Nocturnă de radio-taifas despre film, Quo Vadis 2025 și secția Cinema de la Alba Iulia, duminică la RRC

Duminică pe 19 octombrie 2025 spre miezul nopții, de la ora 23,30 la 24, la emisiunea ”Credință și cunoaștere” de la Radio România Cultural, ascultați taifasul meu cu realizatorul Cristian Curte despre tentațiile și capcanele filmului, precum - și mai ales - despre două fuziuni unice palpabile dintre cinema și spiritualitatea creștină: secția de Cinematografie, Fotografie și Media a Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității ”1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, respectiv Festivalul Internațional de Film ”Quo Vadis”, a cărui a doua ediție o așteptăm cu înfrigurare (Iași, 1-5 noiembrie 2025). 

Retrospectivă-medalion ”Tenghiz Abuladze - 101 de ani de la naștere” la Râmnicu Vâlcea

Azi, 10 septembrie 2025, la Râmnicu Vâlcea, sub auspiciile deja tradiționalei Luni dedicate Sfântului Antim Ivireanul, patronul orașului, debutează Retrospectiva-medalion ”Tenghiz Abuladze - 101 de ani de la naștere” - un omagiu extrem de actual adus cinematografiei georgiene, libertății de conștiință și puterii transfiguratoare a artei. 

Programul Festivalului de film georgian „Conștiința libertății” cuprinde legendara trilogie cinematografică a genialului cineast caucazian: trei structuri dramatice complexe, cu dense conotații simbolic-poematice, ce angrenează un discurs metaforic despre lupta eroică dintre tiranie și libertatea de conștiință în istorie și contemporaneitate. 

Organizator principal: Arhiepiscopia Râmnicului, cu sprijinul Ambasadei Georgiei, al Primăriei municipale, al Consiliului Județean Vâlcea și al Teatrului ”Ariel”. 

Gazdă: Cinema ”Geo Saizescu” 

Prezentator și comentator: Elena Dulgheru

Programul proiecțiilor comentate: 
Miercuri, 10 septembrie, ora 18 - „Copacul dorințelor” (1977), durata: 107 minute.
Joi, 11 septembrie, ora 18  - „Ruga” (1967), durata: 76 minute
Vineri 12 septembrie, ora 18 - ”Căința” (1987), durata: 153 minute.

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile. 

Prezentarea filmelor

"Ruga" (titlu internațional: Molba, titlu original: Vedreba), Gruzia-Film, URSS, 1967. Dramă istorico-filosofică, poem vizual. 

Regia: Tenghiz Abuladze. Scenariul: Tenghiz Abuladze, Rezo Kveselava și Anzor Salukvadze, după texte ale scriitorului Vaja-Pșavela. În rolul principal: Spartak Bagașvili. Imaginea: Aleksandr Antipenko. Montajul: Lusia Vartikyan. Muzica: Nodar Gabunia

Durata: 76 minute.

Filmul este o pildă poematică vizuală despre relația cărturarului cu societatea în care trăiește, în special cu tirania și nedreptatea: are scriitorul, intelectualul dreptul moral să se retragă din fața cruzimii si nedreptății sociale în turnul de fildeș al operei sale, ori este dator să le înfrunte? Iată întrebarea lansată de film. 

 "Ruga" este primul din trilogia care inaugurează etapa de maturitate artistică a genialului cineast, trilogie continuată cu "Copacul dorinței" (titlu original: Gvâris tskala, titlu internațional: Drevo jelanija, 1977) și "Căința" / Pokaianie (1984). 

 Filmul este inspirat de motive din opera poetului național georgian Vaja Pșavela, în special din poemele "Aluda Ketelauri" și "Oaspetele și gazda". 

 Filmul folosește ca pretext momente de intoleranță religioasă dintre creștinii și musulmanii din Transcaucazia medievală, cu deznodămînt tragic, comentate poetic și filosofic, pentru a dezvolta o meditație asupra binelui și răului în lume, lansînd dureroasa întrebare asupra inexorabilității răului. 

 Moartea "cavalerilor" binelui și dreptății îl face pe Poet să cadă în disperare și să renunțe la luptă; el este încurajat atunci de personajele sale, care îl conving să reia lupta activă cu răul lumii. 

 Filmul este compus din două povestiri independente narativ, legate tematic. Prima relateaza viața unui războinic cecen, ucis în luptă de creștinul Kevsur Aluda. Totuși, impresionat de curajul inamicului său, creștinul nu retează mîna dreaptă a războinicului ucis, potrivit obiceiului, ceea ce este un semn al dezonorării. Aceasta atrage oprobriul bătrînilor satului, care îl expulzează pe Aluda din comunitate pentru încălcarea tradiției. 

 A doua povestire îl are în centru pe vînătorul musulman inguș Jokola Alkastauri, care îl întîlnește în munți pe creștinul Kevsur Nunua Zviadauri, căruia îi oferă hrană și adăpost peste noapte. Gestul de ospitalitate este reprobat de bătrînii satului, care îl recunosc pe creștin ca făcînd parte dintr-un clan inamic și îl ucid. De supărare că nu a putut să-l protejeze pe Zviadauri și neputînd suporta ocara bătrînilor, Jokola se sinucide.

• Marele Premiu, Festivalul Internațional de Film de la San Remo, Italia (1973).

”Copacul dorinței” (titlu internațional: Drevo jelanija, titlu original: Natvris xe), Gruzia-Film, URSS, 1977. Dramă de iubire, film-pildă. A doua parte a legendarei trilogii a lui Abuladze.  

Cu un scenariu scris de regizor împreuna cu scriitorul și poetul Revaz Inanișvili după motive din mai multe nuvele de Gheorghi Leonidze (1900-1966), filmul evocă viața unui sat georgian de dinainte de revoluția bolșevică. Axa narativă principală este dată de întoarcerea în sat a frumoasei Marita, care se îndrăgostește de consăteanul sărac Ghedia. Dar rudele Maritei, susținute de starostele satului, hotărăsc să o mărite pe tînăra cu un consătean bogat împotriva voinței ei. Ghedia este alungat, casătoria are loc, dar cei doi îndrăgostiți continuă sa se întîlnească în taină. Tinerii sînt descoperiți de rudele soțului, care, împreuna cu starostele satului, o dezonoreaza public pe Marita, plimbînd-o prin sat călare cu spatele pe un măgar, o împroașcă cu noroi și o lapidează, iar Ghedia este împușcat. În jurul acestei iubiri tragice gravitează personaje pitorești, desprinse din fresca socială a satului georgian, care comentează în cheie sapiențial-sibilinică tragedia de factură shakespeariană: aristocrata închipuită Fufala, falsul filosof Bumbula, care fac hazul copiilor satului, precum și zănatecul Elioz, care caută fără succes în pădurea de iarnă un fermecat "copac al dorințelor".

Regia: Tenghiz Abuladze. 

Scenariul: Revaz Inanișvili, Tenghiz Abuladze.

Imaginea: Lomet Ahvlediani.

Muzica: Bidzina Kvernadze.

In rolurile principale: Lika Kavjaradze, Soso Jacivliani. 

Durata: 107 minute.

Premii: 

1977 — Marele Premiu la Festivalul Unional de Film din URSS.

1977 — Premiu pentru cel mai bun regizor la Festivalul International de Film de la Teheran.

1978 — Premiul special la Karlovy Vary.

1979 — Premiul de stat "Șota Rustaveli" al RSS Gruzine.

1979 — Premiul "David di Donatellо" pentru cel mai bun film străin al anului difuzat în Italia.

1988 — Premiul "Lenin" pentru Tenghiz Abuladze. 

”Căința” (titlu internațional: Pokaianie, titlu original: Monanieba), Gruzia-Film, URSS, 1987. 

Dramă istorică, film-pildă de meditație asupra totalitarismului și libertății de conștiință. 

Subiectul filmului e centrat pe dictatorul Varlam Aravidze, primarul unui oraș de provincie, care a distrus viața pictorului Sandro Barateli și a soției sale, singurii care au îndrăznit să se opună planurilor dictatorului de a dărîma cea mai veche biserică din oraș penttu construirea unui complex sportiv. Peste ani, în momentul decesului lui Aravidze, Keti Barateli, fiica cuplului martirizat, își răzbună părinții într-un mod cu totul neașteptat, conferind martiriului familiei ei și al întregii comunităti de rezistență antitotalitară o valoare cosmică. Asumîndu-și și ea condiția de martir, Keti transformă acestă "sapiențială razbunare" într-un act de restabilire a ordinii divine. 

Terminat în 1984, filmul a fost imediat interzis și doar reformele Perestroicii i-au dat undă verde către ecrane: prima difuzare a filmului a avut loc în URSS la sfîrșitul anului 1986 și a zguduit imediat și iremediabil toate straturile opiniei publice. Filmul cucerește Marele Premiu la Cannes în 1987, în URSS i se decenează șase premii NIKA în 1988 și cunoaște un succes fulmimant nu doar festivalier, ci putem spune planetar, de lungă durată, provocînd, în special în blocul socialist, o adevarată metanoia a conștiinței politice. Este ultimul film al trilogiei începute cu "Ruga" și "Copacul dorinței".

