Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

miercuri, 30 martie 2011

”Det som är omöjligt för människor är möjligt för Gud”: cronica la "Scrisori către părintele Jacob", tradusă în suedeză

Traducerea cronicii mele publicate inițial  în Ziarul Lumina de vineri 28 ianuarie 2011, Ceea ce la oameni e imposibil la Dumnezeu este posibil: "Scrisori către părintele Jacob"
a fost postată pe 29 martie 2011 pe blogul traducătoarei Monica Lassaren, căreia îi mulțumesc. 

tisdag 29 mars 2011

Det som är omöjligt för människor är möjligt för Gud: ”Post till pastor Jakob” (en filmrecension av Elena Dulgheru)

Förord 

Redan från första ögonblicket blev jag fängslad av Elena Dulgherus blogg, där man både kan hitta  filmrecensioner, dikter och teckningar. Sensibilitet, skarpsyn, en friskt förundrande förmåga att fånga upp varje kulturell företeelses andliga ansikte - detta är en ytterst kort  beskrivning av hennes skapande aktivitet.

På sin blogg presenterar hon sig själv som filmkritiker, journalist, poet och översättare, doktor i cinematografi och media, författare till den prisbelönade boken "Tarkovskij. Filmen som bön", utgiven av rumänska förlaget Arca Învierii (Upståndelsens Ark), 2002, och "Samtal med Marina Tarkovskaia", samma förlag, 2004. Jurymedlem vid flera filmfestivaler.

Här handlar om en sällsynt vacker film, som Elena Dulgherus recension ger en försmak av. Jag är väldigt tacksam för att ha fått möjligheten av att se filmen och översätta Elenas text.



Det som är omöjligt för människor är möjligt för Gud: ”Post till  pastor Jakob”


I det ganska tärande landskapet av den skandinaviska filmkonsten, dominerad av gotiska efterdyningar eller av en extrem sekularisering, är det intressant att se hur Bergmans psykologisk- metafysiska riktning förädlar sin hårdhet, utan att förlora sitt djup, för att öppna sig mot den klara zon av en mystik som är specifik för den ortodoxa kristendomen.

Det tycks finnas ett transcendentalt rum, där Bergmans misantropiska existentialism befruktades av den tarkovskiska messianismen (på ett obefläckat sätt, eftersom de två aldrig samtalade, ansikte mot ansikte, med varandra)...Ett plan som genomlyses av små bäckar av ljus tystnad, där överflödet av de existentiella frågorna som den store svensken ställer, upptas av de tysta svaren, bortom förstånd och ord, som apofatismen av ortodoxt ursprung ger.

Mellan de två genierna som på ett oanat sätt har utvidgat filmkonstens bredd skapades överpersonliga*  broar, varav kameramannen Sven Nykvist, skådespelaren Erland Josephson och ön Gotland (där Tarkovski filmade ”Offret”) är somliga.

Jag vet inte vilken konfession Klaus Härö har, regissören till ”Post till pastor Jakob” (2009), en film som utvaldes av Finland för att representera landet för Oscar 2010, men denna film som belönades med 14 internationella utmärkelser (för regi, manus, skådespelare) kommer genom sin atmosfär väldigt nära de representativa filmerna i den nutida öst-kristna filmkonsten, som till exempel filmerna som är skapade av Zviaghintsev, Lunghin, Dreyden – en skara av filmregissörer som i samma utsträckning står i tacksamhetsskuld hos de två ovannämnda stora referensgestalterna.

Regissör till filmdramer som ”Elina- som om jag inte fanns” (2002) och ”Den bästa av mödrar” (2005), belönad med över 60 utmärkelser vid internationella filmfestivaler, inklusive publikens och olika religiösa organisationers priser, Klaus Häro är intresserad av oskuldens värld och av den mystiska relationen mellan bräcklighet och kraft, rättare sagt av bräcklighetens kraft, som han röntgar i den psykologiska kammarspelfilmens filigran.

Härö är en filmskapare av stor förfining, som bygger sin film på kraftfulla ljuskontraster, som domineras av chiaroscuro, där landskapet och det mänskliga ansiktet spelar en viktig roll. Den första scenen i ”Post till pastor Jakob” (filmfotograf Tuomo Hutri), bilden av en man som sitter nedsjunken i ett trefjärdedelsmörker, påminner om den hemlighetsfulla början av Abdulazes ”Ångern” och har samma funktion, att vara en prolog till en konfrontation mellan mörker och ljus, där den dramatiska spänningen (mellan skådespelarduon Kaarina Hazard och Heikki Nousiainen) är klart förstärkt av den visuella kontrasten.

