Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

vineri, 18 august 2017

Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)



Pregătirea



Mai întâi trebuie să-l visezi. Să-l dorești. Să-l înscrii în copacul dorințelor tale. 
 
Istoria e scrisă aici atât de dens, încât ți se taie respirația. Și este atât de intim înmănunchiată cu prezentul, încât înțelegi de la bun început că nu te afli într-un oraș mort, un muzeu în aer liber, ca în alte mari situri istorice ale lumii. Aici totul respiră pe mai multe paliere, simultan! Fapte vechi, pe care istoricii le cred consumate, răsar de sub pietre, te salută și se întrepătrund cu respirația ta, care capătă alt ritm și altă consistență, care nu mai sunt doar ale tale! 
 
Știi că nu vei putea cuprinde aici totul, nici pe aria unui colțișor de pământ al Țării Sfinte. De aceea trebuie să te lași în voia lăuntrului, pe mâna lui Dumnezeu. „Am venit în vizită la Tine, Doamne, în casa Nașterii și a morții Tale, a primilor Tăi pași în trup pe pământ, pe locurile de unde Te-ai privit cu oamenii față în față, de unde i-ai atins și i-ai vindecat, pe pământurile unde Te-ai lăsat Tu însuți privit, atins și îmbrățișat!” „Primește-mă, Doamne, în prima Ta casă pământească, așa cum voiești! Arată-mi ce voiești Tu din cele ale Tale!

Orice pregătire turistică și livrescă, oricât de savantă, pălește aici la fața locului. Rugăciunile de-acasă nu se potrivesc întotdeauna cu cele de aici. Sigur că, fără dobândirea unei oarecari înțelegeri a lucrurilor și a unui echilibru duhovnicesc, nu e bine să calci pe aici. E vorba de pregătirea stării lăuntrice, acea stare de trezvie căutătoare, s-o numim aspirație sau dorință, asemeni celei a alpinistului pregătit pentru escaladarea unui munte, fără de care efortul necesar cuceririi înălțimii nu ar putea fi dus la bun sfârșit. Să numim starea asta: „dorință”? Dorința „bărbatului doririlor”, a lui David. Căci va să bați la cetatea lui David. Și la urmașa ei, cea crescută din ea, anterioară fiindu-i: Sfânta Sfintelor. În jurul acestora se învârt toate, aici și oriunde. 

Ierusalimul. Vechea Cetate și împrejurimile ei, dar mai ales Vechea Cetate. Aici toate cresc unele dintr-altele, ca frunzele verzi din alveolele uscate ale scoarței unui măslin prea bătrân. Niciodată nu știi de unde va răsări frunza verde, dintr-un mugur reavăn ori dintr-un ciot uscat, de aceea trebuie să mergi și să te porți mereu cu atenție, cu toată lumea. Frunzele uscate s-au făcut covor sub picioarele tale. Nu le mai vezi; sunt prea multe. De aceea ți-e călcătura ușoară și pașii nu se aud: îi absoarbe istoria. De aceea aici poți pătrunde ușor oriunde vrei... sau poți fi absorbit unde nu te-ai fi așteptat; ori poți întâlni pe cale îngrădiri spre locurile cele mai comune. În timp ce unele alveole ale marelui copac al istoriei se deschid, altele se închid. Le vezi-nu le vezi, ele te adapă cu aerul lor vital. Se pare că trunchiul bătrânului măslin al istoriei - copacul vieții, pe care îl simți aici mai prezent și palpabil decât oriunde - e străbătut de nebănuite tuneluri spațio-temporale, prin care circulă apa vieții. 

Apa vieții?...
Pe toate le vei cunoaște, de voiești; numai să ai răbdare, respirația lină și pașii mai ușori decât gândurile. Și acea blândă ardoare. Să fii ca ploaia măruntă, de care nimeni nu se ferește, care intră peste tot fără să tulbure și nu cunoaște bariere. Să fii ca roua dimineții, care nu se teme de pașii trecătorului matinal. Ca roua pe lâna lui Ghedeon. Fii mic, absoarbe lumina, și nu vei cunoaște bariere!

Ierusalimul. Aici viața și moartea, binele și răul, mângâierea și violența se întrepătrund mai intim ca oriunde. Dăruirea de sine și cumplita trădare. Revelația cea mai darnică și vicleșugul. Łumina și întunericul. Larghețea inimii și setea de arginți. Frățietatea tuturor limbilor, adunarea laolaltă a religiilor toate în jurul aceluiași Nume, dar și dezbinarea tuturor cu toți. Pacea măslinilor și zgomotul armelor. Mereu, mereu. Așa a fost și va fi, cât va mai fi istoria și lumea aceasta veche. Axul Lumii și marele Babilon. 

Dar pe toate le biruie iubirea. Și pacea dăruită de Dumnezeu ca binecuvântare orașului-centru al lumii va birui din nou și din nou, reînnoindu-se cu fiecare „Șalom!”, rostit în toate limbile pământului. Șalom alehem! Salam aleykum! Aleykum Salam! Kalimera! Hello! Zdravstvujte! Barev dzez! Bună să vă fie inima!... - binecuvântările băștinașilor și veneticilor de toate culorile se întretaie într-un tumult amețitor care îți taie respirația și nu știi ce aduce: pace sau război?

Intrarea


Prima lege aici – se zice - este să nu te miri de nimic; și să nu te temi de nimic; nici de moarte. Această dârzenie se citește în privirile și în vocile multora, dacă înveți să le cunoști; am tot umblat pe acest pământ, dar nu prea am întâlnit-o, decât în foarte puține locuri. Aici moartea poate să vină oricând; nu trebuie să citești ziarele ca să înțelegi asta. Și totuși, gândul morții se resoarbe repede, risipit de nenumăratele „Șalom alehem!” rostite aici de-a lungul istoriei, care încă plutesc în eter. Moartea nu rezistă aici, pentru că ești în Centrul Lumii! Dar chiar de te-ar atinge, nu ai ce pierde. Pentru că ești în Centrul Lumii. 

Când intri din orașul nou în vechea cetate, pe Poarta Nouă sau pe oricare dintre porți, dar mai ales pe Poarta Damascului, Marele Babilon e primul care te întâmpină. Străduțe înguste și întortocheate te încolăcesc ca dintr-un furnicar în păienjenișul lor labirintic din care crezi că n-ai să mai ieși niciodată. Străzi-coridoare înguste șerpuiesc care încotro printre zidurile de piatră ale anticei cetăți, animate de agitația zgomotoasă a vânzătorilor arabi, care îți zâmbesc afabil și te invită să cumperi orice. Te îndrepți spre o adresă notată pe un colț de hârtie și constați cu stupoare că cele mai multe străzi nu au nume. Adresele se exprimă aici modal-descriptiv („casa cea veche, a treia intrare din spatele curții, al doilea cot de după gardul vopsit...”), ori prin numărul de gherete dintre reperele aceleiași străzi. Nu trece mult, că toate reperele se relativizează și ești năucit: drumul până la adresa notată are mai multe coturi decât ți-ai însemnat pe hârtie. Fără o călăuză ești pierdut. Noroc că ai una: e silueta cenușie, cu care abia ai schimbat câteva cuvinte, care aleargă grăbită în fața ta.

(Va urma). 

sâmbătă, 5 august 2017

Impostura din arta monumentală, oglindă a celei politice: cazul Bolborea



Articol apărut pe platforma activenews / 4 august 2017.
În mai puțin de 12 ore, numai pe acest blog (excluzând, deci, accesările de pe activenews), articolul a cumulat 1045 de vizualizări. Mulțumesc cititorilor!  

Motto: „Oamenii simpli înțeleg mai bine decât cei cultivați sensul imaginilor. Vorbirea imaginii e mai complexă și mai directă decât cea a cuvintelor” (Sf. Ioan Gură de aur)

Monumentul Marii Uniri și trofeul Brâncoveanu, sculptor: Ioan Bolborea
Presa a vuit de indignare referitor la proiectul monumentului Marii Uniri, pe care sculptorul stipendiar Ioan Bolborea ar urma să-l implanteze într-o piață publică a Bucureștiului. Acreditat de mai mulți ani, dar încă nerealizat, monumentul a fost propus spre dezbatere publică, stârnind o furtună de proteste și comentarii extrem de ironice și acide, venite de la cititori „mult mai deștepți, mai cu bun gust și mai instruiți decât ei”; adică decât finanțatorul (Primăria capitalei), cu tot cu juriul obscurului concurs care a acreditat proiectul, și cu tot cu artistul.

Este vorba de un monument futuristico-virusologic-expresionist, dedicat aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, eveniment major pentru identitatea națională, așteptat cu speranță și înfrigurare de toată suflarea românească, pe care urmează să-l sărbătorim în 2018. Dar ce speranțe, înfrigurări și elevații ale spiritului național ne provoacă monumentul lui Bolborea, pentru care Primăria capitalei e pe cale să verse o grămadă de bani? 
 
Este vorba de o sferă de dimensiuni uriașe cu vilozități, inspirată – declară cu nonșalanță artistul – de un cactus și care, în opinia sa, ar trebui să sugereze („ca cactusu’ în cultura română” - sic!) sentimentul unității naționale! De fapt, sfera de inspirație botanică sugerează, la fel de bine – spun comentatorii – , un virus văzut la microscop („că suntem o nație virusată de peste 25 de ani, acum avem și statuia potrivită!”, spune un comentator), un ochi de muscă, o „varză, că suntem vai de capul nostru”, sau ciuperca numită bășica de tabac, necomestibilă, aia pe care dacă o calci, iese fum și nu rămâne nimic. Chiar așa: „un nimic fără nici un aspect și fără un concept, lipsit total de simț artistic”, spune un comentator, ca răspuns la dezbaterea publică de pe hotnews, intitulată Vi se pare reprezentativă statuia de 50 milioane lei pentru Marea Unire ce va fi amplasată în București?” 

Parcă e blestemat... Nu-i poate opri nimeni pe mizerabilii ăștia să umple piețele cu operele sculptorilor Ion Bolborea, Alexandru Ghilduș... Niște monștri hidoși apar pe unde nu te aștepți... Aripile de la Piața presei sunt de-a dreptul amenințătoare, țeapa cu cartof din Piața Palatului e caraghioasă, căruța din fața Teatrului Național parcă ar fi încărcată cu zombi, Aleea trandafirilor din parcul Herăstrău are în mijloc o rotondă cu capete uriașe de politicieni care mai degrabă înspăimântă privitorul... Un kitsch uriaș propagat de INCULȚII care au ajuns să decidă în materie de artă... pentru care o operă de BRÂNCUȘI e prea scumpă și nu merită s-o avem” - observă cu tristețe un comentator tot de pe hotnews, atent la istoria recentă și la fenomenul artei monumentale, mai mult decât jurnaliștii care scriu despre ele. 
 
Mie îmi place: seamănă cu un iglu. Peste ani și ani lumea se va obișnui: - Unde ne vedem? - La iglu... Dar parcă mai bine seamănă cu un cort de papuași, am putea muta parlamentul înăuntru. Coliba parlamentului, simetric față de casa poporului. In cazul ăsta bucureștenii din piața Alba Iulia vor avea nefericirea la locuiască „la Papuași””, comentează fatalist-mucalit un alt anonim pe hotnews. 
 
Internetul e plin de comentarii care mai de care mai savuroase și inteligente despre funcționalitatea prezumtivului monument, care numai la patriotism și coeziune socială nu te duce cu gândul. După cum se vede – căci glasul anonimilor adevăr grăiește! - , proiectul sculpturistic este bogat în sugestii, care mai de care mai hilare și ireverențioase, însă numai spirit unionist și demnitate națională nu sugerează. 
 