"Căința" lui Abuladze este unul dintre cele mai influente și mai transformatoare filme ale cinematografiei mondiale, din momentul lansării sale și pînă azi. 

 

Regia: Tenghiz Abuladze.

Scenariul: Revaz Inanișvili, Tenghiz Abuladze. 

Imaginea: Lomer Ahvlediani.

Muzica: Bidzina Kvernadze. Aranjamente muzicale din Arvo Pärt (fragment din „Tabula rasa”), L. van Beethoven (addagio din Sonata Lunii, fragment din finalul Simfoniei a IX-a), Verdi (aria lui Manrico din ”Trubadurul”), Claude Debussy (Preludiu la piesa „Pași în zăpadă”), Aram Haciaturian („Dansul săbiilor” din baletul „Gaiane”), Charles Gounod (fragment din oratoriul „Moarte și viață”), „Sunny” de „Boney M”. 

In rolurile principale:

Avtandil Maharadze (Varlam Aravidze și Abel Aravidze, fiul lui Varlam)

Merab Ninidze (Turnike, fiul lui Abel)

Zeinab Boțvadze (Keti/Ketevan Barateli, cofetareasă)

Ketevan Abuladze (Nino Barateli, mama lui Ketevan).

David Giorgobisni (pictorul Sandro Barateli).

Premii: 

1987, Marele Premiu la Festivalul Unional din URSS.

1987, Festivalul de la Cannes - Marele Premiu al juriului, Premiul FIPRESCI, Premiul Juriului Ecumenic pentru regizor. 

1987, URSS, șase categorii de premii NIKA: Cel mai bun film de ficțiune, Cea mai bună regie, Cel mai bun scenariu (Nina Djanelidze, Tenghiz Abuladze, Revaz Kveselava), Cea mai bună imagine (Mihail Arganovici), Cea mai bună scenografie (Gheorghi Mikeladze), Cel mai bun rol principal masculin (Avtandil Maharadze).

1987, Premiul special pt. cel mai bun actor principal la Fest. film de la Chicago.

1988, Polonia, Premiul Criticii pentru cel mai bun film străin rulat în Polonia.

DESPRE FIZIOLOGIA MINUNII

 

Meditație de Duminica Vameșului și a Fariseului pe marginea unei polemici recente, legate de natura (reală sau înșelătoare) a unei minuni: strălucirea icoanei unuia dintre sfinții canonizați, cu ocazia ceremoniei de marți pe 4 februarie 2025 din curtea Patriarhiei Române. 

Publicat pe 9 februarie 2025 pe platforma ActiveNews

Primii care au observat fenomenul optic suprins de camera foto au spus că este o minune, vestea s-a rostogolit viralizant, preluată de entuziasmul colectiv. Ulterior, alții au descoperit că primii încurcaseră sfîntul de pe icoană (nu era Arsenie Boca, ci Visarion de la Lainici), și au susținut că fenomenul optic este fenomen optic și nimic mai mult. Ceea ce susțin pînă azi. Categoria a doua îi acuză pe primii de obscurantism, credință rudimentară și necunoaștere a legilor reflecției (?!!), jignindu-i și tratîndu-i cam de sus, susținînd că primii ar fi pradă manipulării și că ce se vor face ei, bigoții, cînd vor începe hologramele magnifice pe cer cu Buddha-Krishna și toate alea... Categoria I și-a înghițit gălușca, care era și cu umplutură (că na, mai încurcaseră și sfîntul din icoană!) și tace rușinată. Categoria ”intelectualilor” jubileză. Damian Stănoiu - și mai tare...! 

Dar eu zic așa: Nu toate minunile lui Dumnezeu sînt făcute prin sfidarea legilor fizicii, biologiei, chimiei, astronomiei etc. Am citit cu atenție despre mai multe asemenea subiecte. O să dau cîteva exemple din memorie. 

Cîndva am vizionat un documentar științific, care furniza o ipoteză plauzibilă a explicației minunii despărtirii apelor Mării Roșii de către Moise, ipoteză bazată pe mecanica fluidelor în condiții atipice: un vînt foarte puternic, direcționat de sus, ca un jet de mare presiune - se pare că aici era minunea (sau acțiunea directă a) lui Dumnezeu, care despărțise apele. Savanții modelaseră fenomenul aero-hidrodinamic în laborator: le ieșise! Așadar, ceva de genul: Moise lovește cu bastonul în mare și Dumnezeu suflă un curent energic de aer de sus, despărțind apele. Conlucrare teandrică. Teologic - este corect!  Minunea este conlucrare. Chiar și cînd omul participă la ea doar prin smerenie activă sau prin rugăciune. Aici, Moise participase prin credință și ascultare. Iar Dumnezeu împlinea. Dumnezeu lucrează ușor cînd este credință și ascultare. 