Filmens manus, som är undertecknat av regissören och Jaana Makkonen, är linjär och fri från många vändningar. En kvinnlig brottsling, dömd till livstids fängelse, benådas efter 12 år i fängelset. Hon saknar familj och vänner men till sin förvåning får hon ett jobberbjudande som assistent till en blind provinspräst, för vilken hon ska läsa korrespondensen. Negativt påverkad av åren av isolering och tyngd av osäkerhetskomplex när det gäller sin sociala reintegration, är Leila inte samarbetsvillig, utan misstrogen och reagerar fientligt på den faderliga, villkorslösa kärleken, med vilken den gamle pastorn mottager henne. Överflödet av brev som den cyklande brevbäraren dagligen överbringar (liksom en annan karaktär i Tarkovskis film ”Offret”, som befinner sig i ett likartat sammanhang), och vilka fadern besvarar med allvar och altruism, bönerna som Fader Jakob spontant frambär för främmande, obekanta människor upprör henne. Respekten och vördnaden som visas den bräcklige fadern av hundratals människor, som ber honom om råd och bön, ibland även om pengar, framkallar förmodligen hennes avundsjuka: det hårt spända ansiktet av den kraftiga kvinnan, som inte är älskad av någon, låter oss inte ana hennes känslor, men aningen blir bekräftad av att hon kastar en del av breven och skrämmer bort brevbäraren. Hon lyckas med sitt saboterande och inom kort kommer brevbäraren inte längre eller så vänder han på vägen, skrämd vid åsynen av Leilas hotfulla gestalt. De dagliga brevens upphörande förvånar och skakar fadern, som känner sig onödig och övergiven, avskuren från all kontakt med världen: förbönerna som han frambar för de andra var det som skänkte honom liv! Lejla jublar, medan Fader Jakob upplever det existentiella dramat av att vara övergiven av Gud. I det ensamma huset på den folktomma ön, omgiven av natur, öppnar Fader Jakob sitt hjärta till den enda närvarande själen. Leila tar emot faderns ödmjuka klagan och hennes hjärta börjar tina upp: hon lyckas för första gången gråta och läsa sitt eget ”brev”, den tragiska berättelsen av ett förkrossat liv. Fadern lyssnar på henne och talar enkelt, som andra gånger tidigare: ”Det som är omöjligt för människan är möjligt för Gud.” Han talar och dör.

Filmens ”ortodoxa” ande uppenbaras inte bara genom huvudpersonens attityd gentemot medmänniskor och Gud (som påminner om den brevväxlande civilisationen av de ryska lavraklostren), utan även genom konkreta scenografiska detaljer som tyder på den och som kan försvaras historiskt. De synliga och relativt rikliga rester av ortodoxa fresker som ger liv åt de förfallna murarna i katedralen som omges av finländsk skog hänvisar till det gemensamma, historiska och pneumatiska, förgångna, där de interkonfessionella gränserna medvetet blir oskarpare (ändå inte helt ideologiskt- ekumeniskt annullerade), för att lyfta upp och återuppleva den unika, levande, ursprungliga kristendomen.



*Ordet "överpersonlig" syftar här på den ontologiska, medvetandets nivå som ligger över  den personliga, individuella nivån, så som det används inom psykologin och psykoanalysen (ett begrepp som innefattar till exempel intuitionen, etniska, religiösa, ancestrala känslofenomen). Här vill författaren lyfta fram relationen som föds mellan de skapande biografierna av de enskilda personerna med varandra och med något större, som de uppgår i, en mystikens geografi, landskapets andliga  geografi. (översättarens not, som vände sig till författaren för att få en så klar bild som möjligt av det som menades i sammanhanget)

Översättning från rumänska av mig. Stort tack, Lena, för din snara hjälp och ständiga uppmuntran!

Länken till filmen med engelsk och rumänsk text:

thttp://youtu.be/SX8V1x8gvhM

sâmbătă, 26 martie 2011

Raiul şi dialectica mântuirii

[Dintr-o eroare, titlul articolului a fost postat greşit; l-am corectat acum.]

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 26 martie 2011

În Andrei Rubliov, negurile istoriei se coboară, parcă, şi peste personaje – martori neputincioşi la cruzimea şi nimicnicia omenească. Lanurile de hrişcă înflorită, crângurile de mesteceni, pâraiele leneşe se pot bucura de soarele verii, nu însă şi sufletul zugravului Andrei, sfâşiat de întrebări despre sensul existenţei şi al creaţiei într-o lume deşartă şi abrutizată. Asistăm din nou la descinderi harice asupra naturii, în faţa cărora sufletul omului, chinuit de probleme existenţiale, rămâne închis. Abia în final, după efortul expiator al tânărului ţăran Boris, de făurire a clopotului minunat sunător, miracolul îl învăluie şi pe Andrei, îi topeşte îndoiala din suflet şi îl face din nou să picteze. Tot atunci imaginea devine pentru prima oară color şi putem contempla icoanele plăsmuite de mâna înaripată a zugravului de la mănăstirea Andronikov. Un fulger luminează prim-planul Mântuitorului, slobozind din cer binecuvântarea ploii, semn că strădaniile Cuviosului Andrei au fost primite de Dumnezeu. În acelaşi final, un plan-ansamblu dezvăluie un cal alb păscând liniştit într-un islaz luminos, pe o ploaie cu soare: în sfârşit, Paradisul i se deschide şi omului, după ce a rătăcit îndelung în cotloanele lumii şi ale propriului suflet şi după ce şi-a spălat cu sudoare balasturile conştiinţei.


Experţii solaristicieni pleacă să caute paradisul amăgitor al comunicării cu alte civilizaţii departe, în afara Sistemului nostru Solar, ducând cu ei nostalgiile şi angoasele sufletului omenesc, încă bâlbâit în comunicarea cu sinele. Abia în final, după ce şi-a consumat energiile în cercetări zadarnice, astronautul rătăcitor Snaut realizează că adevăratul paradis e acasă, în leagănul de pe Terra. Radiografiind encefalul exploratorilor săi, mimetica planetă-copil va plăsmui, din masele oceanului, o copie a imaginii celei mai pregnante din mentalul lui Snaut: casa părintească de pe Terra. Spaţiul dintre Tigru şi Eufrat, unde Dumnezeu a răsădit Grădina, se află pe Pământ! Trebuie doar să-l redescoperim, să-l recuperăm, să-l reintregrăm în noi şi să-l îngrijim, parcurgând drumul anevoios de la chip la asemănare, pentru a putea intra în Împărăţie!

