”Glasul care strigă-n pustie” - un portret cinematografic care poate face istorie

 Publicat (într-o formă ușor prescurtată) în revista ”Film” nr. 3 (octombrie) 2022

Prezentat în avanpremieră pe 3 octombrie 2021 la Oradea, în prezența a aproape o mie de spectatori, și ulterior la Chișinău, cel de-al doilea lung-metraj de ficțiune al preotului și cineastului Ciprian Mega, Glasul care strigă-n pustie, a cîștigat în vara aceasta două trofee importante la cea de-a 44-a ediție Festivalului Internațional de Film de la Moscova: premiul criticii “pentru contribuția majoră adusă cinematografiei mondiale” și premiul pentru cel mai bun actor principal (Costel Cașcaval).

În contextul internațional de boicotare cvasitotală a relațiilor, inclusiv culturale, cu Rusia, alegerea Moscovei pentru premiera internațională a filmului, care este și anticomunist, părea cel puțin paradoxală. Cu atît mai neașteptat pare, din punct de vedere politic, triumful peliculei, unica din România prezentă în competiția principală, de 13 lung-metraje, arbitrată de un juriu prezidat de actorul Evgheni Mironov, și una dintre puținele producții europene de la eveniment. E deplorabil cum presa noastră, în loc să exploateze acest succes major, dar controversat, un subiect realmente fierbinte, a preferat să-l ignore. Dar indiferent de aceasta, filmul și-a creat făgașul către piața festivalieră și către public. 

  Produs de studioul independent Eirina Film (Oradea), cu o imagine semnată de Liviu Mărghidan, montajul, de Tudor Chivulescu și sunetul, de Mihai Bogos, Glasul care strigă-n pustie este o biografie artistică reconstituită a părintelui mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Pelicula abordează o temă care îl preocupă de mult pe regizorul scenarist: condiția preotului în societate, lupta sa pentru demnitate și adevăr într-o lume coruptă, în special în perioada prigoanei comuniste. Tema fusese acroșată tangențial și în lung-metrajul său de debut, Dimineața care nu se va sfîrși (2017), dar devine centrală în Glasul care strigă-n pustie. 

Filmul debutează în forță, cu un episod de ficțiune istorică, în care marele filosof Mircea Eliade, într-un interviu luat de Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă, evocă personalitatea exemplară a părintelui Calciu. Secvența ambițioasă, dar riscantă din punct de vedere actoricesc (nu le-a fost ușor interpreților Carmen Tănase și Nicolae Urs să intre în pielea celor doi monști sacri!), înscrie, dintr-o singură tușă de condei și pe înțelesul publicului internațional, figura legendară a părintelui Calciu în circuitul marilor valori europene, scoțîndu-l astfel din perimetrul mai strîmt al istoriei bisericești și naționale. 

Din traseul de viață excepțional al părintelui dizident, consemnat într-o bogată și bine documentată literatură memorialistică, cineastul se concentrează pe segmentul sfîrșitului anilor '70, al rostirii celor ”7 cuvinte către tineri” și al detenției subsecvente, reținînd cîteva repere biografice majore și epurînd, cu o pană scenaristică sigură, povestea de balast informațional. Tușe narative limpezi și ferme creionează profilul monumental al exemplarului preot martir, interpretat de Costel Cașcaval într-o partitură actoricească reținută, oarecum copleșită de anvergura de eroism și sfințenie a personajului.

Costel Cașcaval și Dorel Vișan

Concentrîndu-se pe perioada de maturitate a părintelui martir și evitînd tentația retrospecțiilor (din iadul Piteștiului, de pildă), narațiunea îl surprinde în poziția de învingător spiritual și lider de suflete, care refuză orice compromis cu Puterea comunistă: atît în libertate, cînd rostirea celor ”7 cuvinte...” îl transformă într-un far de deșteptare religioasă și etică a tinerei generații, cît și în detenția determinată de gestul său contestatar, cînd părintele convertește la credință un deținut ateu, medic obstetrician care realizase numeroase avorturi. Această opțiune narativă, inclusiv inversarea cronologiei cîtorva momente biografice, potrivit greutății lor în ecuația filmului, nu privează scenariul de complexitate, tensiune și coerență, ci doar redistribuie accentele conflictului. 

Autorul este interesat de relația protagonistului cu politica vremii sale, în special de raporturile erodate cu administrația bisericească și de trădarea confraților de slujire (subiect în premieră în cinematografia românească), relații definite în cîteva secvențe memorabile. Al doilea centru de interes este familia părintelui, din tabloul căreia se remarcă revolta fiului adolescent (expresiv interpretat de foarte tînărul, dar deja afirmatul Cristian Bota - vezi rolul titular din Poarta Albă), ostracizat la liceu ca ”fiu de dușman al poporului” - stigmat pe care trebuie să îl îndure pentru o cauză pe care nu o înțelege. Iată reperele dezbaterii etice și de idei care susțin dinamica interioară a filmului. 

Tema compromisului slujitorilor Bisericii cu sistemul politic opresiv, implicit tema trădării confraților versus a fermității morale duse pînă la eroism, domină ideatica filmului: în jurul lor se țes și spre ele converg toate acțiunile și relațiile dintre personaje. Actori de valoare - ca Dorel Vișan în rolul balcanic-ambiguu al directorului închisorii, gata să se facă luntre și punte spre a face pace cu toată lumea, și Ela Ionescu în postura duioasă, dar fermă a răbdătoarei soții a părintelui Calciu, angajată în insistențe zadarnice pe lîngă mai marii Bisericii și ai cetății pentru eliberarea soțului ei - conferă forță și dramatism acestor relații. 

Cel mai luminos moment, în jurul căruia gravitează substanța spirituală a peliculei, pe care-l putem numi pe drept cuvînt ”testamentar”, sînt celebrele ”Cuvinte către tineri”, rostite la biserica Radu-Vodă din București în 1977, ca urmare a dărîmării bisericii Enei din centrul capitalei. Suita de prelegeri adresate studenților și elevilor  într-o perioadă de recrudescență a prigoanei anticreștine, declanșată de Ceaușescu, ocupă secvența cea mai amplă a filmului, regizorul dorind-o și cea mai încărcată semantic. Partitura, extrem de solicitantă pentru Costel Cașcaval (ca și pentru orice actor al generațiilor de azi) insistă pe greutatea și substanța cuvintelor, pentru a le reactualiza mesajul. 

Ciprian Mega pare să fi fost dintru început conștient că a întruchipa pe ecran o figură eroică și un sfînt comportă confruntarea directă a echipei artistice cu anvergura celui evocat - elevație morală și de credință - atribute ale sfințeniei și măreției, a căror abordare pe ecran cere și ea nevoință artistică și curaj. Prin structura sa creatoare, părintele Ciprian pare a fi interesat de metabolismul lăuntric al eroismului, care îi definește, pînă în acest moment, vectorii operei. 