Alt caz, despre care am citit explicații plauzibile și coerente: oprirea soarelui pe cer la rugăciunea Sfântului Iisus Sirah - evident, nu era vorba de oprirea mișcării de rotație a pământului în jurul axei, care ar fi condus la perturbări gravitaționale, urmate de catastrofe de tot felul pe toată planeta, ci de un fenomen optic. Realizat de Dumnezeu ca urmare a rugăciunii cu inimă zdrobită a lui Iisus Sirah  și a ascultării evreilor față de Yahve, Care le-a indicat un anumit tip de rugăciune (cu înălțarea mîinilor). Credința, ascultarea și asceza lor a adus și bunăvoința divină, manifestată prin minunea unei mari biruințe militare în condiții de dezavantaj numeric evident. 

Dacă ne apropiem mai mult de minunile vindecărilor miraculoase, măcar a celor din zilele noastre, atestate de medici și pacienți, uneori cu lux de amănunte medicale, vedem adesea că ele se produc de preferință treptat, fără șocuri și, în aparență, firesc: minunea nu exclude firescul! Dumnezeu, de obicei, nu Își sfidează legile (de ce ar face-o?!), ci le optimizează în folosul omului. Sînt multe culegeri de asemenea minuni contemporane, ale Sf. Gherontie de la Tismana, de pildă, și multe altele. Și vedem că, cel mai adesea, Dumnezeu lucrează așa. Fără ”fachirisme” și gesturi spectaculoase, fără ”Deus ex machina”. Optimizează stazele organismului bolnav, pînă cînd acesta intră în autovindecare. Desigur că și aici e o minune, dar nu una ”sfidătoare” și spectaculoasă, ci una osmotică, petrecută în intimitate. Așa lucrează iubirea. Căci Dumnezeu nu iubește fachirismul, minunile circărești, ci discreția, taina, noblețea. Și, eventual, anonimatul. 

Alt exemplu clasic: curcubeul - fenomen natural de refracție, explicabil prin legile opticii clasice, totuși, cînd îl trimite Dumnezeu într-un loc sau altul, îl receptăm ca pe un semn ceresc, legămîntul lui Dumnezeu cu oamenii, și avem fundament biblic în asta. La fel și halourile solare, ca cele de pe Tabor și din Ceahlău, produse cu predilecție la anumite sfinte sărbători. E o habotnicie să le constați ori să le iei ca un semn ceresc? Duce asta la necredință, la erezie, la exaltare?! Nu am observat! Dimpotrivă! Ori e de preferat să întorci fundul minunii, pretinzînd, filosofic, că cea mai mare minune este ”cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine”? O fi pentru unii, dar nu pentru ortodocși! Protestanții preferă varianta kantiană. Dar ortodocșii preferă osmoza - minunea vie, lucrătoare organic, și nu neapărat chestionată, cît timp aceasta nu le tulbură buna relaționare cu Dumnezeu.

  În timpul aresturilor pandemice, în rarele procesiuni cu icoane la vedere, uneori o cameră surprindea lucirea puternică a icoanei. Părăsiți și închiși în case, amenințați de viruși și arafați, ne bucuram cu toții că măcar Dumnezeu nu ne-a părăsit: și asta era minunea, de care aveam nevoie ca de apă atunci! Și inima ne șoptea că nu sîntem în autoînșelare și nimeni nu-și bătea capul cu dileme de reflecție și refracție! Tot atunci, exaltarea luminoasă orbitoare a crucii cîte unei biserici unde se ținuse, în taină, sfînta liturghie, ne bucura enorm, ca un semn de biruință asupra terorii fauciene, și ne dezgheța spiritul. Mai cîrcoteau atunci fariseii ca acum? Mai analizau la microscop capacitatea de reflecție a foiței de aur a crucilor și icoanelor? Nu, că tuturor le tremurau oasele: lumea era paralizată de frică, nu îi dădea nimănui mîna să facă exerciții intelectualiste. Exaltarea aurorală ne dădea tuturor speranțe, mesajul minunii era ortodox, ceea ce ne întărea duhul, și asta conta enorm. Și nu era autosugestie! Iar de unde anume venea fenomenul din punct de vedere optic, adică unde anume se intersecta raza voinței divine cu raza solară reflectată în folia aurită, pătrunsă în obiectiv, mai puțin conta. Evident că erau raze de soare, dar iată că acestea impresionaseră maximal ”pelicula” foto, ca apoi să impresioneze retinele noastre și noi să ne înseninăm inimile! Unde se intersectează aici raza bunăvoinței divine cu raza fizică solară, mai puțin contează, dar intersecția aceasta există și ea definește minunea! 