Acelaşi sistem de pârghii spirituale (pe care îl aflăm şi în manualele de teologie) îl găsim încifrat în toate filmele tarkovskiene, oricât ar fi ele de diverse stilistic şi tematic. Ca nimeni altul în cinema, Tarkovski reuşeşte să surprindă dialectica mântuirii.

Miracolele din Zonă nu pot să schimbe sufletul căutătorilor de fericire din Călăuza, câtă vreme ei refuză pocăinţa: inima nepurificată este aridă la primirea miracolului. “Mai mare minune decât învierea morţilor este vederea propriilor păcate”, se spune în Pateric. Singură, minunea pocăinţei (de care este în stare Scriitorul, nu şi Fizicianul) este aptă să producă metanoia, marea transfigurare a sufletului omenesc. Calea spre Rai se vede doar prin lentila corectoare a lacrimilor; doar lacrimile Călăuzei, vărsate pentru orbirea întregii umanităţi, îl fac capabil să întrevadă drumul de izbăvire. “Cei cu gânduri murdare nu au şanse de supravieţuire în Zonă, sunt în mare pericol”, avertizează Călăuza. “Puţini sunt cei aleşi (Mt. 20, 16), puţini vor intra în Împărăţie – şi numai Călăuza, refuzat de toţi cei pe care îi cheamă, la fel ca în parabola evanghelică a Banchetului mistic şi însoţit doar de umila-i familie se încumetă să-şi facă sălaş în enigmatica Zonă – metafora cea mai directă a Grădinii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă, dar noi nu-L auzim ori refuzăm să-I răspundem: iată izvorul lacrimilor Călăuzei. Cine le poate seca?…

Descinzând din tradiţia dostoievskiană, Tarkovski reuşeşte să expună problematica mântuirii în termenii (evident, sumbri) ai condiţiei religioase a omului contemporan. Concepţia lui Andrei Tarkovski despre Împărăţia lui Dumnezeu este mai exigentă şi mai lucidă decât cea a lui Kusturica; mult mai exigentă este şi relaţia cu spectatorul: acestuia i se cere mai mult, după cum şi creştinilor li se cere mult mai mult, pe măsura darului, dincolo de cele doar omeneşte posibile: să moară şi să învieze împreună cu Hristos.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

vineri, 25 martie 2011

TURNUL


I El vorbea despre Dumnezeu şi despre pătimire
  Ea vorbea despre Dumnezeu şi despre splendoare
  Vorbele lor se împleteau şi zideau Turnul.
  - Amândoi vorbeau limba păsărilor.
  Dar, pentru că el fusese legat cu jurământ
  Dar, pentru că în ea, splendoarea se transforma în pătimire
  Cel Negrăit le încurcă limbile.

II Ea tăcea despre Dumnezeu şi despre pătimire
   El tăcea despre Dumnezeu şi despre splendoare
   Mâinile lor urcau până sus, printre miei, pe peretele Templului.

III Săgeata: Din cer, scăpătând, rupse inima.
    Săgeata: din inimă, scăpătând, ţintui inima
    într-o risipire de rouă şi flăcări:
   - portocală din cer pe pământ -
   Înălţând, înălţând,
   vocea Tatălui
   - strugurele
   primea
   mieii lui, mieii ei
   în lumină.
                      
[Fragment din volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme”]

miercuri, 23 martie 2011

PENTRU TRECEREA ZĂRII

Desen de Elena Dulgheru
Apărut în Revista Sinapsa nr. 8/2011


Pentru el, cerurile se rup.

Pentru el, nu există pasăre neînsângerată.

- Râurile împing la vale malurile ruşinii.

Pentru el, limbută, floarea de azalee singură se retează.

Pentru el, oamenii care plâng - .

Pentru el, lumânările zilei

devin trup

- trupul lui,

Care începe să alerge,

ţinând asfaltul în mâini,

scuturându-se,

asfaltul cu şoaptele,

asfaltul cu gemetele

- gemeţi voi, oameni - spuse el -

pe drumul cu pulbere, alergând

cu pulbere şi lumină de oase;

ne vom întâlni

la ruperea Zării

topindu-se, ne vom întâlni.

Cum veţi trece Zarea topindu-se?

Cum o veţi nimeri? Decât numai topindu-vă,

asemenea zilei, decât numai topindu-vă,

asemenea sângelui, a sângelui în lumină

asemenea plângerii, în lumină

asemenea văii, care se surpă

- Fugiţi!

lumină veţi deveni!
                                 

