De ce vedem filme?...

De duminică 31 mai 2015, urmăriți pe platforma orthonews.ro o nouă rubrică de cinema!

http://www.orthonews.ro/de-ce-vedem-filme/

Întrebarea, în ultrabanalitatea ei, a fost reluată ciclic de gânditori ai audiovizualului, a dat titluri de cărți, se rostește în treacăt, fără ca subiectul să se epuizeze în vreun fel. 

Religioși sau areligioși, mistici sau pozitiviști, serioși sau distrați, implicați până-n gât în realitatea din jur sau veșnic visători, supratitrați sau autodidacți, sociabili sau introvertiți, conservatori sau progresiști, entuziaști sau blazați, învățăcei sau învățați, împărați, freelanceri sau proletari, ne place să vedem filme. Și nu contează genul sau subiectul filmelor pe care le prizăm, care ne grupează pe afinități, cât actul poveștii spectaculare în sine, venite la tine acasă sau în sala de cinema. 

 

Dreptunghiul ecranului fascinează, încărcându-ne de cele mai înalte și aprinse așteptări. Coborându-ne, cu mic cu mare, la naivitatea copiilor. S-au scris în ultima vreme, în mediile creștine în special, prea multe lucruri, cel mai adesea justificate și importante, despre aspectele malefice ale acestei fascinații, pentru ca eu să le mai repet. Anatemizăm cutia malefică a poveștilor, dar continuăm să-i dăm târcoale și ne așezăm, până la urmă, iarăși în fața ei. Zapând pe alt canal, pe Animal Planet, de pildă, sau pe Arte, sau pe canalele occidentale, pentru a scăpa de vulgaritatea și lipsa de profesionalism a televiziunilor autohtone, ori comutând pe video-player, pe youtube, oriunde, căci audiovizualul ne împresoară de pretutindeni. Și chiar dacă ne împotrivim și ne legăm cu jurăminte temporare ”de castitate”, până la urmă revenim iar la filme. 

 

De ce? Să fie vorba numai de viciu și slăbiciune, cum susțin apologeții nocivității funciare a ecranului? Desigur că adesea e viciu și slăbiciune, și totuși... Oare numai viciul ne face să venim și să revenim la cinema? Să nu uităm de pledoariile în favoarea Artei a șaptea, apărute încă de la începuturile cinematografului, venite în genere din zona unor teoreticieni rupți de experiența credinței; pentru ei ecranul reprezenta o mistică în sine. Ei vorbeau despre cinegenie, despre ”al șaselea simț”, dezvoltat de Arta a șaptea, adică despre fascinația hipnotică a cufundării în integralitatea vieții, pe care celelalte arte o oferă doar parțial; fără a avea cunoștințe teologice, ei vorbeau despre o experiență mistică autentică. Să fie, așadar, maculată în întregime de viciu și de tenebre această ”experiență mistică” a ecranului? 

 

Mult mai înrădăcinată decât viciul este, în spectator, așteptarea filmului care îi va schimba destinul, care îl va învăța să gândească, ori îl va însenina după o zi deprimantă, care îi va oferi ceea ce viața nu a reușit să-i ofere, așteptarea filmului-panaceu universal. 

 

Ce se ascunde de fapt în spatele acestui pretins mesianism al ecranului? Manipularea și mesajele subliminale strecurate insidios spre înrobirea mentală a populației, vor exclama unii. Da, acestea se ascund adesea în micro- și macrotexturile peliculei și industriei media, dar ele țin de factualitate, de maleficitatea cu care cei maculați umplu noile forme ale tehologiei și artelor, iar nu de reflexul primar plin de speranță, cu care se îndreaptă omul (neinstruit) spre ecran; și pe care cel instruit și-l reprimă, dar nu până la capăt. 

 

Așadar, ce sperăm să primim din partea ecranului, a peliculei cinematografice în desfășurare? Același lucru ca de la poveste: o experiență de viață formatoare, o împărtășire din fericirea sau nefericirea altora, imboldul de a fi mai buni, o lărgire a universului propriei vieți și conștiințe. Contactul cu povestea cinematografică, cu povestea în general, este esențialmente formativ și spiritual. Toate celelalte sunt aderențele parazite, aceleași care se lipesc și de eros, de cunoaștere, de libertate, adică de marile daruri cu care ne-a înzestrat Dumnezeu și fără care viața omenească nu este autentică. 

 

Esența cinematografului constă în împărtășirea cât mai plenară a poveștii, a marii povești de viață. A poveștii, spuse odinioară de la bătrân la copil la gura sobei, ori la șezătoare, în reunirile formative ale aceleiași generații, a poveștii de bună-vestire ori de avertisment, care aduna cândva toată comunitatea sătească, asigurând continuitatea transmiterii unei învățături, căreia barzii știau să-i confere autenticitate și fascinație. Iar fascinația actului povestirii se reduce, la rândul său, la fascinația transmiterii marii vestiri a deschiderii Împărăției lui Dumnezeu aici, acum și în veac, pentru cei ce vor s-o primească, pentru cei ce vor fi ascultat și înțeles Marea Poveste. 

 

Aceasta e și esența cinema-ului. Celelalte, oricât de multe și de apăsătoare, sunt doar bavuri, aderențe.