Chiar dacă simplifică personalitatea protagonistului - demers necesar, dar care nu-i micșorează anvergura, ba poate chiar dimpotrivă -, Ciprian Mega evită să urce personajul, cu surle și trîmbițe, pe piedestal, făcînd astfel eroismul credibil, palpabil și dezirabil. Adică uman. Aș spune chiar că, tocmai ferindu-se de tonul ”catehetic-popesc”, temerarul cineast cîștigă dimensiunea monumentalității, cea care îl distinge clar de congenerii săi de breaslă, ca și de curentul Noului Val românesc, în definirile sale acceptate. Această poziționare ”contra curentului”, făcută nu din frondă, ci inteligent, din dorința de a-și urma propria cale, este și ea un atu important al creației părintelui cineast.

Socialmente, cultural și educațional mai ales, avem mare nevoie de recuperarea monumentalității, ca stare de spirit, model de viață și deziderat colectiv, ca stare de împlinire a Sinelui. Implicit, avem nevoie de recuperarea modelului eroic în cinema, ca și de recuperarea adevărului istoric, a adevărurilor mai mult sau mai puțin comode, dar restauratoare ale istoriei naționale, eclesiale, umane. Simt că talentatul și ambițiosul preot cineast se află ferm angajat pe acest drum și că are, în continuare, multe și valoroase lucruri de spus. 

______________________________________________

Fișa filmului

Studioul Eirinia Film (Oradea)
Scenariul și regia: Ciprian Mega
Director de imagine: Liviu Mărghidan
Producător: Laura Mega
Producător executiv: Gheorghe Axinte
Montaj: Tudor Chivulescu
Sunet: Mihai Bogos
Scenografie: Natalia Neag și Gratiela Gherman
Costume: Nicoleta Cârnu
Asistent de regie: Măriuca Petre
Distribuție: Costel Cașcaval, Ela Ionescu (soția părintelui Calciu), Dorel Visan (directorul închisorii), Lucian Ifrim, Ovidiu Cuncea, Mihnea Moldovean, Carmen Tănase (Monica Lovinescu), Nicolae Urs (Mircea Eliade), Cristian Bota (fiul părintelui Calciu - a jucat expresiv în Poarta Albă de N. Mărgineanu), Șerban Borda, Mihaela Gherdan, Sorin Tofan

Prelegerea despre filmul "Viața lui Aleksandr Nevski" continuă anul comemorativ Nevski la Casa Rusă

 

Joi, 23 septembrie 2021, la ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50) continuă ciclul cinematografic dedicat aniversării a 800 de ani de la nașterea Sfântului și binecredinciosului Mare Cneaz Aleksandr Nevski, cu filmul:

"Viața lui Aleksandr Nevski" («Житие Александра Невского»), regia Gheorghi Kuznețov, URSS, 1991. Scenariul: Gheorghi Kuznețov și Boris Șustrov. Imaginea: Gheorghi Maier. Muzica originală: Vladimir Lebedev. În rolurile principale: Anatoli Gordul (Cneazul Aleksandr), Viktor Pomorțev (pr. Tavrion), Vațlav Dvorjețki (Mitropolitul), Arsen Umuraliev (Batîi). Producător: Studioul ”Evrazia” (Sverdlovsk). Dramă istorică, film biografic, film creștin.

Filmul relatează imaginar ultimele zile din viața Marelui Cneaz, care se întoarce din capitala Hoardei de Aur în cetatea Vladimirului, reședința sa. În timpul îndelungatei și anevoioasei călătorii cneazului i se face rău. Stările de conștiență alternează cu cele de semi-trezvie, în care creazul muribund este vizitat de diferite viziuni. Amintirile faptelor de vitejie ale trecutului iau locul prezentului și alternează cu acesta - prilej pentru flash-back-uri evocatoare ale trecutului glorios al voievodului, precum și pentru meditații creștin-sapiențiale, rostite de protagomist ori de călugărul care îl însoțește pe cneaz. 

Filmul se concentrează pe dimensiunea hagiografică, de sfințenie a marelui conducător medieval, ilustrînd trama cu ierofanii și alte minuni consemnate de cronici, inclusiv cu viziuni de minuni petrecute după moartea sfîntului voievod.

Este primul și singurul din suita, destul de bogată, de ecranizări ficționale ale vieții marelui voievod rus, care evocă virtuțile creștine și de sfințenie ale acestuia.  Sub acest aspect ideatic (și ideologic), el se situează oarecum diametral opus față de capodopera lui S. Eisenstein, cu care, de altfel, nu își propune să polemizeze în mod explicit. Este filmul de care ”hagiografia cinematografică” rusă contemporană avea nevoie. 

Film accesibil inclusiv școlarilor de vîrste mijlocii și mari (12+). 

Subtitrarea în limba română, realizată special pentru acest eveniment, este asigurată de Casa Rusă din București.

Accesul la prelegere și vizionare este gratuit, în limita locurilor disponibile. 

Cei interesați sînt invitați să-și confirme participarea pe pagina Casei Ruse din București, dedicată evenimentului: https://www.facebook.com/events/282752390023239?ref=newsfeed.

Filmul este vizionabil și virtual, dar fără nici un fel de subtitrări și (pe youtube) cu reclame:

http://glazoveparhia.ru/film-zhitie-aleksandra-nevskogo/ 

”Novgorod cel Mare” continuă anul comemorativ Nevski la Casa Rusă

 Marți, 3 august 2021, la ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50) continuă ciclul cinematografic dedicat aniversării a 800 de ani de la nașterea Sfântului cneaz binecredincios Aleksandr Nevski, cu filmul: 

 

”Novgorod cel Mare, cetatea Sfântului Aleksandr Nevski” («Господин Великий Новгород»), URSS, 1984. Regia: Aleksei Saltîkov. Scenariul: Aleksei Saltîkov și Iuri Limanov. Producție Mosfilm. Cu: Oleg Strijenov, Viaceslav Ezepov, Zinaida Kirienko, Elena Antonova. Dramă de război cu elemente mistic-creștine. Durata: 96 min. 

Filmul, o dramă de război plasată în timpul Celei de-a Doua Conflagrații Mondiale, redă lupta locuitorilor Novgorodului, organizați în formațiuni de partizani, de a-și salva orașul ocupat și patrimoniul cultural și spiritual de invadatorii hitleriști. 

În august 1941, armata germană, care a invadat Uniunea Sovietică, se apropie de Novgorod cel Mare. Orașul este pe cale să cedeze, locuitorii sunt evacuați și, împreună cu ei, valorile de patrimoniu din muzee. În timp ce lucrătorii muzeului Kremlinului novgorodez (vechea fortăreață) se grăbesc să evacueze muzeul (care reprezintă centrul spiritual și identitar al orașului), hitleriștii doresc să distrugă orice urmă de arhitectură tradițională rusă din oraș, batjocorind monumentul a 1000 de ani de la încreștinarea Rusiei și plănuind să arunce în aer catedrala și clopotnița din Kremlin. În jurul acestora  se țese conflictul principal al filmului. Pentru a distruge Kremlinul, hitleriștii încuie populația civilă în catedrala mănăstirii Sf. Gheorghe (Iuriev) și încearcă s-o arunce în aer cu tot cu oameni, dar, printr-o minune, catedrala rezistă exploziei. Între timp, detașamentele de partizani află de explozivul, ce este transportat cu bacul, în scopul detonării Kremlinului și organizează o diversiune prin care anihilează, cu prețul vieții unuia dintre ei, încărcătura cu exploziv.