Dar acum sîntem relaxați, lockdownurile se pare că nu ne amenință, și fariseii își permit să relativizeze minunea, că nu-i mai împunge frica în coaste! N-ar fi nimic rău aici, de-ar gîndi cu frică de Dumnezeu și cu evlavie, iar nu cu dispreț. Atunci, frica pandemică ne smerea pe toți și nu ne permitea să teoretizăm speculativ în jurul minunii. Acum ne permitem! Dar cum?! Dacă judecata mea mă îndeamnă la dispreț față de semeni, ea nu este bună, căci am pierdut harul, și nu mai raționez în lumină, iar discernămîntul se duce! Dar exact în felul acesta, cu dispreț față de semenii lor, au raționat ”teoreticienii minunii” de azi! 

Rar apelează Dumnezeu la ”minuni ”hard”” - teleportări, fenomene antigravitaționale,  transsubstanțieri (pe care le avem la fiecare liturghie) și altele ca acestea: Dumnezeu nu iubește codurile tari. A apelat la ele la Facerea Lumii, ca să zic așa, și apelează la ele doar acolo unde nu se poate altfel. Cea mai mare minune, sau cea mai tandră, este să ne schimbe nouă ”dioptriile”. Adică să ne facă să Îl vedem. Și să Îi recunoaștem astfel manifestarea, inclusiv prin minuni. Taina inimii trebuie să rezoneze cu taina minunii. Să le simțim duhovnicește la fel, în duhul învățăturii ascetice creștine. Atunci știm că nu sîntem în înșelare.

Așa și aici, pe 4 februarie 2025, în curtea Patriarhiei: unii văd exaltarea luminoasă a icoanei sfîntului nou-proslăvit și se bucură cu smerenie, sporindu-și credința (că e Sf. Arsenie Boca ori Visarion de la Lainici mai puțin contează, zic eu, că sfinții se bucură împreună, iar Dumnezeu îi îmbrățișează pe toți). Dar alții, experții în fizică de clasa a VII-a, fac pe fariseii circumspecți și îi acuză pe primii de naivitate și bigotism, închipuindu-se atât de evoluați spiritual, încît minunea - care e jertfă Dumnezeiască, atenție! - nu le mai trebuie, disprețuind astfel nu doar pe semenii lor cu o credință mai spontană, ci și iubirea lui Dumnezeu, pogorîtă în taina minunii. 

Unde este trufia intelectuală? Unde este lipsa de aplecare cu dragoste, sensibilitate duhovnicească și grijă, față de lucrarea lui Dumnezeu? Intelectualismul ăsta ne omoară ochiul lăuntric și ne împietrește inima, ca să nu mai vedem minunea, sugerîndu-ne să ne considerăm superiori, prin intelect și spirit, minunii! Asta e curata nebunie! Ăsta e pericolul de acum, mult mai acut ca spontaneitatea și simplitatea în credință a unora. Pe cei simpli îi va apăra Dumnezeu, căci Dumnezeu îi iubește pe cei cu inima curată și cu copilăria în suflet! Căci și lui Dumnezeu îi place spontaneitatea, iar nu cugetarea sofisticată! Așadar, cu dragoste să primim iubirea cerească și cu grijă să cugetăm!

+9 februarie 2025, duminica Vameșului și a Fariseului

________________________________

Surse ale evenimentului comentat: 

Icoana părintelui Arsenie Boca [n.n.: erata se face abia mai jos în articol] a „strălucit supranatural“ la Centenarul Patriarhiei Române / video+foto

Autor: Ioan-Radu Gava, 05.02.2025

Marți, 4 februarie 2025, la Catedrala Patriarhală din București a fost organizată o serie de evenimente liturgice cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la decizia Sfântului Sinod de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a săvârșit Sfânta Liturghie, împreună cu membrii Sfântului Sinod, membrii Adunării Naţionale Bisericeşti, eveniment la care au participat sute de clerici și mireni. Imediat după terminarea slujbei a avut loc proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinţi duhovnici şi mărturisitori din secolul al XX-lea. Apoi a avut loc slujba Te Deum pentru Centenarul Patriarhiei Române şi pentru începutul lucrărilor Sfântului Sinod şi ale Adunării Naţionale Bisericeşti. Toate lăcașurile de cult din România au săvârșit la rândul lor un Te Deum pentru Centenarul Patriarhiei Române, iar clopotele au fost trase în toată țara timp de un minut. [...] Icoanele noilor sfinți din Biserica Ortodoxă Română au fost scoase din Catedrala Patriarhală în curtea din fața lăcașului de cult și Palatului Patriahal. 

