Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

”Patimile Mariei”: pro sau antireligios?


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 15 noiembrie 2014 și preluat de portalul Culturavietii.ro din 24.11.2014, unde până pe 6 martie 2015 are 475 vizualizări. 

Tragedia psihologico-religioasă ”Patimile Mariei” (Kreuzweg, titlu internațional: Stations of the Cross, adică ”Drumul crucii”, 2014), a tânărului video-artist și regizor german Dietrich Brüggemann, pare, la prima vedere, oarecum atipică pentru tendințele cinematografului european de azi. Și totuși, pelicula a entuziasmat Festivalul Internațional de la Berlin, unde a primit Premiul pentru scenariu și Premiul Juriului Ecumenic, continuându-și cu succes cariera festivalieră pe mapamond și cucerind multe alte distincții, la Edinburgh, Varșovia, Traverse City (S.U.A.), în Serbia și încă un Premiul Ecumenic în Norvegia. ”Pentru că demască fundamentalismul religios”, au spus tabloidele occidentale; pentru că ”ne atacă”, vor spune unele grupuri creștine; să fie atât de simplu? 
 
Filmul, scris de regizor împreună cu sora și colaboratoarea sa, Anna Brüggemann, se poate numi un studiu de fenomenologia religiei în societatea vest-europeană de azi, în care excluziunea progresivă a Creștinismului din viața publică și relaxarea extremă a conduitei creștine au condus la enclavizarea grupurilor tradiționaliste în forme necomunicative, rupte dureros de restul societății. Despre drama unei asemenea familii catolice conservatoare, hăituită de un mediu social intolerant prin liberalizarea extremă și confruntată, în același timp, cu dispute intrafamiliale, vorbește filmul de față. 
 
Povestea lasă loc liber unei dispute care ține de sociologia receptării: cine discriminează pe cine? cine este intolerantul și cine victima? Ca și în cazul filmului lui Cristi Mungiu ”După dealuri”, răspunsul la aceste întrebări va fi radical opus, în funcție de educația și viziunea despre religie a spectatorului. 
 
Filmul lui Dietrich Brüggemann povestește drama unei adolescente de 14 ani dintr-o familie catolică cu mai mulți copii, care nu recunoaște reformele de credință, rit și conduită adoptate la Conciliul Vatican II (precum înlocuirea în biserici a muzicii gregoriene cu cea modernă, abandonarea în cult a limbii latine, atingerea ostiei cu mâna, liberalizarea relațiilor dintre tineri, dominația scientismului, refuzul integral al muzicii rock etc). Acești creștini, extrem de minoritari și realmente inadaptați (în orașul în care se petrece acțiunea există o singură astfel de parohie ”reacționară”), sunt înfierați de societatea germană actuală cu eticheta de fundamentaliști. Tragedia lor, urmărită empatic și inteligent, fără efuziuni sentimentale, dar și fără sarcasm sau virulențe satirice, face subiectul filmului. Această abordare, deschisă oricărui tip de lectură, apropie pelicula de ”După dealuri” al lui Mungiu.

Filmul urmărește abil interrelaționarea conflictelor catehetice (dintre catolicismul tradițional și cel ”aggiornat”) cu cele psihologice (dintre mamă și fiică, respectiv dintre familia tradiționalistă și societate). Maria, o fire foarte sensibilă, introvertită și, cum susține, ”îndrăgostită de Dumnezeu”, Căruia vrea să-i dedice viața, este dominată de mama sa, o femeie credincioasă, dar posesivă și excedată de greutățile familiale, ceea ce o face să transforme rigorismul religios într-un sistem de control și opresiune al familiei sale. Marea dramă a familiei și în primul rând a mamei este boala nediagnosticată a fiului mai mic, care nu vorbește și este suspect de autism. Mama, o fire dură, nu are răbdarea să îl îngrijească și sarcina aceasta îi este preluată de Maria, care se ocupă cu multă dedicare de frățiorul cel mic. Totuși, nervozitatea mamei nu cedează, iar țapul ispășitor al frustrărilor mamei (care pare a recepționa inconștient boala copilului ca pe propria vinovăție) devine cel mai docil dintre membrii familiei, Maria. Aceasta rezistă până la Confirmare, moment așteptat cu înfrigurare, dar exact atunci sănătatea ei cedează și nu se va mai reface. Marea taină sufletească a copilei, pe care o dezvăluie, voalat, doar profesorului de religie și confesorului, este dorința de a-și sacrifica viața pentru însănătoșirea frățiorului ei. Va primi Dumnezeu acest sacrificiu? Moartea Mariei, urmată de însănătoșirea subită a frățiorului, care își recăpătarea vorbirea spontan, este o minune sau o simplă coincidență? Și dacă este o minune, poate fi ea exploatată ”mediatic” și religios de către familia, care, după ce până atunci o oprimase, este hotărâtă să-i întocmească dosarul pentru sanctificare? Poate Biserica Catolică glorifica astfel un eșec educațional și catehetic? Este Maria o sfântă sau o victimă? Acestea sunt întrebările pe care filmul le pune, lăsându-ne pe noi să răspundem. 
 
Supliciul Mariei este asimilat de scenariști drumului Crucii lui Hristos, acțiunea fiind împărțită, asemeni picturilor înșiruite pe pereții laterali ai bisericilor catolice și protestante, în etapele calvarului Golgotei, enunțate canonic - scurte inserturi catehetice, care ritmează, fără alt comentariu auctorial, linearitatea derulării dramei: ”Iisus Își poartă Crucea”, ”Iisus se întâlnește cu mama Lui”, ”Simon Cireneanul Îl ajută să ducă Crucea”, ”Veronica șterge fața lui Hristos”, ”Iisus cade sub povara Crucii”, ”Iisus cade a doua oară”... 
 
Câteva subtile observații de viață subliniază hiatusul de limbaj și Weltanschauung între unele eclave religioase și restul lumii, în care fiecare își are dreptatea sa: învățată de profesorul de religie că un bun creștin este dator să-I sacrifice câte ceva din plăcerile sale lui Dumnezeu, Maria, după ce-și autodisciplinează orice impuls de cochetărie specific vârstei, se întreabă dacă ar putea să-i sacrifice Domnului frumusețea unui peisaj... Avertizată de malignitatea muzicii rock, Marie refuză să se implice în ora de sport de la școală, desfășurată în ritmul unui pop anodin, pe motivele satanismului muzicii, înfruntând eroic sarcasmele necruțătoare ale colegilor și izolarea, cu care este ulterior pedepsită de aceștia. 
 
Finețea interpretării, în special a cuplului protagonist mamă-fiică, salvează pelicula de pedanterie și de orice notă acuzatorie sau bombastică. Impresionează partitura de excepție, foarte sinceră a tinerei actrițe de 14 ani Lea van Acken în rolul titular și cuplul acesteia cu personajul sincopat și complex al mamei (Franziska Weisz); jocul ambelor conferă filmului o emoție de o delicatețe rară în cinema-ul german și vest-european contemporan.

Niciun comentariu: