander-Garret (Londra), traducătoarea de platou pentru filmul „Sacrificiul” și autoarea unor volume memorialistice despre Andrei Tarkovski. Nu au lipsit autorii unor monografii redutabile despre cineast, ca prof. Dmitri Salînski (Moscova) și Igor Evlampiev, regizorul documentarist Evgheni Țîmbal (Londra), fost asistent de regie la filmul „Călăuza” și Charles Henri de Brantes, directorul Institutului “Andrei Tarkovski” din Paris. Evident, au fost prezenți și localnicii - profesori la universitatea gazdă, la alte universități spaniole, ori cercetători independenți: Rafael Argullol, Carlos Losilla, Carlos Muguiro, Iván Ródenas Latchikov, José Manuel Moriño.

Neide Jallageas, Dmitri Salînski, Evgeni Țîmbal, Igor Evlampiev, Layla Alexander, Kitty Hunter Blair
Marii absenți au fost scriitoarea Marina Tarkovskaia și regizorul Aleksandr Gordon, sora și cumnatul marelui cineast, care sunt sufletul fiecărei manifestări de acest fel; au fost prezenți, însă, în spiritul întregii reuniuni, inclusiv în cuvântul de deschidere – „
Momente biografice în filmele lui Andrei Tarkovski”, semnat de Marina Tarkovskaia și citit de Tamara Djermanovic. Tot din partea componentei artistice a familiei, fiul regizorului, Andrei Tarkovski jr., a trimis de la Florența un fugitiv, dar cald mesaj video de salut.

Nu mică mi-a fost mirarea - dar mare, bucuria -, când printre foarte tinerii cercetători (ca Olena Velykodna și Roger Vilanova Jou) am descoperit o veche cunoștință din România, Ruxandra Berinde, aflată acum la studii în Anglia, pe care o știam de la Seminarul “Trei seri de film duhovnicesc”, ținut de mine la Cluj în 2007; aceasta, devenită între timp doctor în arhitectură, a prezentat un interesant text despre „Biografia lui Andrei Tarkovski, văzută prin case și locuri”, însoțit de un atent lucrat film documentar, încă în lucru, realizat tot de ea, cu materiale inedite pe acest subiect.

Casa Milà
Tema prezentată de mine, „
Arhitectura organică la Tarkovski”, a venit în întâmpinarea organicității arhitecturii lui Antonio Gaudi, cel mai reprezentativ maestru edilitar modern al Barcelonei. Geometriile sale neeuclidiene, prietenoase și năstrușnice, prezente la tot pasul și perfect încadrate în peisajul citadin (de la Palatul și Parcul Güell, la Casele Milà și Batlló, până la cotroversata catedrală-logotip a urbei, Sagrada Familia), conferă mult din tonul sărbătoresc, vitalist și jovial-excentric al spectacularului oraș.

Citadelă tipic mediteranean-medievală, dar păstrând urmele antichității romane, când a fost, de fapt, întemeiată, Barcelona este un oraș al splendorii, armoniei și voiei bune, punând în valoare cele mai luminoase trăsături ale Spaniei. Refăcută după vicisitudinile cuceririlor arabe, războaiele civile medievale și, mai târziu, cele napoleoniene, supraviețuită cu bine Războiului Civil Spaniol, de pe urma bombardamentelor căruia nu a suferit foarte mult, Barcelona este astăzi un oraș înfloritor, al doilea ca mărime din Spania, și una din cele mai căutate destinații turistice ale lumii.

Datorită straturilor istorice diverse, conservate de arhitectură în tot atâtea monumente de valoare, care se îmbină armonios unele cu altele, urbea amintește mult de pitoreștile orașe italiene, care la fel de bine știu să marieze tradiția și modernitatea, iubirea pentru trecut, cu efervescența creatoare a prezentului. Acest neostenit spirit creativ, mereu deschis noului, dominat de forță și de armonie, este atu-ul principal al orașului. Nu degeaba acesta a fost gazda atâtor genii ale artei europene (de la Picasso și Juan Miro la Gaudi), dar mai ales a Modernismului Catalan. Acest curent arhitectonic, formulat de Lluis Domenech i Montaner, director al Școlii de Arhitectură din Barcelona la sfârșitul secolului al XXI-lea (unde i-a fost profesor și lui Gaudi), de Puig i Cadalfach, Gaudi și de alți proeminenți arhitecți, și-a propus să creeze o arhitectură națională care să reflecte sufletul catalan, integrând influențele arabe, tradiția gotică și clasicismul, gustul pentru spectaculos și ornamental. Au reușit cu brio acest lucru, iar înfățișarea inconfundabilă și atât de atrăgătoare a orașului, pe care o putem gusta la tot pasul, li se datorează în special lor. Stilul definit de aceștia urmează principiile generale ale Art Nouveau: folosirea abundentă a liniilor curbe în locul dreptelor și a unghiurilor, motivele organice și vegetale, decorativismul abundent, culorile strălucitoare atipice pentru arhitectură, gustul pentru asimetrii, dar și uzul simbolurilor de extracție tradițională. Integrarea genială a tuturor acestor elemente eteroclite a creat o arhitectură vie, dinamică și umană, adesea luxuriantă în decorativism, extrem de fotogenică în ansambluri și în detalii, uneori înclinată spre kitch, dar niciodată apăsătoare, distructivă ca spirit sau arogantă.
Sagrada Familia - detaliu