[Fragment din volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme”]                            

luni, 21 martie 2011

Tarkovski şi sentimentul românesc al dorului

[Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 19 martie 2011]

Cadru din Copilăria lui Ivan
Din întreaga filmografie tarkovskiană, doar în Andrei Rubliov poarta Raiului este deschisă nemijlocit de icoane. În celelalte filme, trama nefiind dezvoltată în spaţiul explicit al tradiţiei creştine (chiar dacă aceasta se face simţită), edenurile subiective ale protagoniştilor sunt asimilate prefigurărilor sensibile, etice, pământeşti ale raiului: raiul copilăriei (în Copilăria lui Ivan şi Oglinda), raiul familiei (în Oglinda şi Sacrificiul), raiul patriei-mamă (în Copilăria lui Ivan şi Nostalghia), raiul amniotic al Terrei (în Solaris, Sacrificiul şi Călăuza) – toposuri sacralizate de jertfa (evidentă sau nu) a locatarilor lor. Dar numai în Călăuza (film prin excelenţă hristocentric) Tarkovski depăşeşte aproximările etic-subiectiviste ale raiului pământesc, ajungând la esenţa sa mistică: raiul creştin al inimii.

Din această perspectivă, trama tuturor filmelor tarkovskiene se poate reduce la relaţia omului cu “raiul” său, cu imaginea sa subiectivă asupra Grădinii lui Dumnezeu: pierderea “raiului” (de obicei, anterioară evenimentelor filmului), conştientizarea pierderii, regăsirea. Momentul cel mai dificil este reamintirea pierderii şi identificarea sau verbalizarea ei, traducerea ei în cuvânt (vezi şi parabola din prologul Oglinzii). Ulterior, regăsirea “edenului sufletesc” va ţine de un simplu act de voinţă, de o jertfă de sine asumată cu bucurie (de Alexander, Domeniko, Gorceakov, Călăuza, de Ivan), iar răspunsul lui Dumnezeu survine aproape spontan: El e Cel ce restaurează Grădina, Cel ce readuce harul în inima omului, omul doar “desţeleneşte Grădina”, “mătură odaia”, creează premisele. Esenţială, la Tarkovski, este anamneza Edenului.

S-ar putea spune, oarecum surprinzător, că relaţia omului cu Raiul la Tarkovski este modulată de sentimentul dorului; ruşii îi zic “toská”, termen apropiat de englezescul “longing” şi foarte învecinat cu acela de “nostalgie”. Fără a avea o carieră la fel de bogată în cultura rusă, precum cea a paradigmaticei vocabule a românismului, teoretizate de Blaga, “toská” descrie un sentiment al infinitului mai apropiat de orizontalitatea inexorabilă a stepei, decât de armonia urcătoare spre cer a curbiliniilor plaiuri valahe. Fără să ne adâncim mai mult în morfologia culturii, dar păstrând terminologia blagiană, putem observa că distanţa semantică dintre “toská” (~ nostalgie) şi “dor” măsoară poeticeşte distanţa dintre sentimentul dezmărginirii din orizontul abisal al sufletului rusesc, respectiv din cel românesc (decelabile în folclor şi în mistica ortodoxă a celor două popoare).

Luând în consideraţie aspectul religios al sentimentului nostalgiei, relevat de Nichifor Crainic, putem spune că nostalgia rusă şi dorul la români modelează nuanţe etnice ale sentimentului religios în general, ale tensiunii dorinţei de întoarcere la Dumnezeu. Exact această tensiune a dorinţei de întoarcere, în patrie şi la Dumnezeu, este descrisă de filmul Nostalghia.

Despre semnele sensibile ale cerului-paradis am vorbit pe larg în extensiile din ediţia a III-a a cărţii “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, când analizam ştiinţa marelui cineast de a surprinde urmele epifaniei în făpturi: păsările albe, caii, casa patriarhală şi fericită, înecată în natură – model arhetipal al locuinţei cereşti, ploile harice şi paradisurile vegetale, lumina, desprinsă parcă de pe pânzele maeştrilor din Ţările de Jos, chipurile de femei şi copii, trimiţând spre marile arhetipuri creştine - arhetipul Fecioarei şi arhetipul Pruncului divin.

Contemplate prin prisma Genezei, elementele naturii emană amprenta lumii primordiale. Însă binecuvântările firii nu pot fi împărtăşite de om, acesta nu le poate primi epifania discretă, câtă vreme conştiinţa sa este presată de imperativele ego-ului neîmplinit sau de cele ale istoriei imediate. Când protagonistul din Copilăria lui Ivan desluşeşte în crâng cântecul cucului, acesta nu face decât să-i sublinieze prăpastia care îl separă de “lumea păsărilor”, care îi este închisă, cât timp nu îşi va achita datoriile de adult faţă de patrie; de aceea, replica “Mamă, auzi cucul!” sună tragic şi, printr-o tăietură de montaj asemeni şuierăturii de glonţ, îl trimite pe copil direct în vârtejul războiului. Abia în final, după moarte, Ivan va fi primit în vârsta de aur a copilăriei fără sfârşit, aflându-şi tihna în albia poleită de soare a unui râu domol de câmpie – sugestie discretă a Raiului, într-o cinematografie a anilor ’60, proletcultistă şi declarată atee.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

joi, 17 martie 2011

Raiul, ca poartă a inimii

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 12 martie 2011

Anatoli Soloniţîn şi Nikolai Sergheev în "Andrei Rubliov"
Singurul film tarkovskian în care se vorbeşte explicit (dar episodic şi ambiguu) despre lumea de dincolo este “Andrei Rubliov”. Într-o secvenţă, tânărul Andrei are o întrevedere (în vedenie sau în vis) cu maestrul său decedat, Teofan Grecul. “Cum e acolo, în Rai?”, îl întreabă ucenicul. “Crezi c-am ajuns în Rai?! Aici nu e nici pe de parte aşa cum se zice!”, răspunde enigmatic, ca odinioară în viaţă, scepticul Teofan. Vestitul iconar venit din părţile Greciei (în viaţă, mirean) nu a ajuns în sinaxare (ca, de altfel, cea mai mare parte a cobreslaşilor săi de aiurea, mulţi anonimi ori rămaşi în istorie cel mult cu un nume). Cronicile vremii menţionează prea puţine despre el, ca şi despre ucenicul său, Cuviosul Andrei, cărora cuplul scenaristic Koncealovski-Tarkovski a trebuit să le compună biografia pornind de la date istorice minimale – un motiv în plus pentru a împrumuta pe peliculă stilul laconic al relatărilor cronicăreşti.