"Caragialiana"
Dar care din monumentele cu care Ioan Bolborea a fericit spațiul public al capitalei și al provinciei României inspiră așa ceva? Și acestea nu sunt puține! Spilcuim din portofoliul „maestrului”: în București,
în faţa Teatrului Naţional, grupul statuar „Căruţa cu paiaţe” dedicat lui I.L. Caragiale, un alai de veseli saltimbanci însoțiți de marele dramaturg, plantat sacrileg pe locul unde s-a vărsat sânge nevinovat în decembrie 1989 și la mineriadele din anii ‘90, loc de unde crucifixele comemorative au dispărut fără veste; o ditamai statuie a lui A.I. Cuza mergând (una din multele din București), în fața parcului omonim, și un bust al lui Caragiale, părând în stare de ebrietate, tot acolo; piesa simbolică „Vioara spartă” din Piaţa Universităţii; monumentul Infanteriei din Parcul Kiseleff (unul din cele mai inspirate); la Arad, monumentul Reconcilierii sau Revoluţiei Române de la 1848; la Alba Iulia, monumentul „Horea, Cloşca şi Crişan”; la Slatina, o statuie a lui Eugen Ionescu. Deci, numai personalități și momente de mare rezonanță ale culturii și istoriei române, modelatoare de identitate națională! 
 
Un Caragiale beat criță
Sculptorul răsfățat de forurile publice mai realizează, tot la comandă, statui de mai mici dimensiuni, pe post de trofee pentru festivaluri și concursuri de rezonanță națională. Printre acestea, statuia voievodului martir Constantin Brâncoveanu, sugerând un Brâncoveanu decrepit, în transă dementă, absolut sinistră și mistificatoare, în duh și în literă, a uriașei persononalități istorice – și nu o spun doar eu, ci și o mulțime de comentatori. Oligofrenica statuetă reprezintă trofeul prestigioaselor Premii Brâncoveanu ale Fundației Alexandrion, decernate (conform logo-ului) „în onoarea valorilor culturii române” - ce grav sună aceste cuvinte și cum se bat ele ca nuca-n perete cu aerul circăresc-blasfemiator al statuetei! 
 
Una din metehnele invariabile ale Ioan Bolborea este supraelongarea și emacierea expresionistă a trupurilor, inclusiv a degetelor și membrelor personajelor (à la Alberto Giacometti – model ales neinspirat pentru arta monumentală), indiferent de constituția reală a acestora, și imprimarea, prin aglomerarea de tușe groase de materie brută, a unei laxități corporale sugerând relaxarea extremă, până spre degenerescență, radical opusă atributelor eroismulului, virilității, personalității exemplare, pe care monumentele respective ar trebui să le reprezinte. Opțiunea pentru un expresionism de acest fel este nejustificată, căci personajele reprezentative ale lui Giacometti (ca celebrul „Omul care merge”) sunt generice, exprimând angoasele omului contemporan, iar nu personalități istorice concrete. Pe când la Bolborea formalismul expresionist a devenit un simplu reflex fără legătură cu subiectul, un manierism acceptabil în sculptura de atelier, însă impardonabil în arta istorică monumentală. Una e să-i faci pe Cioran relaxat, iar pe Caragiale, lungit, mai să lunece de pe scaun (ca în ludicul grup statuar din Piața Universității) și alta e să-i faci pe A.I. Cuza sau pe domnitorul Brâncoveanu la fel ca pe Cioran! 
 
O temă artistică neasumată este un fals, iar folosirea banului public pentru realizarea unui fals e o impostură. De altfel, la întrebarea unei bloggerițe „De ce atâtea monumente istorice? Ești (sic!) pasionat de istorie?” dintr-un interviu pentru blogul artapringauracheii.ro, artistul declara nonșalant: „Eu nu m-am gândit niciodată la început că voi face monumente... Așa a fost să fie. A fost șansa mea, o șansă istorică, așa au fost vremurile”. Răspunsul explică foarte multe, poate, chiar totul, și pune clar diagnosticul pe monumentalistica oportunistă, negândită și fără substanță a lui Bolborea, chiar cu mâna artistului! 
 
Așadar, chestiunea nu constă în bani, cum stipulează cu fals patos comunisto-capitalist (ascunzând, de fapt, ignoranța în materie) jurnaliștii de pe bloguri și tabloide. E normal ca arta monumentală să coste, dar e imperios necesar ca ea să existe, pentru modelarea spațiului identitar colectiv. Ceea ce contează este calitatea acesteia, care constă nu doar în nivelul artistic, ci în relevanța ei pentru identitatea națională, în capacitatea ei inspiratoare și, nu în ultimul rând, în accesibilitatea ei (modernismul și postmodernismul neexcluzând accesibilitatea și democrația artistică, adecvat înțelese!). Dar o artă monumentală jemanfișistă, bășcălioasă față de valorile pe care le evocă, se anulează pe sine. 
Trofee "Brâncoveanu" caricaturizând semnul crucii
 
Căci „maestrul” Bolborea nu realizează pisoare duchampiste pentru propriul atelier&orgoliu sau pentru simeze obscure, pe care le văd câteva zeci sau sute de fani, ci monumente de interes public, care ar trebui să exprime frământările și idealurile unei nații! Dar ajunge oare „maestrul” la esența acestor valori colective, când din tot ce face și declară în public se vede că, în cel mai bun caz, le ignoră, dacă nu chiar le disprețuiește, considerându-le, cu superficialitate și snobism, „comuniste”? (Vezi același interviu de pe artapegauracheii.ro, în care I.B. identifică arta monumentală „mai înflăcărată și mai cu tematică” drept comunistă, ignorând cu seninătate paginile cele mai strălucite ale artei monumentale din antichitate până la constructivism, abstracționism și arta contemporană).
Arta monumentală nu e artă de laborator, ci trebuie să îmbine subiectivitatea artistului cu idealul comunității căreia i se adresează. Dacă marea masă a populației unei țări sau a unui oraș nu se regăsește într-un edificiu care îi este dedicat ori, mai grav, se simte insultată de acesta, edificiul își pierde funcția socială și, astfel, este nul și din punct de vedere artistic! 
 
Și te mai miri că li se rupe unora (limbajul e inspirat de monument) de Marea Unire? Miserupismul ăsta (adică nepăsarea față de temă, pe românește: nesimțirea) se citește din proiect! Ioan Bolborea a împânzit Bucureștiul și România de monumente făcute la comandă, care mai de care mai sinistre și neispirate. O dovadă că improvizatele comisii de experți, invitate de forurile publice să arbitreze concursuri făcute de ochii lumii (după cum tot „maestrul” declară în același interviu), nu fac distincția între obiectul artistic în sine (care e suficient să placă mușchilor artistului și să-i satisfacă piticii) și monumentul de utilitate publică: acesta nu e suficient să satisfacă piticii artistului, ci trebuie să-i mai satisfacă si pe cei ai demosului, de care artistul Bolborea se scârbește! El a uitat că marea artă, indiferent de stil, înseamnă astăzi esență, putere de sugestie și simplitate, iar capodopera trebuie să realizeze joncțiunea, iar nu separația dintre elite și mase
 
In alte țări, de la un capăt la altul al Europei (dar și în restul lumii), acest lucru se poate! E o plăcere a tuturor turiștilor, indiferent de nație și nivelul de instruire, să se fotografieze lângă monumentele, clasice și moderne, din Barcelona, Londra, Roma, Paris, Belgrad, Praga, Sankt-Petersburg, Erevan, devenite emblematice pentru respectivele urbe. E o mândrie a cataloagelor de artă, a ghidurilor ilustrate și a albumelor turistice să le aibă între filele lor; e o mândrie a restauratorilor să participe, la nevoie, la restaurarea lor; e o mândrie a cetățenilor respectivelor urbe să se simtă trezorierii și beneficiarii unor asemenea tezaure, pentru apărarea cărora, la nevoie (ca în cazul blocadei Leningradului), sunt în stare să-și dea viața. Toate astea înseamnă iubire, patriotism și demnitate națională, inspirate de monumentele de artă urbană, mai precis, de densitatea mesajului ideatic transmis de acestea. Sunt fapte și sentimente reale, nu vorbe. Cine, însă, se poate mândri cu monumentele de azi ale Bucureștiului, care, în exclusivitate, mai degrabă ne rușinează? Cine își va pune măcar un deget în joc pentru „cactusul marii uimiri”, etichetat pe forumuri cu cele mai rușinoase cuvinte, de care, cum declară anonimii comentatori, lumea ar fi fericită să scape mai repede? Poate, sponsorii?! Poate, doamna primar?! Ori domnul Pavel Șușară, unul din promotorii artistului? Hai, să fim serioși! Răspunsul la asemenea iluzii este grimasa miserupistă a lui Caragiale, cel în ipostază nevertebrată, din coșmarurile călduțe ale lui Bolborea! 

___________________________________________________

 

Îi mulțumesc reputatului critic și istoric de artă Alexandra Titu, care a susținut printr-un comentariu extrem de binevenit la postarea de pe pagina mea de feisbuk prezentul demers; pe care îl completez cu observațiile domniei sale: 

 

Trebuie sa acceptăm ca țara are nevoie de monumente, nu de rateuri "artistice". Avem suficienți sculptori de talie universală care își pot asuma sarcina de a crea monumentele de care este cu adevărat nevoie. Remarc cu indignare că după '90, în afara monumentului Revolutiei de Paul Neagu și de câteva opere de artă de dimensiuni non-monumentale (din parcul de sculpturi Jecza, monumentele lui Ingo Glass, Sfântul Gheorghe al Silviei Radu, monumentul lui Traian al lui Vasile Gorduz și câteva lucrari excepționale din taberele de sculptură), nu avem nici un monument cu adevărat, iar unele dintre erorile plastice considerate monumente și dedicate unor evenimente sau comemorării unor personalități sau concepte (regalitatea), nu fac decât sa submineze și, de fapt, să distrugă ideea de monument și, evident, să contribuie la degradarea gustului public. Mai semnalez că evenimentele dedicate marilor sărbători sau concepte, cum este centenarul Unirii, sunt necesare, dar ele nu substituie monumentul, semnul plantat împotriva timpului, ca reper al memoriei colective” (Alexandra Titu, 4 august 2017)
 

sâmbătă, 22 iulie 2017

Tarkovski și designul expozițional


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 iulie 2017

Expo "Plonjeu în trecut. Tarkovski & Plavinski", Moscova, 2017
Un critic de artă spunea de curând că e o fatalitate ca o lucrare de artă având la bază opera lui Tarkovski să iasă prost, din cauza strălucirii ecranante a Maestrului. Știu câteva exemple crase în acest sens, dar l-am contrazis, căci văzusem nu o dată în călătoriile mele și contrariul.
Se zice că la umbra marilor stejari nu crește nimic. Dar aerul din jurul lor, binecuvântat de umbra lor deasă, nu provoacă vibrații creative? În ce condiții se manifestă puterea generativă a capodoperei? Și când capodopera îndeamnă doar la pietate și la tăcere? 
 
Am întâlnit trei tipuri de opere de artă inspirate direct de creația lui Tarkovski. Mă refer nu la operele de autor cu mesaj de sine stătător, dedicate explicit cineastului (ca un film al lui Lars von Trier, compozițiile lui Francois Couturier și altele), nici la filiațiile îndepărtate, tot bine configurate artistic (ca filmele lui Sokurov, Concurs-ul lui Dan Pița, primele filme ale lui Zviaghințev și altele), ci la opere (de artă vizuală) și produse cultural-publicitare care prelucrează direct și recognoscibil materialul filmic al cineastului. 
 
Primul tip de lucrări de acest fel sunt operele-omagiu care exaltă genialitatea Maestrului: emulii săi artiști de pretutindeni, dar mai ales din Rusia, au simțit nevoia să-și exprime venerația și afecțiunea față de marele cineast încă din timpul vieții sale. Compoziții cu simboluri și alegorii extrase filmele artistului, între care tronează, regal, însuși Maestrul, într-o postură fotografic-naturalistă... Un astfel de tablou, cu accent ușor suprarealist, realizat prin anii ‘70 de graficianul A.A. Semenov, i-a fost oferit de autor cineastului, care l-a apreciat atât de mult, încât l-a achiziționat; lucrarea figurează pe coperta cărții-interviu realizat de Olga Surkova cu Tarkovski, Kniga sopostavlenij (Cartea confruntărilor, Moscova, 1991). Simbolismul descriptiv, aglomerarea de simboluri mimetice și aerul omagial par astăzi destul de naive și sentimentaliste. În epocă, însă, alegorismul era o noutate în massa realismului socialist sovietic, iar noutatea lui Tarkovski era atât de năucitoare și greu de asimilat, dar și destul de bine cenzurată, încât astfel de omagii și recunoașteri neoficiale își aveau rostul. 
 
Tarkovski între omagiere și șarjă (grafică A.A.Semenov, colaj Paradjanov, foto Paradjanov)
În aceeași perioadă apăreau, însă, și portrete-șarjă, îndrăznețe și necomplexate, ca celebrul foto-colaj al lui Tarkovski la masă cu Paradjanov, comentat plastic în cheie freudist-ironică de hâtrul și la fel de genialul cineast caucazian. În vizită la casa lui Paradjanov din Tbilisi, Tarkovski intră în jocul histrionic al cineastului dizident, pozând pentru o serie de fotoportrete autoironice. Dar, ca orice produs Paradjanov, astfel de lucrări au valoare de unicat stilistic și nu au generat tipologii. 
 
Tot primului tip îi aparține monumentul statuar dedicat absolvenților Institutului Superior de Cinematografie din Moscova (VGIK), din fața faimosului institut, reprezintându-i în mărime naturală și anatomic-corectă pe Andrei Tarkovski-Ghenadi Șpalikov-Vasili Șukșin. În pofida aerului apăsat omagial și naturalismului descriptiv, fără schepsis, monumentul a câștigat afecțiunea publică, judecând după recurența sa în cultura populară vizuală rusească și florile proaspete aflate mereu în fața sa. 
 
Un al doilea tip îl constituie grafica de carte (în special a coperților), afișele filmelor și retrospectivelor. Mult mai sintetice, prin specificul și funcția lor, acestea se supun exigențelor graficii de afiș: energie vizuală și o idee extrasă din fotografiile sau cadrele cele mai iconice ale regizorului. De peste douăzeci de ani, o mulțime aproape nenumărabilă de coperți de carte și afișe de acest fel, unele, foarte reușite și ingenioase, populează arhivele și muzeele fizice și virtuale ale cineastului. 
 
În fine, cel mai complex, dar și mai efemer tip de lucrări sunt cele de artă ambientală și instalație realizate cu ocazia unor expoziții tematice. Acestea valorizează, de obicei, relația dintre biografie și operă, ca expozițiile permanente din muzeele „Tarkovski” din Iurieveț și Zavrajie de pe Volga, locul nașterii, respectiv al casei bunicilor cineastului. Alte expoziții au tematici mai complexe, ca cea de acum vreo zece ani de la o mănăstire din Suzdal, dedicată prieteniei dintre Tarkovski și Tonino Guerra; pe lângă paralela biografistă dintre cei doi mari cineaști, ilustrată prin fotografii, o serie de desene ale lui Guerra, scrisori și documente ale colaborării lor, expoziția făcea inedite paralele istorice, confruntând macro-fotografii cu soldați epuizați din mișcarea italiană de rezistență antifascistă, cu cadre similare din cronica de istorie contemporană a Oglinzii. Așezate sub mulajul de ipsos al unui clopot imens auriu, evocator al celui din Rubliov, pe fundalul pereților văruiți ai ospitalierei incinte mănăstirești, astfel de compoziții creează efectiv un spațiu de viață și un topos spiritual unic, cu o putere de sugestie covârșitoare. Din păcate, afișele nu indică totdeauna curatorii sau autorii conceptului expozițional, care adesea rămân, pe nedrept, necunoscuți. 
 
O altă expoziție de acest fel, aflată la interferența dintre arhitectură, design, multimedia, au găzduit Galeriile Solyanka din Moscova în aprilie-mai 2012: se numea Tarkovski Space. 2012 Context și a fost prilejuită de comemorarea a 80 de ani de la nașterea artistului. Spiritul lui Tarkovski îi inspiră pe designerii și curatorii din toată lumea, dar în special din Rusia, unde am văzut nu puține compoziții expoziționale foarte reușite. 
 
Expoziție Muzeul "Tarkovski" din Iurieveț, 2007
Cea mai recentă a fost deschisă pe 20 iunie 2017 la Teatrul Națiunilor din Moscova și se numește „Proryv v proshloe (plonjeu în trecut). Tarkovski & Plavinski” și este dedicată aniversărilor a 50 de ani de la lansarea filmului Andrei Rubliov, 85 de ani de la nașterea lui Andrei Tarkovski și 80 de ani de la nașterea graficianului nonconformist Dmitri Plavinski. Curatorul expoziției, Polina Lobacevskaia, a reunit doi artiști referențiali ai secolului XX, care, deși contemporani, nu s-au cunoscut personal niciodată, dar ale căror paradigme creative au coincis în multe privințe – se spune în caietul expozițional. Ambii se inspirau din estetica icoanei creștine și din tradiția ortodoxă, pentru a crea opere de mare actualitate. Proiectul multimedia prezintă 15 tablouri de Dmitri Plaviski, documente biografice din diferite arhive, multe dintre ele, inedite. Vor fi susținute seminarii și prezentări ale capodoperelor tarkovskiene. Aerul spectacular și mizanscena fascinantă, teatrală (datorată mai ales utilizării clișeelor foarte mari, transparente, a bunei lor exploatări spațiale și a relaționării lor inteligente cu arta sacră creștină) susțin un concept creator al unui spațiu dens, foarte încărcat spiritual! Expoziția este deschisă până pe 31 august. 
 