Acest spirit creativ efervescent, nedemolator și lipsit de complexe se păstrează până azi, inclusiv în efemera cultură a grafitti-urilor, cu care tinerii decorează pereții micilor magazine, barurile și garajele Cartierului Gotic, cel mai vechi centru de interes al orașului. Atâta risipă de talent nu am mai întâlnit nici în veșnic creativa Italie.

Tot Cartierul Gotic atrage atenția prin genialitatea proiectării stradale, organice și raționale totodată, căci nu te poți pierde în aparentul păienjeniș al străzilor înguste, proiectate, de fapt, după geometrii atente, astfel ca să comunice eficient între ele. Acest principiu al urbanismului medieval mediteranean, întâlnit și în Italia și în orășelele insulare din sudul Greciei, valorifică la maxim spațiile înguste, reușind să confere fiecărei întâlniri de străzi sentimentul surprizei, valorificat în arhitectura irepetabilă a piațetelor, care descoperă în unghiuri largi sau înguste, mereu, alte drumuri, alte fațade de clădiri, fiecare cu unicitatea ei (și niciodată spatele acestora, care parcă n-ar exista, de ca și cum întregul oraș ar fi deschis tot timpul spectacolului). Această rețea stradală parcă te privește, intră în dialog și se joacă cu tine, iar edilii ulteriori ai orașului au reușit să asimileze acest spirit, conferindu-l și arhitecturii stradale a epocilor mai noi.

sâmbătă, 3 decembrie 2016

"Julieta" sau încercările dragostei materne


Apărut în Ziarul Lumina din 19 noiembrie 2016 și preluat de platforma culturavietii.ro/10 decembrie 2016

Cald, emoționant și sinuos, Julieta, cel de-al douăzecilea (sau douăzeci și unulea, după alte numerotări) lungmetraj al lui Pedro Almodovar nu îl dezminte pe proeminentul cineast spaniol care, la cei 67 de ani ai săi, își păstrează aceeași prospețime, creativitate și putere de surprindere. 

Pelicula realizată în 2016, care reprezintă propunerea Spaniei pentru Oscar, a primit o nominalizare la Palme d’Or și trei la premiile Academiei Europene de Film și a avut, ca de obicei în cazul cineastului, cronici dintre cele mai elogioase. 

Cronicarii, când vorbesc de un nou film al lui Almodovar, sunt tentați, pe bună dreptate, să observe recurențele acestuia cu filmele anterioare, liniile de continuitate stilistică și tematică, migrarea motivelor și paradigmelor de la un film la altul, mereu în alte configurații, care nu încetează să ne surprindă prin stabilitatea internă și prin inedit. Obsesia fatalității, omnipotența pasiunii, care, cu toată efemeritatea ei, schimbă fulgerător și iremediabil vieți omenești, personajele nobile marcate de boli incurabile, susținând moral avatarurile eroilor principali, prezența ca un leitmotiv a personajelor în comă – martori inerți ai destinelor zbuciumate ale altora, și, bineînțeles, femeile puternice, luptând pentru iubire, dar confruntate cu trădarea și, ulterior, cu apăsătoarea singurătate, și solidaritatea acestor femei întru prezervarea familiei, într-o lume cu reminiscențe matriarhale, în care bărbatul e o prezență trecătoare ori, în cel mai bun caz, sortită să rămână în umbră – iată un evantai de eroi și situații romanești sau “telenovelistice”, care se configurează, de fiecare dată, în alt peisaj, la fel de viu și fremătător și la fel de substanțial în mesajul uman transmis de conturul de ansamblu al relațiilor de destin între generații. Esența acestui mesaj este că împlinirea personală e condiționată de grija constantă față de aproapele, fie acesta consangvin sau străin. Umorul regizoral și prospețimea jocului nu lasă să pătrundă nici o urmă de manierism în toate aceste reluări de motive, pe care e mai potrivit, în cazul lui Almodovar, să le numim “invarianți ai naturii umane”, decât “clișee”. Această poietică e întregită de comentariul plastic și muzical; primul, în cheie pop, cu accente foviste, dominat de roșu, albastru și negru, purtat de scenografie și mai ales de costume, induce o detașare ironic-estetizantă de personaje și de situațiile dramatice; cel muzical, dimpotrivă, preluat adesea din melosul iberic sau din momente iconice ale cântului european, adâncește dimensiunea patetică, conferindu-i pe alocuri fiorul tragediei.