Acțiunea din  timpul Celui de-al doilea Război Mondial alternează cu incursiuni istorice în epoca lui Aleksandr Nevski, motivate de o situație istorică oarecum similară. Alternarea celor două timpuri istorice în jurul aceluiași tip de confruntări, al căror teatru este aceeași cetate a Novgorodului celui Mare, sugerează intervenția spirituală a sfântului cneaz și a celor dimpreună cu el în salvardarea eroilor partizani și a fortăreței novgorodene, cotropite de hitleriști. 

Filmul reia un episod istoric paradigmatic, al pruncilor smulși de la sânul mamelor lor și aruncați de teutoni în cuptorul de topire a clopotelor catedralei, evocat și în filmul lui Eisenstein și mult discutat de comentatori.  

Dincolo de trama specifică de război, filmul este și o meditație asupra importanței patrimoniului cultural și spiritual pentru identitatea unui popor. Astfel, teatrul confluntărilor nu este atât cel militar, între două armate (mai precis, între o armată organizată și o formațiune de partizani), cât între păstrătorii Tradiției strămoșești și invadatorii, care doresc să o anihileze. Iar lupta pentru Novgorod, concentrată în lupta pentru salvgardarea Kremlinului, a clopotelor și a catedralei, este lupta pentru salvgardarea ”inimii” unui poporului rus și a zestrei sale creștine.  

Realizat din perioada premergătoare Perestroikăi, filmul lui Aleksei Saltîkov este prima producție sovietică de ficțiune în care marele cneaz este evocat nu doar ca voievod exemplar, erou întemeietor și personaj de legendă (ca în capodopera lui S. Eisenstein din 1938), ci și în dimensiunea sfințeniei sale, zugrăvită în culori pitorești și legendare. 

Jocul convingător al actorilor, sincer asumat psihologic și expresiv, discreția intervențiilor ”mistice-cerești”, precum și trama bine condusă, într-un ritm alert și bine închegat, fără exagerări maniheiste, conduc la un film emoționant, tulburător și meditativ, pe nedrept neglijat de distribuitori și de istoria filmului. 

Mulțumim Casei Ruse din București pentru realizarea traducerii - prima traducere într-o limbă străină a filmului -, precum și studioului Mosfilm pentru acceptul de difuzare a acestei rarități cinematografice în România!  

Intrarea este liberă. Vizionarea va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri.

https://www.facebook.com/Elena-Dulgheru-texte-texturi-subtexte-1415839265390600/ 

”Aleksandr Nevski” de Eisenstein deschide Anul Comemorativ Nevski la Casa Rusă

Proiecție comentată ”Aleksandr Nevski” ("Александр Невский") de Serghei Eisenstein (URSS, 1938), scenariul: S. Eisenstein și Petr Pavlenko, durata: 1 oră și 50 min.

 

Marți 6 iulie 2021, ora 17.30, Casa Rusă din București (Bd. Lascăr Catargiu 50, aproape de Piața Victoriei) demarează un ciclu de vizionări de film comentate, dedicate Sfântului cneaz binecredincios Aleksandr Nevski și modelului sfințeniei voievodale în istoria guvernării statelor creștin-ortodoxe. Subiectul este prilejuit de ”Anul Aleksandr Nevski” -  aniversarea în 2021 a 800 de ani de la nașterea legendarului conducător - eveniment cultural major pentru identitatea Rusiei contemporane.

Sfântul binecredincios Mare Cneaz Aleksandr Nevski este personalitate marcantă a Rusiei medievale și a calendarului creștin-ortodox, model exemplar de coabitare a virtuților sfințeniei cu cele ale civismului, a calităților voievodale cu înțelepciunea și evlavia. Cinematografia rusă i-a dedicat câteva ample pelicule de ficțiune, pe care le vom viziona și analiza în cadrul unor seri, la Casa Rusă din București. Dintre aceste pelicule, capodopera lui Serghei Eisenstein este cea mai cunoscută și apreciată, atât în istoria filmului rus și sovietic, cât și în cea a filmului universal. Și este cea cu care debutăm acest ciclu. 

 

Intrarea este liberă. Vizionarea va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri.

Demascarea (2011), de Nicolae Mărgineanu, joi 28 mai, de Înălțare, la Dalles

Un documentar-mărturie cutremurătoare despre Fenomenul Pitești, alcătuit ca o suită de interviuri cu victimele și martirii cutremurătorului apogeu al gulagului comunist românesc. Regia: Nicolae Mărgineanu. Scenariul: Alin Mureşan. Imaginea: Andrei Lascu, Nicolae Mărgineanu. Montaj: Nita Chivulescu. Muzica: Petru Mărgineanu. Cu: Petru Cojocaru, Gheorghe 'Gelu' Gheorghiu, Dimitru Dan Lucinescu, Nicolae Purcarea, Emil Sebeșan, Tudor Stănescu, Gheorghe Stanică. Durata: 70 minute.

Coproducţie a Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca, AGER Film, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, fenomenulpitesti.ro, cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer România, realizat între octombrie 2009 - decembrie 2010. Scenariul a fost conceput de istoricul Alin Mureşan, autorul a două volume dedicate fenomenului Piteşti.

”Filmul se întemeiază pe îmbinarea relatărilor a 8 victime ale torturilor din închisoarea Piteşti, care povestesc etapele şi torturile prin care erau forţaţi să treacă, stările sufleteşti pe care le-au cunoscut, şi ne oferă consideraţiile lor despre scopul şi efectele acţiunii. Mărturii pline de emoţie, dure, dar lipsite de ură şi patimă. Cele 70 de minute de mărturii tulburătoare sunt împărţite în 11 capitole: „Scopul acţiunii Piteşti” „Începutul: câştigarea încrederii”, „Declanşarea violenţelor”, „Etapele”, „Ţurcanu”, „Ororile”, „Blasfemiile”, „Disperarea”, „Speranţa”, „Încetarea acţiunii”, „Aveţi regrete?”” (Universulargesean.ro, “Demascarea”, un film de Nicoale Mărgineanu despre ororile suportate de intelectualitatea românească în închisoare, în timpul Fenomenului Piteşti, 24 iulie 2017).

