Actiunile făcute mecanizat, apoi automatizat, ne privează de participare emoțională. Nu mai participăm emoțional la gestul de a bate o frișcă, a frămînta o pîine, a coase un tiv la o rochie, a spăla o perdea, a tunde o iarbă, a înșuruba un șurub, a broda o ie. Și gesturile astea nu erau doar mecanice, ci implicau întotdeauna și mintea. Nu mai participăm mental la extragerea unui radical...
Lucrurile astea - și multe altele - nu ne mai trec prin mîini și prin circumvoluțiile minții și nu ne mai reglează ritmurile vieții. Aceste munci migăloase și ritmice - căci nu mă refer la corvezi -, cu rezultatele lor, nu mai primesc binecuvîntarea dreptei noastre, atenția inimii noastre și nu mai sînt urmărite direct de ochii și de gîndirea noastră. În numele progresului, am evadat. Dar încotro?
 |
| Venețianov. Semănat de primăvară (~1820) |
Efortul solicitat de aceste munci (dintre care unele erau, totuși, corvezi) a fost argumentul major al revolutiei industriale, declanșate de epoca mașinilor cu aburi și a mecanizării, apoi de spectaculoasa electrificare și mai recent, de revoluția digitală. Din care, în ciuda tuturor semnelor nefaste, nu ne mai oprim, hipnotizați de sloganurile ideologilor progresismului.
E adevărat că uneori aceste corvezi și munci repetitive și migăloase ne sperie, nu ne mai regăsim în ritmurile lor, care cuprind în ele o lume.
Căci tocmai acest efort individual, dar cel mai adesea colectiv, această co-participare fizică, mentală și volitivă la procesul făuritor, concretizată în disciplină, atenție și răbdare, dar și în comuniune umană, sînt cele ce ne mențin vii coordonatele umane, păstrînd activă relația noastră nemijlocită cu lumea materială, dar și cu lumea cifrelor și ideilor. Căci relația asta, exersată constant, este cea care ne menține treaz și sănătos discernămîntul.
Cînd contactul activ și nemijlocit cu lumea materială se rupe, prin externalizarea efortului de prelucrare a materiei fizice, dar și a cifrelor și ideilor, această sfîșierea duce la ruperea creierului de summum-ul stimulilor exteriori, senzitivi și intelectivi, ai lumii create: delirul cognitiv și demența sînt aproape!
Și, nu mai puțin important: solidaritatea umană, spiritul de fraternitate nu se poate consolida decît în urma participării colective la același efort comun, la aceeași luptă, la aceeași durere, la același război. Adică din ducerea în comun a aceleiași Cruci. Dacă ne întrebăm de ce societatea e tot mai fărîmițată, lipsită de empatie și alienată, unul din răspunsuri este și acesta: dispariția activităților în comun, care consolidau cel mai bine comunitatea.
Postări