Fără a asalta taina sfinţeniei, ale cărei intimităţi îi rămân obscure artistului secolului XX, Tarkovski e interesat de căutările monahului Andrei. Ucenic al stareţului Serghie de Radonej, pustnicul văzător cu duhul al tainelor Sfintei Treimi, Cuviosul Andrei ştie că “numai prin rugăciune sufletul poate trece de la cele văzute la nevăzute”. Dar urcuşul spre cele ale Duhului se produce lent, după cufundarea în iadul disperării şi parcurgerea răbdătoare a căii calvarului.

Privit prin fumul de pucioasă al pogromurilor tătăreşti sau prin vitriolul trădărilor băştinaşe, Raiul ceresc pare o utopie; şi, totuşi, cum altfel, decât din lumina lui se poate zugrăvi Învierea? Monahul Andrei, martor la neantul pustiitor al istoriei, vrea să cunoască Raiul, ca să îl poată picta şi să devină izvor de lumină pentru ai săi; în schimb, prezentul îi oferă numai silnicii şi scene ale infernului.

Cum să pictezi Împărăţia lui Dumnezeu, când aerul rugăciunii îţi este spintecat de iataganele barbarilor? Cum să zugrăveşti Judecata din Urmă, când fraţii tăi sunt supuşi zilnic, prin foc şi sabie, unui aspru şi silnic judeţ? Este, sau nu legitimă claustrarea între porţile elevate ale meşteşugului artistic, când neamul tău geme sub ocara păgânilor? Monahul zugrav nu poate să răspundă, mai precis, nu găseşte în sine puterea de a izvorî acea rază de speranţă tămăduitoare, de care semenii săi au atâta nevoie. Refuzând să picteze, el se cufundă împreună cu confraţii săi în cuptorul Babilonean al vremuirii, aşteptând, în pacea aspră a legământului tăcerii, răspunsul lui Dumnezeu. “Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”. Răspunsul ceresc va veni pe calea auzului, prin glasul clopotului făurit de orfanul Boris, a cărui chemare Cuviosul Andrei o va auzi imediat.

Recucerirea raiului interior se află în relaţie directă cu recâştigarea speranţei şi, implicit, a motivaţiei de a picta. Siluetele înalte şi străvezii, uşor aduse de spate ale Apostolilor, privirea blândă a Mântuitorului, liniştea lină şi nelumească a Sfintei Treimi: elementele magnificelor fresce sunt descompuse de directorul de imagine Vadim Iusov în planuri-detalii desfăşurate în tuşe cinematice neaşteptate, scurte şi frânte, descriind o grafie aproape “cubistă” (amintind de pensulaţia lui Paul Cezanne), aflată în consonanţă cu muzica cerebrală, uşor sincopată a lui Viaceslav Ovcinnikov, sugerând surpriza şi stângăcia omului contemporan în faţa sacrului, inadecvarea sensibilităţii lui de tip analitic pentru primirea epifaniei. Ceva din “tracul” sau reticenţa acestuia în faţa contactului cu sfinţenia se resimte în distanţarea lăuntrică impusă de muzica abstractă şi montajul secvenţei finale. Iată o uşă deschisă spre porţile cerului, într-o Rusie sovietică a deceniului VII, iată şi (imperceptibil întreţesută în textura filmică) o mărturisire a rezistenţei mentale a modernităţii secularizate, chiar şi a celei mai elevate şi mai disponibile interior, în faţa epifaniei!

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

ARMATA


Soldaţii se pregătesc
Colaj de Elena Dulgheru

să iasă

Soldaţii se pregătesc

să iasă la atac

- numai Dumnezeu duce crucea.

Soldaţii se pregătesc

cu miile, peste morminte

peste surori, peste nouri de pâclă

părăsiţi de părinţi, să iasă la atac;

ei nu dorm

Doar zăngăne arginţii mormintelor,

zgândărite de cizme


Arginţii amintirilor de civili.

În flancuri de naţii


În flancuri de uri


În flancuri de cizme


                       şi decoraţii


printre inimi şi tuburi catodice


urcă soldaţii, aşteptând


- Fie-vă teamă şi plângeţi! -


aşteptând sfârşitul

de civili...

[Fragment din volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme”]

miercuri, 9 martie 2011

Iubire, prietenie, trădare sub stalinism: "Mâine a fost război"

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 8 martie 2011

Iulia Tarhova în "Mâine a fost război"
Unul dintre cele mai răsunătoare succese cinematografice ale epocii gorbacioviste, “Mâine a fost război” / “Zavtra byla vojna” (1987) este un film despre care acum se vorbeşte nedrept de puţin.