Filmul poate fi vizionat de aici: https://www.youtube.com/watch?v=mc5Cnyi_nSg

https://www.facebook.com/events/715188592618650/?active_tab=about

Mai multe detalii pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica

Dalles on-line: ”Fals tratat de mântuire a sufletului” (2018) - marți 14 aprilie

In această Săptămână a PAtimilor, mai dramatică decât vreodată în istorie, prioritară pentru creștini este, mai mult decât oricând, rugăciunea. Pentru unii, filmul de meditație spirituală este o bună ocazie de a facilita această stare lăuntrică. Pentru aceștia, precum și pentru toți cei interesați de subiect, continuăm portretul de regizor Nicolae Mărgineanu cu un film care confruntă drama instaurării comunismului în România - temă predilectă a regizorului - cu actualitatea postcomunistă, în care tragediile ”Obsedantului deceniu” răsună încă.

Realizat după un scenariu de Bogdan Adrian Toma (colaborator al maestrului Mărgineanu și la filmul ”Cardinalul”), filmul pornește de la tema controversatei ”vânătorii de securiști”, practicate de CNSAS după 1989, pentru a urmări dosarul unei presupuse colaborări cu Securitatea a unui cleric și a sinuciderii unui student, ipotetic legate de acest caz.

Doi investigatori CNSAS, zelosul Toma și blazatul Radu, cercetează cazul, pentru a descoperi în final că suspectul cleric, pe care îl descoperă retras într-un vârf de munte, nu este deloc asemeni portretului pe care i l-a consemnat dosarul de la Securitate. Victimă, erou, trădător? Vor înțelege investigatorii CNSAS portretul adevărat al omului pe care îl cercetează? Ori chiar cel cercetat îi va schimba pe anchetatorii săi?

Filmul - pe nedrept neglijat de critică (din motive... ideologice) - îmbină abil intriga de tip istorico-polițist cu meditația moral-religioasă pe tema vinovăției, trădării, iertării și transfigurării lăuntrice.

Actorii, de la tineri la veterani - Ioan Andrei Ionescu, Bogdan Nechifor, Remus Mărgineanu, Maria Ploae - , realizează prestații de zile mari, credibile și emoționante, în roluri nuanțate și dificile.

Cu acordul maestrului Nicolae Margineanu, filmul poate fi vizionat on-line:
https://www.youtube.com/watch?v=LLUdNtaE2zA

In Sîmbăta lui Lazăr, Univ. Dalles vă invită la ”Poarta Albă”!

Poarta Albă (2014) este cel de-al doilea film de ficțiune din ciclul dedicat de Nicolae Mărgineanu Golgotei românești a închisorilor comuniste, ciclu debutat cu ”Binecuvântată fii, închisoare!” (2002), continuat cu o suită de filme documentare și dramatizări radiofonice, centrate în special pe personalitatea părintelui martir Arsenie Boca, dar și pe evocarea Fenomenului Pitești, iar ulterior cu ”Fals tratat de mântuire a sufletului” și ”Cardinalul”, drame istorico-sociale de mare forță și de același calibru cu filmul de debut al ciclului.

Scenariul, semnat de regizor împreună cu Oana Maria Cajal, se inspiră din literatura închisorilor (”Vărul Alexandru și alte povești adevărate” de Adrian Oprescu, ”Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici, ”Pe muntele Ebal” de Teohar Mihadaş, ”Drumuri în întuneric” de Dumitru Andreica), precum și din documentarea personală realizată de regizor în dialogurile sale cu foști deținuți politici.

Este extrem de rară în cinema-ul românesc această discernere în spectrul cruzimii, cinismului și abuzului, prin lentila purificatoare a nobleței și a credinței, care nu edulcorează realitatea și nu evită maleficul, ci le află unicul sens restaurator: cernerea și discernerea hristoforă, întru regăsirea demnității și solidarității umane - pas esențial în scrierea destinului unei țări. Același demers apărea și în ”Binecuvântată fii, închisoare!”, dar acum acesta a devenit și mai rafinat, și mai decantat.
Un inegalabil simț al nuanței dramatice recuperează achiziții dintre cele mai sensibile ale cinematografului poetic, atât la nivel imagistic (cu aportul lui Mihai Şerbuşcă), cât şi în caligrafierea psihologică a portretelor. Secvențe scurte și epurate, tăiate pe momentul de maximă emoție și înșiruite simplu, asemeni unui șirag de haiku-uri, panoramează în arce de cerc același perimetru cvasi-simbolic al Țării arestate.

Între ipocrizia lozincilor staliniste scrise agramat, și subversiunea bancurilor politice, ispășită cu ani grei de Canal, se derulează un întreg spectru de impresii, gânduri, emoții, chipuri, povești de viață, creionate în crochiuri de mare sinteză. Un profesor condamnat pentru un cuvânt inoportun, un judecător abuziv, acum încarcerat, hrănit cu pâine de cel pe care-l condamnase odinioară pentru că hrănise un fugar cu o pâine, un poet grav bolnav, dar plin de vervă artistică (amintind de Radu Gyr), care-și tricotează versurile în nodurile unui pulovăr - prilejuiesc partituri perfect caligrafiate de Ion Besoiu, Adrian Titieni și Marius Turdeanu. Oameni inadaptați, revoltați sau docili, îndârjiți sau deprimați, alături de brigadierii care-i controlează, ”funcționari sub vremi” înrăiți de obediență - creează un tablou colectiv impresionant prin puterea de surprindere a adevărului vieții.

Trei portrete memorabile, interpretate de tinerii actori Cristian Bota, Sergiu Bucur și Bogdan Nechifor (ultimii doi, la debut) se reliefează pe tabloul colectiv al suferinței și al speranței: Adrian și Ninel, doi prieteni condamnați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, respectiv monahul Arsenie. Toți trei au în comun o deosebită curățenie sufletească. Și dacă firul narativ urmărește destinul celor doi prieteni, firul subtil gravitează în jurul polului nemișcător al părintelui Arsenie. Interpretarea lui Bogdan Nechifor, în câteva fragmente de partitură impresionante prin simplitate, reținută căldură, forță lăuntrică, reușește să redea ațintirea fermă a personajului către Ceva de dincolo de lume, către Adevăr, a părintelui de la Prislop. Personaj secundar în dramaturgia filmului, monahul Arsenie odihnește din umbră polul luminos al sensului în fața nonsensului, ca răspuns izbăvitor la dramele unei țări răstignite. Pentru că în spatele său - o arată cineastul, în decupaje ale realului - se află Hristos; Hristos în zeghe, coborât printre noi.

Pe 14 noiembrie 2014, Nicolae Mărgineanu a fost distins cu Ordinul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ de către Patriarhul României, ”pentru activitatea deosebită în apărarea şi slujirea dreptei credinţe, în promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti”

Mai multe despre film: https://elena-dulgheru.blogspot.com/2014/11/hristos-in-zeghe-la-poarta-alba.html

Mulțumim maestrului Nicolae Mărgineanu pentru acordul privind vizionarea on-line a filmului:
https://www.youtube.com/watch?v=aQe_m3jzpmA

Urmăriți și comentați evenimentul pe pagina FB a Universității I.Dalles: https://www.facebook.com/Dalles.ro/,
ori pe pagina de autor a titularei cursului: https://www.facebook.com/events/213552789935869/?active_tab=about 

PLATOUL DE FILMARE, POARTĂ SPRE CER? (cronică la ”BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE!”)