Minune la Centenarul Patriarhiei. Icoana Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop a „strălucit supranatural“

Întreaga procesiune a fost difuzată video pe canalul de televiziune Trinitas TV, dar și audio la Radio Trinitas. Cei care au urmărit evenimentele de ieri de la Catedrala Patriarhală au sesizat însă un eveniment interesant. La un moment dat, o rază de soare a țintit fix icoana Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cunoscut până de curând ca părintele Arsenie Boca. Potrivit mai multor postări de pe rețelele de socializare, icoana a părut că „strălucește supranatural“.

https://www.dcnews.ro/icoana-parintelui-arsenie-boca-a-stralucit-supranatural-la-centenarul-patriarhiei-romane-video-foto_985450.html

Coiful dacic și orele astrale ale României : ”Ochii lui Dumnezeu” ne privesc!

Publicat pe platforma ActiveNews, marţi, 28 ianuarie 2025

Furtul coifului de aur de la Coțofenești și al brățărilor din tezaurul României arată ca un ultim ghiont de trezire a acestui popor și de îndemn la unitate, dincolo de orice disensiuni. Și va funcționa! Deja a inceput să funcționeze. 

       Nu întâmplător, furtul tezaurului s-a produs imediat după marea revărsare a sentimentului de biruință națională, iscată de ghirlanda nemaivăzută de hore ale Unirii, rotite cu bucurie, simultan, în toată țara: o demonstrație de unitate românească și de iubire de neam nemaiîntîlnită. Duhul Sfînt lucrează puternic în asemenea ”ore astrale”, iar demonul le urăște cumplit, căci bucuria  colectivă altruistă și plină de speranță este dintre cele mai puternice arme împotriva uneltirilor sale! 

      Nici o mînă omenească, nici un îndemn de natură ocultă, al oricărori rețele de partid, sindicaliste, mafiote, transnaționale, nu poate realiza, cu de la sine putere, o asemenea coeziune de duh românesc și la o asemenea scară. Toți participanții au simțit sublimul acelor ore, adică plenitudinea prezenței lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor! Doar oamenii surzi la experiențe spirituale, cinicii cu inima atrofiată și cu mintea ștanțată ideologic, nu simt asta. 

       Dar ”ora asta astrală”, în care neamul își refăurea sufletul și sentimentul comunitar, trebuia pedepsită, trebuia spulberată pe orice cale. Cum? Printr-un atac la inima neamului. Apropo, sufletul, în traditia populară și în cea simbolică, este reprezentat de aur - esența netrecătoare. Și în alchimie aurul este sufletul omului - descoperim asta făcînd hermeneutica unor legende despre mitul sacrificiului întemeietor. 

       Abia în urma acestui scandal aflăm că tezaurul nostru antic, o cărămidă esențială din arborele genetic al neamului românesc, fusese dus de mult ostatic în acel muzeiaș provincial nepăzit, de cîteva luni de zile. Nu am văzut ca presa să fi trîmbițat acest major act intercultural - efectiv, un eveniment muzeistic internațional de mare anvergură, așa cum ar fi fost normal și cum se face în asemenea cazuri, nici măcar cît agitase spiritele cu  ”poneii roz” ai standului nostru național, organizat de ICR la New York! Nu mai vorbesc de ilegalitatea scoaterii din țară a originalelor și de șubrezenia contractulului expozițional. Toate astea trebuie anchetate la nivel internațional, și se va face.  

      Dar, dpdv strategic, se vede că tot acest transfer tacit al tezaurului a fost folosit ca un ”plan B” de forță majoră, eventual cu funcție de șantaj. Și iată că rotirea cosmică a marilor hore românești exultarea luminoasă produsă de această horire națională a iritat într-atît niște spirite, încît ele au simțit necesitatea forței majore! Înțelegeti cine anume a simțit asta și ce anume a deranjat! Dincolo de interesele de partid, de ideologii sau concepte etnice, de simpatii europene, euroatlantice, balcanice, eurasiatice sau autohtone, comuniunea națională românească s-a produs, în tot ce are ea mai nobil și mai înălțător, și este în creștere. Și se pare că nu mai poate fi oprită. Orice atac o întărește, orice provocare o consolidează! 