Alături de “Curierul” (1986), “Du-te şi vezi” (1985), “Micuţa Vera” (1988), pelicula aparţine celui de-al doilea val de dezgheţ cultural sovietic, perioadă marcată de o deschidere mai pronunţată faţă de Occident şi de aşa-numita “transparenţă” faţă de viaţa socială şi politică şi faţă de trecutul stalinist. Descătuşaţi de obligativitatea limbajului codificat-metaforic şi de convenţia benignităţii absolute a istoriei patriei, regizorii experimentau formule de mizanscenă mai directe, avântându-se către probleme fierbinţi ale actualităţii (în special a vieţii tineretului), ori deschideau file dramatice, până atunci ţinute la dosar, ale istoriei primei jumătăţi de veac XX. Tematica nouă, poveştile emoţionante şi ritmul alert, susţinute de sinceritatea jocului actoricesc şi de bogăţia paletei interpretative, ca şi subtilitatea de redare a atmosferei le-au deschis imediat celor mai bune producţii ale epocii porţile Occidentului, înscriindu-le definitiv în cinematecile lumii.

Mâine a fost război” este una din cele mai autentice şi vibrante fresce cinematografice ale “obsedantului deceniu” IV sovietic. În plină epocă de consolidare a stalinismului şi teroare, pe când orice impuls de căutare a libertăţii era incriminat drept un atac la ordinea publică, în care oameni de bună credinţă îşi răsuceau minţile, în interminabile şedinţe, cum să identifice comunismul cu patriotismul şi omenia, un grup de liceeni află faţa adevărată a “grijii faţă de om”, a curajului şi “luptei pentru adevăr”, aşa cum “Partidul le cere”. Prinşi între trăirile primelor iubiri, meditaţii filozofice despre sensul existenţei, lecturi în grup semi-clandestine din “interzisul” Esenin şi complicate relaţii de familie, tinerii comsomolişti vor afla cu stupoare că în spatele bombasticelor lozinci se ascund, de fapt, laşitatea, trădarea, minciuna şi cruzimea, adică reversul virtuţilor clamate de sistemul de propagandă. Filmul redă magistral frământările adolescenţei, suferinţele paralizante ale adulţilor şi cutremurul de conştiinţă al dureroaselor descoperiri ale maturizării, într-o dramă cu multe conflicte, dar cu un singur inamic nevăzut: acea oglindă strâmbă din spatele tuturor pancartelor, care încearcă să deformeze după propriul chip obrazurile tuturor.
Filmul e pus în scenă de Iuri Kara, regizor aflat atunci la debut, după nuvela omonimă a lui Boris Vasiliev (care semnează şi scenariul), unul din cei mai populari şi apreciaţi scriitori sovietici de război; tot el este autorul nuvelei “Aici zorile sunt liniştite” /”A zori zdes’ tihie” (1969), despre eroismul unor femei în lupta de front, care a stat la baza unei emoţionante pelicule de război.

Filonul tragic al scriiturii lui Vasiliev, atent urmărite de regizor, se descoperă pe nesimţite. Atenţia la detaliile epocii, filigranate nu doar scenografic-vestimentar (cu toate că şi aici excelează), cât mai ales în relieful irepetabil al psihologiilor, temelor de discuţii şi reflexelor comportamentale, ca şi urmărirea universurilor de viaţă ale eroilor, amână destul de mult declanşarea liniei fatidice a poveştii. Odată declanşată, însă, ea va absorbi şi deturna toate destinele personajelor, care vor fuziona, în final, în marşurile militare ale debutului Celui de-al doilea război mondial.

Marele merit al lui Kara, al textului lui Vasiliev şi mai ales al excelentei trupe actoriceşti (atât tinerii - Irina Cericenko, Iulia Tarhova, Natalia Negoda, cât şi veteranii - Nina Ruslanova, Vladimir Zamanski, Vera Alentova) constă, în primul rînd, în redarea în profunzime a unor tipuri umane specifice epocii, cărora orice martor “ad extra” (vezi peliculele tematice produse dincolo de Cortina de Fier) nu reuşeşte să le surprindă decât suprafaţa.

Vedem cum presiunea ideologică polarizează personalităţile, deformându-le după legi pe care doar cei care le-au trăit le pot înţelege: idealiştii, care văd în comunism un mod de împlinire a societăţii; “torţionarii”, care, călcând peste cadavre, aplică cu forţa toate absurdităţile sistemului; în fine, oportuniştii... Foarte puţini sunt cei care reuşesc să se păstreze nealteraţi de sistemul devorator: vor fi etichetaţi drept burghezi şi amendaţi ca atare. Şi mai puţini sunt cei care, trezindu-se la realitate, vor încerca să-şi avertizeze semenii: aceştia vor fi catalogaţi drept “duşmani ai poporului”. De ei vor fi obligaţi să se dezică în public colegii, copiii, soţiile; altfel, vor fi ei înşişi renegaţi. Un astfel de caz – obligarea unei liceene de a-şi renega tatăl pentru vinovăţii închipuite – reprezintă nucleul dramatic al filmului. Refuzul demn al fetei, alături de presiunile imense făcute asupra ei de corpul propagandistic-profesoral, o vor conduce la sinucidere. Reabilitarea tatălui după arestul abuziv sporeşte şi mai mult suferinţa. În tot acest traseu infernal, solidaritatea colegilor de clasă faţă de tragedia desfăşurată sub ochii lor, în pofida ameninţărilor dirigintei, care vrea să muşamalizeze cazul, este singura rază de speranţă, singura pavăză în faţa nebuniei şi disoluţiei sinelui.