Noaptea Sfintelor Paști în închisoarea de la Mislea (cadru din film)

Există o taină a suferinţei. Puţini sunt dispuşi să o afle de bunăvoie. Cei mai mulţi o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă cu ea, o pun pe seama absurdului existenţei. Revolta raţiunii, declanşată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a înţelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăţa din durere. Şi totuşi, acesta este singurul ei rost: curăţarea de egoism, regăsirea solidarităţii umane şi reapropierea de Dumnezeu. Există oameni pentru care experienţa închisorii a fost calea de descoperire a adevăratei credinţe: doar supraomenescul poate birui subumanul. Mulţi dintre ei au preferat să rămână în anonimat. Unul dintre puţinii care au avut tăria să retrăiască în scris infernul închisorii, pentru a ne arăta cum, în inima credincioasă, iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântată fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorăm şi filmul omonim, semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu (scenariul: Nicolae Mărgineanu, Cătălin Cocriş, Tudor Voican), pe care avem bucuria să-l vedem pe ecrane.

Memoria gulag-ului românesc continuă să atragă lumea cinematografică, ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât de debusolat şi de supus derizoriului, ca cel actual. Formula “Tinerii trebuie să ştie”, devenită celebră prin legătura ei cu tot ce înseamnă pentru români “memorial al durerii”, nu va deveni niciodată o vorbă goală; doar că ea trebuie întotdeauna completată cu imperativul “a înţelege” (altfel, “a şti” poate deveni un coşmar). “A înţelege sensul suferinţei” - iată ce ne propune, spre deosebire de alte mărturii, poate mai zguduitoare, despre spaţiul concentraţionar (dar bazate numai pe “a şti”), filmul lui Nicolae Mărgineanu.

“Nu vreau ca acest film să fie văzut cu detaşare”, declara regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi văzut cu detaşare, după cum nu a fost văzut cu indiferenţă După-amiaza unui torţionar al lui Lucian Pintilie. Şi totuşi, cele două sunt opuse ca optică; este bine, aşadar, că apar la foarte scurtă vreme unul după celălalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu, nu se poate scrie ficţiune după viaţa din lagărele comuniste; cruzimea şi oribilul depăşesc puterile imaginarului iar, pe de altă parte, actul ficţiunii devine imoral, dacă ignoră mărturiile faptelor de viaţă – este ceea ce, pesemne, au intuit ambii regizori, când au simţit nevoia să recurgă la literatura memorialistică pentru a-şi configura scenariile. Doar că ceea ce şi-au propus să demonstreze, din punct de vedere etic, este total diferit. Unul caută unghiul torţionarului (abordare inedită în filmografia românească a gulag-urilor şi rarissimă în literatura corespunzătoare), celălalt, pe cel al victimei. Unul sondează limitele bestialităţii şi ale degradării omeneşti (şi a “lipsei de conştiinţă româneşti”, cum declara), celălalt este interesat, dimpotrivă, de posibilităţile de supravieţuire morală şi zidire sufletească oferite de închisoare. Unul, pentru a-şi înţelege personajul, se scufundă în mâlurile psihanalizei patologicului, celălalt se străduieşte să se înalţe pe culmile misticii creştine ale iubirii vrăjmaşilor. Pintilie lucrează cu furie, adulmecă cu voluptate toate aspectele abominabilului şi ale malignului, pe care se forţează şi ne forţează să le privim; pus la zid, asfixiat, omenescul caută evadare într-o dimensiune superioară cunoscută şi o găseşte în estetic; evadarea nu are, însă, şi o dimensiune noetică (implicit, etică) şi iată că esteticul se colorează, evident, de sarcastic.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre al cărui film vom scrie mai mult). El urmăreşte nu electroşocul, ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuză istoria, ci încearcă să înveţe din ea; nu caută anomalia (fie a şi estetizată), ci posibilitatea păstrării normalităţii în condiţii anormale, rezistenţa la rău prin cuvântul lui Dumnezeu. Drumul său este mult mai greu, în primul rând pentru că îşi propune o experienţă imposibil de înţeles fără a fi asumată, în al doilea rând, datorită dificultăţii de a-şi găsi o echipă pe măsură. “Ca cineast, este cea mai mare încercare pe care am avut-o vreodată” – declară regizorul. A evoca suferinţa a mii de oameni nevinovaţi nu mai este o problemă actoricească sau regizorală, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul şi întreaga echipă înţeleg acest lucru şi se apropie de film în stare de rugăciune. “Prima zi de filmare la Jilava am început-o cu o slujbă de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo“ – declară regizorul. De aici începe miracolul. Această tensiune spirituală nu s-a risipit în timpul filmărilor, ci s-a accentuat, prin deşteptarea sufletească a fiecăruia: actorii, chiar şi figuranţii învăţau împreună experienţa Crucii, dorind să se împărtăşească măcar pentru o zi de suferinţa celor care pătimiseră acolo. “Îmbrăcam acele zeghe cu o asumare a suferinţei, ne părea rău când trebuia să le dăm jos” – povesteşte Maria Rotaru, una dintre actriţele care au avut un rol secundar în film. O altă dimensiune a creaţiei actoriceşti s-a deschis. Şi, cum pelicula păstrează totul, vor avea şi spectatorii ocazia să se împărtăşească de o altă dimensiune a creaţiei cinematografice. A ieşi din sala de proiecţie în stare de rugăciune. A păşi pe platou în stare de rugăciune... Pot fi rampa ori platoul de filmare o poartă spre cer? De unde acest miracol?

În primul rând, din împărtăşirea memoriei aceloraşi fapte, de către clasicul lanţ scenarist-regizor-actor, lanţ care funcţinează, în esenţă, pe bază emoţională. Este marele miracol al teatrului, preluat şi de film, cel care dă viaţă unui text sau ridică la putere un fapt de viaţă. Acest lanţ emoţional, pnevmatic - pe care, în cazul de faţă şi nu numai, trebuie să-l completăm cu încă o verigă esenţială: aceea a autorului textului – se bazează pe miracolul împărtăşirii aceleiaşi experienţe fundamentale, pe binomul “a dărui/a primi”, în fine, pe dorinţa actorului de a îmbrăţişa şi el crucea purtată de autor.

Ne întrebăm de ce astăzi teatrul şi cinematograful, mai ales, se sufocă? Pentru că numai iubirea dă viaţă. Pentru că numai un text izvorât din iubire (cu toate implicaţiile ei, enunţate de celebrul verset paulin), poate fi capabil de a deştepta iubirea în lectorii săi, iubirea com-pătimire, iubirea teandrică şi poate da naştere unui spectacol-rugăciune, unui film-rugăciune.