       Toți participanții la manifestările de celebrare a Unirii din 24 ianuarie simt cu inima asta: e un suflu de căldură umană, bucurie nebiruită și comuniune, un suflu parcă ceresc și eliberator! Este suflul biruinței, susținute de binecuvîntarea cerească. Un suflu susținut de mișcări similare din Europa și din alte părți influente ale lumii. Toată lumea fredonează ”Hai să dăm mînă cu mînă...” și trăiește duhul Unirii. Doar prin Dumnezeu se poate realiza așa ceva. Toți cei ce au experiența comuniunii cu Dumnezeu simt duhul euharistic al acestei comuniuni naționale. 

       Așa că marele rapt nu va ține, dar, mai ales, nu își va atinge scopul! Trofeul va fi găsit, iar acest moment de mare revoltă și emoție colectivă, stîrnit de incompetența clasei noastre conducătoare, va coaliza si mai mult această țară în jurul unui ideal comun, esențial, unificator. Toți oamenii responsabili ai acestui neam reactionează cu aceeași sfîntă indignare la marele rapt național și cu același sfînt îndemn de restabilire a dreptății și al onoarei acestei țări! Onoare manifestată și în spirit, și în cultură, și în litera legii. 

      Nu mai e acum o chestiune de a fi de partea unui candidat prezidențial sau a altuia, de partea unei facțiuni politico-ideologice sau a alteia: miza e identitatea națională, însăși ”ființa neamului”. Și iată cum asemenea sintagme, demagogice pentru unii, nu mai sînt cuvinte goale! Au înviat! Raptul național și atentatul la demnitatea națională sînt cele ce le-a reumplut de sens! 

      Cei mai multi au înțeles asta, iar cei care încă vituperează furios și aberant, înecați în propriul venin și în frustrările fără număr, au căzut rău la această etapă a Marii Cerneri. Căci nu întîmplător ne trimite Dumnezeu asemenea grele încercări, și tocmai acum! O mare încercare este și un mare dar, dacă știi să te folosești activ și duhovnicește de ea... Să o folosim ca atare: inteligent, creativ, euharistic!

Rețeta fericirii și rețeta nefericirii

 Știți care-i rețeta fericirii? Curajul! Curajul de a risca pentru Hristos, curajul de a ți-L asuma pe Hristos. 

     Fiți curajoși! Mizați pe cei curajoși! Nu vă înmormîntați idealurile, așa cum au făcut-o și o fac toți colaboraționiștii sistemelor (comunist, capitalist, oricare ar fi el)! Ei sînt cei ce vă spun că ”nu se poate altfel”, pentru că ei nu au reușit! Ei și-au ratat idealul, iar acum spumegă de teamă că li se spulberă castelele de nisip, clădite pe minciună, corupție, duplicitate și impostură! 

      Alegeți-i pe cei curajoși, pe cei care vă propun un ideal și un plan de realizare a lui! Asta arată că ei au mai realizat proiecte de anvergură (chiar dacă nu au condus o țară, un partid, o multinațională...), altminteri nu ar fi fost capabili de gîndirea sistemică pe care un proiect de țară o cere. O gîndire organizată, strunită de voință și disciplină creatoare, de care cei cu ochii încețoșați și promovați de sistem nu au habar, căci este nevoie de multă osteneală și perseverență pentru a o dobîndi. Doar profesioniștii, și dintre ei, doar cei curajoși o au!  

     Nu vă înmormîntați idealurile, așa cum au făcut-o cei care confundă Idealul cu Iluzia!

     Idealul nu se construiește  de unul singur, ci împreună! Am intrat în evul în care doar împreună vom reuși! Împreună în Adevăr, în Dumnezeu și Speranță: aceasta este măsura cernerii! 

    Știți care-i rețeta nefericirii? Compromisul! Pactul cu diavolul, de dragul unei siguranțe iluzorii și egoiste, care nu te duce, de fapt, nicăieri, căci e zidită pe minciună și ipocrizie, care te duc, pînă la urmă, doar în haosul și degradarea morală produse de trădări și de perpetua confuzie a valorilor. Este calea sinucigașă, pe care mulți debusolați spiritual marșează, de dragul iluzoriei siguranțe și al carierei, ducîndu-i și pe alții la pierzare. 

    Alegeți Idealul, iar nu Iluzia! 