marți, 8 martie 2011

“Speciile” raiului: raiurile firii, raiul amăgirii, raiul lui Dumnezeu

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 5 martie 2011
Cadru din "Copilaria lui Ivan"
În epilogul tragic al Vremii ţiganilor, prima capodoperă a lui Kusturica, zănatecul Merdzan îndreaptă crucificul căzut din bătătura şatrei, I se tânguie lui Hristos-Dumnezeu şi Îl plânge, se ciorovăieşte şi “se trage cu El de şireturi”, Îl imploră apoi pentru o soartă cerească mai bună a vărului său Perhan, ucis mişeleşte, dar şi pentru noroc la zaruri, într-o “rugăciune ţigănească” de o rară autenticitate psihologică şi anvergură poetică.

Doamne, ce e cu Tine? Oamenii sunt răi, iar Tu ai căzut! Am să Te ajut, ca să ştii cine este Merdzan! Dar trebuie să mă ajuţi şi Tu! Mi l-ai luat pe Perhan. De ce? L-ai lăsat fără mamă, fără tată. L-ai dat pe mâna acelor animale. Doamne Atotputernice, încă nu învăţase să se încrunte, iar Tu l-ai şi pedepsit! Te iubesc, Doamne, şi Te implor să-i mântuieşti sufletul. Du-l acolo unde crezi Tu că e mai bine şi fă ca sufletul lui de ţigan să se bucure de măreţia Ta! Şi vreau să-Ţi mai cer ceva. Vezi zarurile astea? E adevărat că sunt ţigan, dar lasă-mă să le fac aşa cum ştiu eu. Fă-le să cadă aşa… Dup-aia să mor de fericire. Fă-le să cadă aşa cum vreau eu. Şi dacă n-o să mă ţin de promisiune, să nu-mi zică mie Merdzan! Să mă iei şi să mă spânzuri cu zarurile astea două!”.

Omul kusturician nu are puterea să stea îndelung în faţa lui Dumnezeu: crucifixul cade din nou, de data asta definitiv: după atâtea trădări şi nelegiuiri, legătura dintre oameni şi Dumnezeu s-a destrămat, omul s-a întors cu faţa la lut şi la păgânătate.

Cu totul astfel se prezintă lucrurile la Tarkovski. Omul tarkovskian poartă în spate toată bătrâneţea umanităţii. A cunoscut valoarea Crucii, a urcat pe Golgota, s-a lăsat răstignit de ura semenilor săi ori, dimpotrivă, a fost el cel care răstigneşte (vezi dipolurile Călăuza - Fizicianul şi Scriitorul din “Stalker”, Berton şi Snaut din “Solaris”, zugravul Andrei şi Marele Cneaz din “Rubliov”), iar acum zace în ţărână, steril, neştiind să învieze. Toată miza filmelor tarkovskiene stă în redescoperirea puterii omului de a învia, în redescoperirea fecundităţii divine în propria inimă: “Cine crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38) - iată tâlcul Fântânii Dorinţelor. De aceea, totul este mult mai anevoios: ritmul este lent, căutările protagoniştilor par confuze, pentru că ei înşişi nu ştiu cum să se îndrepte spre Lumină. Orbiţi, aruncaţi în “pustia Egipteană” a ateismului sau pustiirii sufleteşti (pentru Călăuza, ca şi pentru Rubliov, pentru Gorceakov, Alexander, Domenico, lumea a devenit un pustiu), ei nu mai văd drumul spre Pământul Făgăduinţei, nu desluşesc de unde vine Lumina şi nu mai pricep taina Învierii, care îi macină, dar vor face totul ca să iasă din această uitare.

Civilizaţia îşi are impulsul primar în memoria paradisului terestru; cultura îşi are impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc” – rostea inspirat Nichifor Crainic, în memorabilul său eseu de estetică creştină “Nostalgia Paradisului”.

Fără a fi, ca atare, o temă centrală pentru Tarkovski, Paradisul îmbrăţişează în filmografia sa toate “speciile raiului” din istoria religiilor şi a culturii: Raiul pământesc primordial din Cartea Genezei, Grădina dintre Tigru şi Eufrat, în care Adam numea animalele şi stăpânea stihiile firii – reţinut de toate marile religii, obiect al nostalgiilor Edenului pierdut, cântat de poeţi; Raiul puterilor cereşti – Împărăţia lui Dumnezeu, care “se ia cu asalt” (Mt. 11, 12), postistorică, descoperită omului de Hristos prin Învierea Sa; dar şi aşa-zisul “rai al amăgirii”, al parvenirilor uşoare şi trecătoare, deschis de drumul de pierzanie al Fiului Rătăcitor; negaţie luciferică a primelor două, această “imitaţie de Cer” e imaginată de nălucirile demonice din mărturiile asceţilor (“veţi fi ca dumnezei!”).

Miza protagoniştilor lui Tarkovski este Raiul ceresc; postistoric sau primordial-adamic, el se ia doar “cu asalt”. Reverberaţiile lui pe peliculă, însă, se dezvăluie adesea prin “raiurile firii”: drumul omului căzut către Cer trece, inevitabil, şi prin “grădinile amăgirii”.