Am văzut expoziții dedicate și altor cineaști, dar nici unul nu i-a inspirat pe designeri la fel ca Tarkovski la asemenea desfășurări de forțe, idei și dăruire! Din asemenea expoziții pur și simplu nu-ți mai vine să pleci! Te simți acasă, ca într-o biserică. Sau ca în filmele lui Tarkovski! 

Vezi și: 

Inaugurarea unui monument dedicat lui Tarkovski și filmului său "Andrei Rubliov"


sâmbătă, 8 iulie 2017

Călătoria Sf. arhiepisc. Ioan de Novgorod pe drac la Ierusalim


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 8 iulie 2017

M-a fascinat întotdeauna vivacitatea hagiografiilor rusești, întrepătrunderea lor strânsă cu legenda și basmul. Legendele din jurul cuvioșilor Petru și Fevronia, Serghie de Radonej, ori recenta povestire „Ințepenirea Zoiei” oferă o bogăție de detalii, din care nu lipsesc spontaneitatea și atenta observație a vieții, astfel că nici scepticii nu pot rămâne indiferenți. 
 
Filmul lui Nikolai Dostal, Călugărulși dracul are la bază o povestire hagiografică cel puțin la fel de fabuloasă și plină de tâlc: Călătoria arhiepiscopului Ioan de Novgorod pe drac la Ierusalim. Textul este consemnat în Letopisețul Novgorodului (sec. XIV) și a avut o largă circulație în Rusia, influențând și literatura cultă.

Dar cine a fost arhiepiscopul Ioan? A fost primul arhipăstor al Novgorodului, ales independent (până atunci ierarhii cetății fiind numiți de Kiev); a păstorit timp de 21 de ani (1165-1186). Peste 150 de povestiri și legende circulă despre acest sfânt mult iubit. Este cinstit ca ocrotitor al Marelui Nogvorod, căci la rugăciunile sale, în 1170 orașul a fost salvat de sub asediul lui Mstislav, fiul cneazului Suzdalului, Sfântul Andrei Bogoliubski, care cu câțiva ani înainte trecuse Kievul prin foc și sabie. Suntem în toiul luptelor feudale, când sfinții se mai și luptau între ei! 
 
Născut la Novgorod din părinți binecredincioși, Sfântul Ioan încă de copil a dorit să-și dedice viața lui Dumnezeu. De tânăr a fost hirotonit preot, iar la moartea părinților trupești, împreună cu fratele său Gavril și-a dăruit averea construirii unei mănăstiri. Inițial au zidit o biserică de lemn, iar peste câțiva ani au început una de piatră, dar terminarea banilor i-a făcut să întrerupă lucrarea. Frații au început să se roage și într-o noapte le-a apărut Maica Domnului, care i-a încurajat să nu abandoneze și să nu-și slăbească credința. A doua zi, la poarta mănăstirii poposi un cal fără stăpân, cu harnașamentul de aur și încărcat cu doi saci cu aur și cu argint. Frații așteptară sosirea stăpânului, dar cum acesta nu apărea, au înțeles că este darul lui Dumnezeu pentru terminarea construcției. După ce descărcară sacii și îi duseră în mănăstire, calul dispăru fără urmă. Biserica fu terminată, iar frații Ioan și Gavril se călugăriră aici. 
 
Când trecu la Domnul arhiepiscopul Novgorodului, Arkadie, poporul îl propuse într-un glas pe cuviosul Ioan. Acesta refuză din smerenie, dar până la urmă fu nevoit să accepte. 
 
Episodul asedierii Novgorodului de către temutul Mstislav este unul din cele mai importante din biografia sfântului. Timp de trei zile, cât a durat asediul, vlădica s-a rugat încontinuu împreună cu novgorodenii. Atunci Dumnezeu îi descoperi să ia o icoană a Maicii Domnului dintr-o anumită biserică și s-o așeze pe zidul cetății. Acolo icoana începu să plângă. Minunea îi îmbărbătă pe novgorodeni, dar aduse groază în tabăra asediatorilor, căci peste aceștia s-a lăsat întunericul și s-au omorât între ei. Atunci novgorodenii porniră contraatacul și respinseră asediul. 
 
În anul următor vlădica a instituit praznicul „Semnului” Maicii Domnului (27 nov./10 dec.), iar în locul unde șezuse icoana care a plâns, numită ulterior „Icoana Semnului”, s-a ridicat o mănăstire. Icoana a căpătat o mare cinstire în Rusia, unde i s-au făcut multe copii. 
 
Cel mai fabulos episod din viața vlădicăi Ioan rămâne, însă, călătoria sa pe drac la Ierusalim. Într-o noapte, pe când se ruga, vlădica a auzit un clipocit în vasul cu apă pentru spălat, de ca și cum cineva s-ar fi bălăcit. Presimțind că nu-i lucru curat, dar fără să se tulbure, acesta a însemnat apa cu semnul crucii. Atunci din apă s-a auzit un vaiet: „Vai mie, mă arde focul și nu pot suferi, slobozește-mă repede de aici, omul lui Dumnezeu!”. Sfântul întrebă: „Cine ești și cum ai ajuns aici?”. Vocea răspunse: „Sunt un diavol viclean și am venit să te tulbur. Speram să te sperii, la fel ca pe alții, și să-ți întrerupi rugăciunea. Dar tu, vai mie, m-ai închis în vasul ăsta cu apă! Și mă arde ca focul, vai, nenorocitul de mine! Dă-mi drumul, robule al lui Dumnezeu, și n-o să mai vin niciodată la tine!” 
Atunci Ioan îi porunci să îl ducă la Ierusalim la biserica Sfântului Mormânt și în aceeași noapte să-l aducă înapoi la chilia sa. Dracul se transformă în cal negru, sfântul își făcu cruce și îl încălecă, ajungând în aceeași noapte la biserica Sfântului Mormânt, iar pe drac îl legă să nu plece. Vlădica îngenunche în fața ușilor bisericii, care se deschiseră de la sine, și tot de la sine se aprinseră candelabrul și lumânările. Vlădica se închină cu cutremur la Mormântul Domnului și la celelalte locuri sfinte din biserică, iar când ieși, ușile se închiseră singure, iar dracul stătea cum îl lăsase. Îl încălecă și în aceeași noapte reveni la Novgorod, eliberându-l pe drac. 