În aceleași coordonate se desfășoară și Julieta, al cărui scenariu, scris, ca de obicei, de regizor, este bazat pe trei povestiri din cartea Runaway (2004) a cunoscutei scriitoare canadiene Alice Munro. Filmul le aduce în prim-plan pe Emma Suárez și Adriana Ugarte, ca ipostaze de tinerețe, respectiv de maturitate ale aceleiași protagoniste, Julieta. Aceasta își pierde partenerul de viață, pescarul Xoan, ca urmare a unui naufragiu pe timp de furtună, și este pedepsită prin abandon de unica sa fiică, Antia, de 18 ani, când aceasta află că moartea tatălui ei a survenit în urma reproșurilor de adulter (îndreptățite) făcute acestuia de Julieta. Filmul urmărește, pas cu pas, lupta disperată și neputincioasă a Julietei de a-și recupera fiica, plecată inițial într-o "călătorie spirituală" în Pirinei, dar dispărută apoi definitiv din viața mamei sale. Inițial o profesoară de limbi clasice, plină de farmec și iubită de elevi, pierzându-și căsnicia relativ fericită, abandonată de Antia, de la care primește o dată pe an câte o ilustrată fără text și adresa experitorului, Julieta parcurge treptele infernului personal. De la disperare, la furie și depresie, până la apatia totală față de viață. Acesta este momentul când, în mod neașteptat, Julieta își găsește un iubit, pe tăcutul Lorenzo, și când află de la o bună prietenă din copilărie a Antiei că aceasta locuiește în Elveția și are trei copii. In speranța că fiica sa va voi să reia legătura cu ea, Julieta se mută în apartamentul din Madrid în care o crescuse pe Antia, aceasta fiind singura adresă la care aceasta ar fi știut să o găsească. 
 
Filmul debutează cu o lungă scrisoare de dragoste maternă, confesiune și dezvinovățire, pe care Julieta o scrie Antiei – prilej de ample întoarceri în timp, până la momentul întâlnirii Julietei cu Xoan și a iubirii lor pasagere din tren, care o va produce pe Antia și le va pecetlui destinul -, și se termină cu lecturarea fericită a scrisorii îndelung așteptate a Antiei, pe care doar moartea unuia dintre copiii o face să își înțeleagă mama și să îi scrie. 

Toată această desfășurare telenovelistică, emoționant pusă în scenă, este comentată de registrul scenografic, cu tușe semantice proprii, încadrând în momente-cheie personajele în adevărate rame plastice, precum și de registrul obiectual – în speță, straniile statuete masculine cu accente cubist-neolitice, cu membrul viril amputat, produse în serie de solitara sculptoriță Ada, iubita ocazională a lui Xoan... trimitere freudiană la marile iubiri amputate și destine deturnate fulgerător – temă centrală a filmografiei lui Almodovar.
 

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

"Toni Erdmann" sau corporatismul, speriat de o proteză dentară


Externalizarea resurselor, undeva în Subcarpați.  
și preluat de platforma culturavietii.ro / 26.11.2016

Promovat ca cel mai bun film european al anului 2016 (în viziunea FIPRESCI), premiat la Cannes tot de Federația Internațională a Criticilor de Film, unde a concurat în competiția oficială, Toni Erdmann este, la prima vedere, doar o comedie dramatică simpatică, cu câteva elemente de meditație socială foarte actuale, amintind de dramediile trăsnite antisistem ale lui Aki Kaurismaki; doar că parabola socială, excentricitatea și cinegenia erau la maestrul finlandez mult mai ample. Toni Erdmann, însă, nu arată ca un film politic incorect, ba pare, dimpotrivă, chiar în miezul sistemului Europei celei mai recente, pe care-l observă cu lupa. 
 