[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]

vineri, 4 martie 2011

La capătul lumii [Apocaliptică sau Impresii de la Diveevo]

[Poem publicat în numărul pe ianuarie 2011 al Revistei Ramuri]

Pocalul de foc
Trandafirul
Desen de Elena Dulgheru
Floarea înmiresmată de trei ori
           Bucură-te!

Floare înmiresmată şi iubită
Floare înmiresmată în aureole
           In aureolele toamnei, întinse
           Pe trei zări de jăratec, înfăşurând cerul în eşarfe,
           Ca o verighetă de foc.
Floarea.

Bucură-te, Fecioară, cea plină de har!
Bucură-te, Marie!
Bucură-te, toamnă, întru această seară
A pogorârii hlamidelor de purpură pe pământ
           Bucură-te, pământule!
Bucură-te!

 II) Fecioara păşeşte cu paşii tăcuţi, sărutaţi de îngeri
Peste umbra eşarfei de foc, pogorâtă din cer –
           - verigheta pământului.
Fecioara păşeşte cu paşi de petală
Peste rugăciunile Sfântului
Fecioara se roagă.

           O chilie dreptunghiulară într-un desiş.
           O chilie şi-o piatră.
           Şopotul de frunze se transformă în tămâie
           Fecioara se roagă. E seară.

III) Şi suntem la capătul lumii, da, la capătul lumii
În bătaia aripii Serafimului, care veghează
Al rasei de lumină, strălucind ca lumina
În aerul fîlfăitor al aripii.
Pace.
Pace de cer, peste lut
Pace de cer, peste lutul de humă,
           Peste pămînt, peste raze.
“Pacea mea o dau vouă!” “Priveghiaţi!”

IV) “O, da, pacea Ta mi-o dai mie, Doamne,
Pacea Ta ca un bulgăre de foc şi lumină
Pacea Ta, ce mă topeşte în lumină”.
           - Serafimul se roagă pe bulgărele din pădure
Fiinţa zdrobită pe bulgărele de granit.
“O, bucuria mea!”

“Bucură-te, Fecioară,
cea de o fiinţă cu îngerii”,
spuse Serafimul,
topindu-şi palmele în aurora Învierii,
“Bucură-te, Fecioară, cea plină de har,
Domnul este cu tine!”,
îngînă corul de vrăbii şi femei-nevăstuici înşirate pe eşarfa de foc.

“Bucură-te, Fecioară, cea plină de har,
           Domnul este cu tine,
Binecuvîntată eşti tu între femei
Şi binecuvîntat este rodul pîntecelui tău
                                            Bucură-te!”

V) Picioarele frămîntă pămîntul
Picioarele frămîntă pămîntul rugăciunii
           - Eşarfa de foc pe pămînt –
Picioarele îngenuncheate încrustează pămîntul cu lacrimi
Picioarele îngenuncheate sărută pămîntul
Scăldat în cer
“Bucură-te, Fecioară, maica lui Dumnezeu întrupat!
Bucură-te, Mireasă!
Bucură-te, Maică!”

Rugătoarele păşesc pe crestele zidului, domol, cu tălpile goale.
- Suntem la capătul lumii, ţi-am spus!
La capătul lumii.

VI) Avva se roagă în pădure
Motovilov se apropie şi îngenunchează:
“Ţi-am spus, bucuria mea!”
E capătul lumii.
“Îmbrăţişează-mă!”

VII) Şi, iată, ninge
Doar ştii foarte bine.
Şi nu mă vezi, pentru că suntem
           extrem de aproape
Zăpada nu se stinge în cuptor
Şi clopotul nu doare
Cenuşa mea, redevenită lumină
Incandescentă
“Este atît de bine!”
“Ştiu, bucuria mea!”
Tăcere.

IX) Cenuşa de foc s-a presărat pe pămînt
           - E brîul Fecioarei!
Încinge-te, pămîntule!
Încinge-te, corabie de lumină!
Încinge-te, mireasă-mănăstire
Încinge-te, caisă aerobă
Cu brîul Fecioarei - acoperămînt!

X) Fiinţele cernite se înlănţuie
“Rugaţi-vă neîncetat!”
Împletiţi brîul Fecioarei
Cu lacrimi, cuante de rugăciuni
Sacre silabe
           de duh – cărămizi
Spre zidirea Cetăţii.

XI) Femeia străină trece
Femeia străină măsoară valul de pămînt
Cu adidaşii, cu respiraţia
           - A fost prealungă aşteptarea
Şi suntem la capătul lumii!
Un cărucior grăbit sfidează ritmul rugăciunii
           - E cer de noapte cu lună
Şiragul de mătănii se numără uşor, ducînd spirala spre cer
În timp ce copilul aleargă împingînd căruciorul cu noul-născut
Pe drumul unde nimeni nu aleargă
Luna se prelinge veghetoare
Pe cărarea-meterează de lumină
Pe streaşina lumii!

XII) Paşii pelerinilor de-o zi se aştern ca o zale liniştită
Peste palmele sîngerate ale rugătoarelor
Paşii de-o zi
           peste sudoarea rugătoarelor obosite, a “orfanelor Domnului”

Autocarul se întoarce
de la capătul lumii

Vezi, bucuria mea?
Ascultă tăcerea de lumină
Care nu se va sfîrşi!

La capătul lumii. 

[fragment din volumul "Pentru trecerea zării și alte poeme"]