Cum reuşesc Nicolae Mărgineanu împreună cu echipa sa să ridice atât de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximă seriozitate a temei suferinţei şi a persoanei umane şi, în acelaşi timp, coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare spasmodică, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micşorare a propriei personalităţi artistice în faţa misterului celuilalt, în faţa realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu mărgelele de sticlă, prilej de exerciţiu estetic ori de punere în ecuaţie a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de serios ca şi viaţa. Orice iniţiere se face prin conştientizarea nimicniciei propriei persoane în faţa misterului. Or, Nicolae Mărgineanu nu “iniţiază” pe alţii, păstrându-se pe sine în afară, ci participă şi el la mister, “se iniţiază” şi el în tainele aspre ale detenţiei, cot la cot cu actorii şi spectatorii. “Dacă nu sufăr împreună cu semenul meu, nu-i sunt de nici un folos” – ne învăţa părintele Constantin Galeriu. Nichita Stănescu spunea că moşeşte sensuri în cuvinte; tot aşa, Nicolae Mărgineanu declara că, în faţa zidurilor impregnate de suferinţă de la Jilava, nu se simţea decât un simplu translator... El nu operează comutaţii semantice, ci încearcă, cu smerenie, să descopere sensurile existente; nu face alchimie artistică, pentru că respectă chimia (adică seva) realului.

Filmul este structurat ca o suită de secvenţe extrase din materialul narativ al cărţii-sursă, care urmăresc destinul autoarei, Nicoleta Valeria Bruteanu (devenită mai târziu, în Franţa, Nicole Valery Grossu). În stilul său bine cristalizat, regizorul evită excesele metaforice, dar şi pe cele naturaliste, practicând un limbaj realist şi sintetic, bazat pe observaţia psihologică a relaţiilor interumane din mediul concentraţionar; adesea, vocea cineastului se retrage, pentru a lăsa cuvântul autoarei; filmul câştigă, astfel, autenticitatea preţioasă a documentului, fără a pierde potenţialul de generalitate oferit de ficţiune.

Admirabilă a fost, după cum spuneam la început, ţinuta profesională şi umană a actorilor, începând cu protagonista (interpretată de Maria Ploae) şi până la figuraţie. Nici pentru actorii maturi, nici pentru debutanţi interpretarea detenţiei n-a fost un joc, ci asumarea pătimirii confraţilor mărturisitori, pe a căror jertfă s-a construit prezentul pe care îl trăim azi. Actul actoricesc n-a fost unul de “interpretare”, ci unul de retrăire. Martiriul nu se “interpretează”, ci se trăieşte ori, pe scenă, se retrăieşte; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. “Îmi propusesem să încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole” – se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi susţin atitudinea. “Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul aparte, desprinsă, parcă, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cărţii” – declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar; cei care cunosc atmosfera obişnuită de pe platourile de filmare înţeleg cât de greu este de atins acest lucru. “La început mă apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea interveni din cauza lipsei totale de confort şi iată, ne pomenim într-o atmosferă de smerenie faţă de cei care au suferit aici... Eram uimiţi cu toţii de atmosfera minunată care se instalase în celulă: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o solidaritate între «deţinutele» noastre” – povesteşte regizorul. Chiar şi actriţele de figuraţie erau fericite că au trăit, măcar pentru o zi, acea experienţă: “Am îmbrăcat şi noi acele zeghe...”.

Pelicula nu iartă, dar nici nu uită; toată această solidaritate umană s-a întipărit pe peliculă şi este, cred, cel mai elocventă în secvenţa nopţii de Paşti a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor “deţinutelor” cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă şi rece “Hristos a înviat” exprimă (pentru mine, cel puţin) cele mai autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe ecran. Da, am văzut actori fericiţi...

-----------------------
Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=gY7VDiYgmIs

Dacă doriți, puteti să vă exprimați interesul față de eveniment pe pagina FB a cursului:

https://www.facebook.com/events/222126562334365/

si pe cea a Universitătii Ioan Dalles:

https://www.facebook.com/events/222126562334365/

 

Dreptate în lanțuri de Dan Pița, 5 martie 2020, la Dalles

Scenariu: Dan Pița, Mihai Stoian. După cartea „Reabilitarea unui haiduc. Pantelimon” de Mihai Stoian. Cu: Maia Morgenstern, Victor Rebengiuc, George Alexandru, Claudiu Bleonţ, Ovidiu Iuliu Moldovan. Dramă socială. 116 min. Un țăran român din sec. XIX alege calea haiduciei pentru a lupta împotriva nedreptății sociale. Premiul ACIN, 1984  pentru regie și interpretare masculină (Ovidiu Iuliu Moldovan); Diplome de onoare ACIN (Claudiu Bleonț și Petre Nicolae). Premiul special al juriului și premiul de interpretare masculină (Ovidiu Iuliu Moldovan) la Santarem, 1985. Sub pretextul unei reconstituiri biografice, filmul este un imn adus ideii de libertate socială și eroului eliberator - în ipostaza haiducului Pantelimon -, zugravit cu o mare măiestrie artistică și putere de convingere, tributare atît regiei și interpretării de înaltă ținută, cît și - în considerabilă măsură - muzicii (Adrian Enescu) și imaginii (Vlad Păunescu). Mai multe detalii pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica

”Pădureanca” (1986), joi 27 februarie, la Universitatea I. Dalles

Regia: Nicolae Mărgineanu. Scenariul:  Nicolae Mărgineanu, Augustin Buzura, după nuvela omonimă a lui Ioan Slavici. O poveste tragică de iubire din Banatul sfârșitului de secol XIX, desfășurată pe fundalul fatidic al unei epidemii de holeră. 109 min. Cu: Victor Rebengiuc, Manuela Hărăbor, Adrian Pintea, Șerban Ionescu.

In vremea secerișului, un țăran bogat din Curtici, Busuioc (Victor Rebengiuc), sfidează măsurile de carantină impuse de stăpânirea austro-ungară, prin care se interzice deplasarea între localități, şi își trimite fiul, pe Iorgovan (Adrian Pintea), în sate după secerători.

Iorgovan, care frecventase şcolile din Arad pentru a se face ”domn”, după voia tatălui său, renunță la cariera de funcționar și se întoarce acasă, pentru a-și ajuta tatăl la administrarea moșiei. Indrăgostit de Simina (Manuela Hărăbor), fiica unui țăran sărac din Zimbru, Iorgovan pleacă la munte să o tocmească la secerat împreună cu tatăl ei.

Nucleul poveștii iradiază din multiplele indecizii ale protagonistului: aceea de a-și împlini iubirea (el neavînd curajul să-i ceară mîna Siminei, care îi împărtășește iubirea, de teamă că aceasta nu va fi acceptată de tatăl său), indecizia de a-și asuma un statut social la oraș sau la țară, precum și indecizia politică de a reacționa, ca român, împotriva opresiunii Imperiului Austroungar (temă tensionantă, discutată în cafenele împreună cu prietenii săi români din Arad). Toate trei îi creează lui Iorgovan un sentiment alienant al neputinței, cu final tragic.