Ce a determinat, așadar, vâlva făcută de presa europeană și americană în jurul acestei dramedii despre relația dintre un tată neamț cam țicnit și fiica sa (adultă) workaholică, angajată în afaceri petroliere la o transnațională cu punct de lucru în România? In nici un caz studiul de caractere, altminteri, atent și subtil dezvoltat; nici realitățile românești, prea puțin vizibile în mediul globalist al expatrizilor de lux în care se desfășoară filmul; ci relația dintre umorul cu tente absurd-grotești, inițial diluat, dar dozat în cantități crescătoare, și trimiterile grave către realități sociale europene (și planetare) îngrijorătoare, considerate un așa-zis rău necesar al “locomotivei progresului”:alienarea produsă de globalismul corporatist și însingurarea patologică în care trăiesc, ca prizonieri de bunăvoie ai bunăstării și succesului în carieră, globetrotterii multinaționalelor. 
 
Sub glazura comediei grotești, realizate în tușe minimaliste, multiproducția Toni Erdmann (care va reprezenta Germania la competiția premiilor Oscar) este o critică pro domo indirectă, dar atent orchestrată, adusă capitalismului corporatist, dar o critică neacuzatoare și atât de simpatetică (fără stângism sau alte ideologisme), încât ajunge direct la țintă. 
 
Toni Erdmann este al treilea lung-metraj al scenaristei, regizoarei și producătoarei germane Maren Ade, care a reușit cu fiecare film al său să cucerească sensibilitățile juriilor (filmul ei Toți ceilalți, o dramă psihologică despre viața de cuplu, triplu premiat la Berlin în 2009, a fost prezentat în România în cadrul Festivalului Filmului European din mai 2016). 
 
Urmărind o relație de cuplu (tată-fiică), relație modelată de minime hiatusuri geografice (între estul și vestul Europei, destul de egalizate în privința climatului de afaceri multinaționale), dar deformată dramatic de majore hiatusuri de mentalitate între cei doi (tatăl, pensionar boem, fiica, înregimentată într-un program de lucru draconic), filmul vorbește, de fapt, de mutațiile majore din elita de afaceri europeană, dictate de o mutație de doctrină economică, de origine americană: externalizarea resurselor
 
Cu zâmbetul pe buze, Maren Ade ne arată cât de alienant din punct de vedere uman, atât la nivel individual, cât și al colectivităților de lucru, este potențialul acestei măsuri. Dar ce înseamnă aceasta? Externalizarea serviciilor de resurse umane ale unei întreprinderi înseamnă desființarea propriului departament de resurse umane și preluarea funcțiilor acestuia de către o terță firmă, în scopul reducerii costurilor. La o astfel de terță firmă din industria petrolului lucrează eroina filmului, Ines (alias Sandra Hüller), o femeie singură, încă tânără, care a investit totul doar în carieră. 
 
Pare o treabă dură, chiar inumană să disponibilizezi angajați pe care nu i-ai văzut la față, din întreprinderi pe care nu le cunoști, dintr-o țară străină, cuantificând niște grafice și fișe de posturi, dar Ines asta face, i se pare normal și se descurcă de minune; chiar când are de înfruntat patroni locali cu alura lui Vlad Ivanov. Colegii și subalternii din România, unde își desfășoară momentan activitatea, încearcă cu greu să țină pasul cu ea și fac totul să-i intre în voie. Neinteresată să-și întemeieze o familie, petrecându-și tot timpul la birou, în ședințe de afaceri sau de team-building, consumându-și puținele clipe libere la piscină, la moll, în cinice partide de amor pasager ori la discuții în cluburi cu prietene de aceeași condiție, Ines nu-și dă seama că viața trece pe lângă ea, în timp ce ea se claustrează în carapacea unei lumi artificiale și a propriului egoism. 
 
Din această carapace încearcă s-o scoată tatăl ei din Germania, Winfried (Peter Simonischek), un bătrân bonom și excentric, pasionat de inocente travestiri comic-grotești, cu care-și distrează puținii prieteni; luându-și cu sine recuzita butaforică (o proteză dentară prea mare și o perucă roșcată), acesta ia avionul spre București și face un adevărat tur de forță, umilință și răbdare pentru a-și trezi fiica la realitățile inimii. “Toni Erdmann” este pseudonimul pe care acesta îl adoptă când își face apariția incognito, pe post de businessman și de coach, în lumea de afaceri a fiicei sale. Inițial nerecunoscut de aceasta, “Toni Erdmann” nu va reuși să o schimbe prea tare; va reuși inițial să o enerveze, apoi să-i arate că “omul contează”, să o deprime și, în final, să o înduioșeze; ceea ce, în fața unei amazoane ca Ines, este deja un succes.
Filmul a deschis a VII-a ediție a Filmelor de la Cannes la București, în prezența coproducătoarei Ada Solomon și a regizoarei.