Înainte de a pleca, necuratul se plânse amarnic de osteneala peste măsură pe care i-o pricinuise sfântul, obligându-l să parcurgă atâta distanță într-o singură noapte, și îl avertiză să nu povestească nimănui cele întâmplate, altminteri va face ca acesta să fie clevetit pentru curvie, așezat pe o plută și dat afară din cetate. Ioan îi respectă rugămintea pentru o vreme, dar la un moment dat, la o discuție duhovnicească cu credincioșii, le destăinui, spre folosul lor, că știe un om care a călătorit dus-întors într-o noapte din Novgorod la Ierusalim, povestind întâmplarea. 
 
De atunci se urziră zvonuri de desfrânare despre vlădica. Oamenii vedeau adesea o curtezană ieșind din chilia lui, ori îi găseau haine femeiești în chilie. Astfel că până la urmă, hotărâră să îl izgonească. Mulțimea furioasă îl scoase din cetate și îl legă de o plută, căreia îi dădu drumul pe un râu. Dar spre mirarea orășenilor, pluta pluti contra curentului și se întoarse la mănăstirea Iuriev, reședință vlădicăi. În acest timp, acesta se ruga ca Dumnezeu să nu le socotească păcatul acesta. Văzând minunea, novgorodenii își înțeleseră greșeala și se căiră, rupându-și hainele și implorându-l pe sfânt să îi ierte. Întregul oraș, cu mic cu mare, alergă spre malul râului să-și primească înapoi arhipăstorul. Poporul, preoții și monahii strigau, plângând în genunchi: „Intoarce-te, părinte, nu îi lăsa orfani pe copiii tăi și iartă-ne păcatul acesta!”. Sfântul le primi pocăința, fiind readus cu procesiune mare în scaun. Letopisețul spune că era așa un plâns, că însuși diavolul „lăcrimă, rușinat”. În locul unde pluta a revenit la mal a fost înălțată o cruce de piatră, ca mărturie a marii minuni. 
 
Minunea aceasta a impresionat atât de mult poporul, încât a fost consemnată, alături de minunea izbăvirii Novgorodului de sub asediu, într-o icoană a sfântului arhiepiscop Ioan. Ea a cunoscut o largă circulație timp de multe secole în Rusia, stând la baza poemului lui Pușkin, Monahul (prima sa operă, scrisă în perioada liceului, la 14 ani, în 1813). Motivul călătoriei pe drac apare și în basmul lui Gogol, Noaptea dinainte de Crăciun (1832); iar cel al demonului încătușat pus în slujba eliberatorului său, îl găsim în basme, precum Lampa lui Aladin din ciclul 1001 de nopți


Surse: 


luni, 3 iulie 2017

Inaugurarea unui monument dedicat lui Tarkovski și filmului său "Andrei Rubliov"


Sau: Primul monument dedicat unui film.

Pe 29 iulie 2017, la Suzdal (Rusia, Inelul de Aur), în cadrul complexului turistic-hotelier "Suzdal". Inițiatorul proiectului: actorul Nikolai Burliaev, președintele Festivalului Internațional de Film "Zolotoy Vityaz".

Dezvelirea monumentului statuar - căruia organizatorii îi dau statutul de unicitate mondială -, este prilejuită de comemorarea a 85 de ani de la nașterea marelui regizor și a 50 de ani de la lansarea filmului "Andrei Rubliov".

Intr-adevăr, este primul monument dedicat lui Tarkovski și filmului său "Rubliov" și, probabil, unicul monument de pe planetă dedicat unui film. Dar, în privința cultului cineastului, nu e așa. Mai există, de ani buni, un binecunoscut monument urban dedicat lui Andrei Tarkovski, și anume grupul statuar de cineaști Andrei Tarkovski, Ghenadi Șpalikov, Vasili Șukșîn, din fața Institulului de Stat de Cinematografie din Moscova (VGIK).  Plus plăci comemorative, ca cea de pe fațada unui bloc din Mosfilmovskaja, unde se află una din primele locuințe moscovite ale lui Tarkovski...

Orașul Suzdal, o bijuterie a artei sacre medievale ruse, este una din locațiile principale de turnare a filmului "Andrei Rubliov" și a găzduit de-a lungul vremii platourile de filmare a peste 80 de pelicule. Printre acestea: Țarul, Frații Karamoazov, Căsătoria lui Balzamonov, Logodnica țarului, Cneazul Serebriannyi, Animalul meu tandru și delicat («Мой ласковый и нежный зверь»), Tinerețea lui Petru, Petru cel Mare, serialele TV: Romanovii, Frații Karamazov, Schisma, Părintele Matvei și altele.


Organizatorii evenimentului: Administrația regiunii Vladimir, Primăria orașului Suzdal, firma de turism Turțentr, Festivalul Internațional de Film "Viteazul de Aur", Ministerul Culturii Federației Ruse.

Sursa: Pagina oficială a Festivalului Zolotoi Vityaz. 

Mai multe detalii: https://ria.ru/culture/20170729/1499405393.html

sâmbătă, 24 iunie 2017

Realism duhovnicesc și ficțiune literară în "Călugărul și dracul"



Regizorul Nikolai Dostal
Cum ar putea fi conceput un
Faust rusesc, fără convertirea demonului? Acest pariu l-au încercat acum câțiva ani Aleksandr Sokurov și scenaristul Yuri Arabov în memorabilul lor Faust (2011), eseu cinematografic existențial-religios, în care omul se dovedește mai inventiv în rele decât îngerul minciunii, acesta din urmă fiind nevoit, până la urmă, să-și abandoneze cauza. Omul trebuie măcar să-și asume responsabilitatea răului făcut în istorie și să nu-l mai acuze pentru asta pe diavol – este provocarea lansată de film atât condiției umane, cât și gândirii teologice clasice. Mai benign decât Faust, Mefistofel nu dă, totuși, semne de umanizare în pelicula lui Sokurov. 
 
Speranța umanizării, mai precis, întrebarea asupra pocăinței demonului, este tema teologică subsidiară a filmului lui Nikolai Dostal, Călugărul și dracul (Rusia, 2016), despre care am scris acum două săptămâni. Doctrinar, ea derivă din vechea teză a apocatastazei – a mântuirii universale -, fără, însă, a afirma erezia origenistă.
Pariul convertirii demonului sau măcar al benignizării demonicului prin deriziune, este specific culturii populare ortodoxe. Ivan Turbincă al lui Ion Creangă, alături de snoavele românești și rusești cu oameni și draci, în care dracul iese rușinat, îmblânzesc spectrul răului prin umor și compasiune, căci răul e echivalat de înțelepciunea populară cu beteșugul sufletesc și mental. Ce e mai umilitor decât mila? Cum să nu fugă dracul de asemenea umilință? 
 
În fond, spune Dostal într-un interviu pentru canalul TV „Tzar-Grad” din 25 octombrie 2016, filmul său este despre iubire de semeni și de Dumnezeu și despre iertare. „Pentru mine și Arabov, cheia filmului este această pildă: «Un călugăr se întoarce istovit la chilia sa după o zi de trudă și abia așteaptă să se întindă în pat. Când colo, în pat era culcat un drac! Călugărul zise în sinea sa: A obosit și el, săracul! Și se culcă sub pat. Atunci dracul ieși ca din pușcă din chilia monahului». Iată deci că prin iubire putem birui răul. Am vrea ca și filmul nostru să transmită această idee”.
Ideea se simte din plin. Dostal, autor de dramedii cu inocenți atinși de aripa îngerului (ca Petya în drum spre Împărăția cerească) și al unor apreciate seriale TV (dintre care unul despre istoria schismei ruse), are marea calitate de a vorbi pe un ton cald și nonșalant despre cele mai grave lucruri. Pentru filmul său Norul-paradis, cineastul a primit, pe lângă Leopardul de Argint la Locarno, și un premiu „pentru spargerea barierei dintre filmul popular și cel elitist” la Festivalul Kinotavr (1991). 
 
Scenă din film
Această spargere a barierei dintre popular și elitist, operată de filmul religios pentru prima dată în Ostrovul, este cheia principală a succesului peliculei. Ea este susținută de osatura perfectă a scenariului, dar e hrănită și de frenezia jocului, cald, energic și foarte uman, cu ritmul și accentele comediei, atât de dragi școlii filmice ruse. Actorul principal Timofei Tribunțev, mucalit, tandru și extraordinar de talentat, își construiește personajul pe calapodul celui al lui Piotr Mamonov din Ostrovul, obținând efecte cuceritoare. Îl susține și restul echipei, care funcționează în cea mai admirabilă simfonicitate. Li se adaugă, ca ingredient substanțial, discursul existențial-religios, survenit după aproape o oră de râs copios, pentru a realiza un mix postmodern, foarte prizat de public. Că îl numim comedie cu accente de meditație teologică ori pildă creștină, mai puțin contează. Contează magnetismul peliculei, discursul sincer, extraconfesional și capacitatea ei de a atrage cercuri foarte largi de public. O asemenea punere a problemei este esențială atât pentru arta cu miză religioasă de azi, cât și pentru discursul teologic. 
 
Din perspectiva asceticii răsăritene, este chestionabil realismul duhovnicesc al relației monah-demon. Au demonii nostalgii, ca la Dostal, ori e acesta doar un tușeu artistic? Pot dracii să se umanizeze? „Dracu’ știe”, răspunde Yuri Arabov în interviul citat. Intrebarea atinge doctrina apocatastazei, dar nu o susține. E drept, tradiția ortodoxă consemnează cazuri singulare de demoni „înălbiți” la rugile vreunui monah, amendat, însă, de Dumnezeu, care îi poruncește să nu mai intermedieze pentru satana. 
 
„De ce nu te duci la sfinți, ci îți pierzi vremea cu mine?”, îl întreabă Ivan pe Legiune, plictisit de insistențele demonului. „Acolo sunt locurile ocupate, nu mă primește nimeni”, replică acesta. Sunt dracii capabili de confesiuni, neforțați de sfințenia unui Antonie cel Mare? Cedează ei, oare, smereniei? Mai are vrăjmașul interioritate, de vreme ce îl numim neființă? Ori, cum învață Părinții, este împietrit după făptuirea fărădelegii atâta amar de vreme? 
 
Filmul îmbină fantasticul literar cu înțelepciunea duhovnicească, fără a rătăci teologic. Sursa directă a scenariului este Călătoria Sf. Arhiepiscop Ioan al Novgorodului călare pe drac la Ierusalim, un text fabulos, consemnat în Letopisețul din Novgorod cel Mare (sec. XIV); miracolele plutei întoarse contra curentului și al dracului transformat în femeie provin din aceeași sursă, cu toate că filiațiile literare ale scenariului sunt mult mai complexe. 
 
Sfântul Petru, consemnează Faptele Apostolilor, învia morții cu umbra sa. Iar dacă monahul Ivan își oglindește chipul, cu bunătatea sa, peste o umbră a întunericului, o face nu spre exaltarea neființei, ci din legea suverană a prieteniei (înțeleasă în simplitatea duhului său) și spre slava lui Dumnezeu, Care în iubirea Sa cu adevărat vrea ca toți să se mântuiască. Această atotcuprinzătoare iubire răzbate, dincolo de șfichiuirile satirei de moravuri, din toate texturile filmului.