Respinsă de Iorgovan, de care, însă, se simte în continuare legată, Simina acceptă protecția lui Şofron, servitorul lui Busuioc, un țăran gospodar care, la rîndul lui, are complexe de inferioritate în fața fetei.

Moartea de holeră a tatălui Siminei o face pe aceasta să rămînă la casa lui Busuioc și după terminarea secerișului, fără, însă, a accepta cererea în căsătorie pe care tatăl i-o face în numele fiului său.

Intrucît Iorgovan se afundă tot mai mult în beție și alienare, Şofron cîștigă teren în confruntarea pentru mîna Siminei, care, însă, nu își poate abandona cu totul prima iubire.

Relațiile dintre cei trei se tensioneză spre paroxism, fără a-și pierde coordonatele prieteniei, chiar și în momentul deznodămîntului tragic.

Este interesantă în nuvela lui Slavici legătura onomastică a lui Iorgovan cu Iorgu (Iovan) Iorgovan, un haiduc legendar din Banatul celie de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea, a cărui personalitate a impregnat puternic memoria locurilor. Totuși, atît la Slavici, cît și la Mărgineanu, evocarea legendarului haiduc este mai curînd antitetică, timidele elanuri de dezrobire națională, manifestate de fiul lui Busuioc, neavînd puterea să se coaguleze la anvergura pe care acesta o visează, aceasta fiind, probabil, și cauza intimă a suferinței sufletești a eroului. Nu întîmplător, protagonistul este interpretat de Adrian Pintea, celebrul interpret al haiducului Iancu Jianu (în seria lui Dinu Cocea Iancu Jianu, haiducul - 1980 și Iancu Jianu, zapciul - 1981) și al multor personaje decandente sau încărcate de mister din cinematografia română.

Complexitatea eroilor și a relațiilor dintre aceștia, realismul tabloului social, bogat în detalii nuanțate, naturalețea partiturilor și cîteva magistrale secvențe interpretative, precum cea a sărbătorii secerișului, confruntarea dintre Şofron și Busuioc, cînd bogatul refuză să-i înapoieze servitorului datoria, pentru a-i tergiversa căsătoria cu Simina, scena morții lucrătorului agricol într-un accident de muncă, și mai ales scena nebuniei lui Iorgovan, fac din ”Pădureanca” un reper indiscutabil al cinematografiei române.

Mai multe detalii pe pagina FB a evenimentului
Bilete și înscrieri, pe situl Universității Dalles: https://www.dalles.ro

”Inălțarea” de Larisa Șepitko, joi 20 februarie, h. 18, la Dalles

Inalțarea (Восхождение), r. Larisa Șepitko, scn. Larisa Șepitko și Iuri Klepikov (după povestirea ”Sotnikov” de Vasili Bîkov). Prod. Mosfilm, 1976, 111 min. 

Dramă psihologică de război pe tema sacrificiului și a trădării, conturată discret în termenii parabolei creștine. Cu Boris Plotnikov (Sotnikov), Vladimir Gostiuhin (Rîbak), Anatoli Solonițîn (anchetatorul). 

Laureat cu Ursul de Aur, Premiul FIPRESCI și Premiul cinelcuburilor catolice OSIC la Festivalul de la Berlin -1977; premiul Festivalului de la Riga – Marele Premiu al Uniunii Cineaștilor; alte premii naționale și internaționale. Premiat la retrospectivele internaționale de la Berlin în 1990 și în 2010.

In iarna grea a anului 1942, în Bielorusia ocupată de fasciști, doi partizani, Rîbak și Sotnikov, pleacă într-un sat în căutare de hrană pentru detașamentul lor. Satul e ocupat de nemți, iar sătenii, obligați să lucreze pentru aceștia. Cei doi ajung la starostele satului, un bătrîn credincios, pe care Sotnikov e cît pe ce să-l împuște, revoltat că acesta suportă pasiv ocupația germană, și căruia Rîbak îi rechiziționează o oaie. În drumul înapoi, cei doi sînt surprinși de nemți, cu care poartă un schimb de focuri, în urma căruia Sotnikov ucide un soldat german și  e rănit la picior. Rîbak îl transportă cu greu la o casă din sat, în care cei doi partizani epuizați de oboseală și ger găsesc trei copii mici, care își așteaptă mama, o femeie singură, plecată în sat la muncă. Sosirea mamei e urmată aproape imediat de apariția unei patrule germane, aflată în căutarea ucigașilor soldatului german. Cei doi și mama copiilor sînt arestați. Sotnikov și Rîbak sînt anchetați de un rus, fost profesor de muzică, devenit membru al poliției germane. Comportarea celor doi în timpul anchetei este radical diferită: Sotnikov îl sfidează deschis pe anchetator, refuzînd să dea orice declarație, și este torturat (torționarii direcți fiind, de asemeni, ruși). Rîbak divulgă o mulțime de informații generale despre detașamentul lor (nu însă și numele camaradului său) și, de frică, este gata să colaboreze, cerînd să intre în serviciul poliției germane. Urmează o noapte de mare tensiune dramatică, în care cei doi camarazi întemnițați se confruntă direct în privința opțiunilor lor, fiecare încercînd să-și justifice adevărul său propriu. Cu toate că Sotnikov agonizează în urma arsurilor grave primite în timpul torturii, el își domină moral camaradul trădător, invocînd demnitatea și răspunderea de soldat, în timp ce aceste din urmă caută prin orice tertip să-și justifice dorința de a trăi, care ascunde, de fapt, frica atavică de moarte. In beciul-temniță mai sînt aruncați mama celor trei copii, starostele satului (ambii, acuzați de colaborare cu partizanii)  și o fetiță evreică, condamnată la moarte pentru că refuzase să îi divulge pe cei care o adăpostiseră. Conflictul de principii dintre condamnați este domolit de mamă, care le reproșează disperată ambilor că, din cauza lor, copiii ei vor rămîne pe drumuri. Camera, atentă la prim-planuri, dezvăluie trăiri de o intensitate, adîncime morală și putere de sugestie cum rar întîlnim în cinema, susținută de o echipă actoricească dăruită trup și suflet filmului. 
A doua zi dimineață cei cinci sînt duși spre eșafod, însă teatrul confruntărilor morale se intensifică. Sotnikov încearcă să îl convingă de comandantul german să o elibereze pe mamă, luîndu-și asupra sa toată vina și pledînd pentru nevinovăția femeii, însă zadarnic. Rîbac, dimpotrivă, insistă cu disperare să fie primit în poliția Marelui Reich și este, pînă la urmă, primit. Lui îi revine sarcina să ajute la spînzurarea a camarazilor săi. La execuție este forțat să asiste tot satul. Un băiețel cu o căciulă militară cu steaua roșie desprinsă îl privește insistent pe Sotnikov, chiar cînd acestuia i se pune ștreangul de gît, și acesta îi zîmbește. Abia după execuție Rîbak realizează ce a făcut, e cuprins de disperare și încearcă de două ori să se spînzure în WC-ul poliției, dar nu reușește. In drum spre noii săi șefi, Rîbak, rămas singur în curte, urlă de disperare. 



Mai multe informații despre curs, pe: https://www.dalles.ro/cursuri-de-cultura-si-educatie-cinematografica/capodopere-ale-filmului-rus/
Bilete și înscrieri, pe situl Universității Dalles: https://www.dalles.ro

”Un bulgăre de humă” - joi 16 ianuarie, 18.00, Universitatea I. Dalles

In cadrul cursului de cultură și educatie cinematografica ”Responsabilitate istorică și adevăr în filmele lui Nicolae Mărgineanu”, vă invităm la proiecția comentată a filmului Un bulgăre de humă.
Film biografic de fictiune despre prietenia dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu și iubirea imposibilă a marelui poet cu Veronica Micle. Dramă, 84 min. 1989. Regia: Nicolae Margineanu. Scenariul: Mircea Radu Iacoban. Cu: Dorel Vişan, Adrian Pintea, Marcel Iureș, Carmen Tănase, Maria Ploae, Ovidiu Schumacher.

Pagina eveniment: https://www.facebook.com/events/2343171929306946/
Bilete pe: https://www.dalles.ro/

De la "raiul" Celui de-al treilea Reich la Raiul lui Dumnezeu; via Koncealovski

Apărut în Ziarul Lumina din 25 februarie 2017

Andrei Koncealovski este unul dintre rarii regizori a căror carieră se îmbunătățește constant în faza de senectute. 

În 2014, drama sa cvasi-documentară „Nopțile albe ale poștașului Aleksei Triapițîn” (The Postman’s White Nights) cucerea Leul de Argint la Veneția. Simplu și transcedental, de o frumusețe care îți taie respirația (amintind, surprinzător, de Exilul lui Zviaghințev, implicit de Tarkovski, de al cărui transcedentalism multă vreme Koncealovski se dezisese), filmul continuă tema provinciei ruse în opera regizorului, dar o ridică la nivelul contemplației pure și al metafizicii. 

Cu totul alt tip de poveste avem în „Raiul” (Paradyse), drama istorică produsă de regizor în 2016 împreună cu studioul german DRIFE Filmproduktion, film considerat aproape unanim drept cea mai prețioasă piesă din cariera acestuia. Carieră cu spectaculoase schimbări de macaz, dar care a numărat nu puține succese și câteva capodopere, intrate ca repere în istoria filmului. 

Laureat la Veneția tot cu un Leu de Argint și cu încă patru premii, câștigător și al altor importante distincții, propus de Rusia la Oscar și intrat pe lista scurtă (motiv pentru care a putut fi văzut și în România), filmul este, cum apreciază la unison specialiștii, o operă grandioasă, foarte profundă și elegantă, cu un mesaj foarte important pentru omenire, adică „tot ce își poate dori un regizor”. 

„Raiul” readuce în actualitate tema celui de-al treilea Reich, a colaboraționismului francez și a Holocaustului, dar perspectiva din care este privit acest cataclism istoric este cu totul neașteptată.

Originalitatea fundamentală a filmului rezidă, în primul rând, în structura scenariului (scris de regizor împreună cu Elena Kiseleva, coscenarista sa și la Nopțile albe ale poștașului...”), alcătuit din numeroase monologuri retrospective și introspective, alternate cu flash-back-uri de acțiune reală. Sinceritatea actorilor, care nu interpretau, ci trăiau totul pe viu în fața camerei (inclusiv în timpul lungilor interviuri în gros-plan) - cum mărturisea Iulia Vîsoțkaia, protagonista peliculei -, rafinamentul simplu al imaginii în alb/negru, cu profunzimi de penumbre și compoziții neașteptate, au adăugat substanță acestei osaturi. 

 

Trei personaje își povestesc viața în fața camerei, ca în fața unui tribunal: Olga, o rusoaică aristocrată de la Paris, director de modă la revista Vogue, intrată în Mișcarea de Rezistență, francezul Jules (alias Philippe Duquesne), un burghez așezat, familist, șef al Poliției colaboraționiste, și ofițerul SS de rang înalt Helmudt (alias Christian Clauss), specialist în slavistică, îndrăgostit de Cehov, dar și de Hitler, care își abandonează doctoratul în favoarea carierei militare, în care crede cu toată convingerea. 

 

Olga este arestată pentru că ascunsese copii evrei de naziști. Dosarul ei este investigat de Jules. Ingrozită de iminența torturii, Olga i se oferă în schimbul unui tratament preferențial. Trocul urmează să aibă loc a doua zi, dar nu se mai produce, pentru că Jules este împușcat de Mișcarea de Rezistență chiar în fața fiului său. Olga ajunge în lagăr, unde marea ei durere este că îi întâlnește pe cei doi puști pe care crezuse că îi salvase. Femeia mondenă învață regulile luptei pentru supraviețuire și conduita socială a junglei. Aici este descoperită de Helmudt, odinioară îndrăgostit de ea în urma unui flirt de vacanță. Sentimentele lui renasc. Olga devine camerista și ibovnica lui oficială. Misiunea tânărului ofițer, vestit pentru probitatea sa, este investigarea cazurilor de corupție în lagărele germane, ceea ce îl face antipatic, dar și temut, în ochii colegilor săi. Concluzia acestora e că aici „totul se fură” (nimeni nebăgând în seamă viețile deținuților). Războiul e pe sfârșite, naziștii își presimt înfrângerea și Helmudt hotărăște să o salveze pe Olga și să fugă cu ea în America de Sud. Olga acceptă surprinsă, cu toate că nu îl iubește pe Helmudt, cu condiția de a-i lua cu sine pe cei doi copii, ceea ce el refuză categoric. 

 

Strângându-și lucrurile de plecare, Olga asistă cum un nou grup de deținuți dintre cei mai bolnavi sunt selectați pentru camera de gazare. Dintre aceștia, șefa pavilionului, o ucrainiancă, o roagă cu disperare ca, după eliberare, să-i transmită vestea morții ei fetiței sale. În câteva clipe, sub presiunea baionetelor soldaților nemți, Olga își rescrie destinul, schimbându-l cu acela al colegei. Motivația sa, rostită în fața camerei: „ea avea pentru cine trăi!”

În acest moment înțelegem cine este personajul absent, în fața căruia au loc lungile interviuri. Ințelegem și degajarea povestitorilor, atipică pentru un tribunal ca cel de la Nurenberg. O voce rostește din off „Poți intra!”, iar toate reticențele de odinioară ale regizorului împotriva metafizicii pe ecran capitulează.