    Cînd caracatița tremură din toate tentaculele, e clar că i-a sosit ceasul. Nu mai alegeți caracatițele sistemului, de dragul iluzoriei siguranțe, pe care nu v-o vor oferi niciodată, căci nu au de unde! Nu vor face decît să vă sugă și mai mult sîngele - aceasta fiind singura lor hrană -, cufundîndu-vă în haosul și degradarea morală în care ei înșiși se zbat. Ochii lor tulburi și zîmbetele chinuite, deformate de frustrări, arată asta. Ca și declarațiile abia silabisite și fără noimă, citite după prompter, și bălbăielile publice, vrednice de cel mai vulgar stand-up comedy. Toate acestea arată că alții îi împing spre o poziție publică nemeritată, iar păpușarii din spatele lor vor face jocul. Nu lăsați să se mai întîmple aceasta! 35 de ani de minciună și păpușăreală politică ieftină ne-au ajuns! 

    Românii - cei mai mulți - nu au știință politică, dar Îl mai au pe Dumnezeu! Să-i iubim pe cei ce nu se rușinează de Dumnezeu, pe cei care nu renunță la Ideal! Pe ei să mizăm! O societate fără credință și ideal și-a semnat cu mîna ei condamnarea la descompunere. 

    Trăiască România! Trăiască Dumnezeu în România!

Din viața Cuvioasei Elena din Diveevo (+28 mai/10 iunie) sau taina ascultării: ”Ia mori tu în locul lui Mihail Vasilievici!”

28 mai/10 iunie: Prăznuirea Cuvioasei Elena (Manturova) din Diveevo, ucenica părintelui Serafim de Sarov. 

 Era de origine aristocratică și locuia într-un sat de lîngă Novgorodul de Jos (Nijni Novgorod), împreună cu fratele său. La vîrsta de 17 ani a văzut în vis un balaur, care încerca s-o înghită. Pe atunci ea ducea o viață lumească, dar coșmarul acesta a făcut-o să cadă în genunchi la rugăciune, făgăduindu-i Născătoarei de Dumnezeu că își va afierosi viața Domnului. Atunci balaurul a lăsat-o. De atunci Elena și-a schimbat viața: a început să lectureze cărți duhovnicești, străduindu-se din inimă să își împlinească făgăduința. Timp de trei ani, Elena a mers la părintele Serafim de Sarov, rugîndu-l să o lase să intre în mănăstire. Dar el îi tot vorbea de un mire, care trebuia să apară în viața tinerei. Ea nu înțelegea că sfîntul vorbea despre Mirele Ceresc, Hristos. 

Abia peste trei ani avva Serafim i-a dat Elenei binecuvîntarea să intre în monahism. Și îi plăcea adesea să le spună celorlalte maici, arătându-le-o pe Elena: - Iată, aceasta este conducătoarea voastră! Astfel, Cuviosul a prevăzut cu ochii minții viitorul nevoitoarei. Elena, desigur că era intimidată de asemenea cuvinte. 

Ea nu își precupețea ostenelile, trudind cot la cot cu celelalte surori. Din firea ei era foarte bună și le ajuta în taină pe multe surori. La recomandarea Cuviosului, se străduia să petreacă mai mult timp în tăcere și în rugăciune. Cu timpul, Cuviosul Serafim a însărcinat-o responsabilă cu odăjdiile preoțești și cu rînduiala slujbelor, motiv pentru care a fost tunsă rasoforă. 

Brusc, fratele ei, Mihail, de asemeni ucenic al Cuviosului Serafim, se îmbolnăvi și căzu la pat. Atunci starețul Serafim îi spuse Elenei: - Fratele tău trebuie să se mai ostenească în ogorul Domnului, spre slava lui Dumnezeu. Așa că ia du-te tu, în locul lui, la prestolul Ceresc! Fie cum binecuvîntați, părinte - răspunse cu smerenie Elena. Atunci părintele începu să vorbească mai des cu ea. Și Elena i se destăinui că, de fapt, în era frică să se întoarcă ”acasă”. - Vai de mine, bucuria mea! Moartea nu trebuie să ne îngrozească, că doar ne așteaptă bucuria veșnică! După această discuție, Elena se prăbuși de cum ieși din chilia părintelui Serafim. Reuși să ajungă, cum-necum, pînă la casa ei, unde se întinse pe pat, din care nu se mai sculă niciodată. Înainte de moarte, Cuvioasa Elena avu o vedenie: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu o duse de mînă în Cerescul Diveevo (mănăstirea cerească Diveevo), un palat de aur și cleștar, de o neasemuită frumusețe, unde Elena văzu, într-o odaie luminoasă, pe surorile de mănăstire - prezente, trecute și viitoare - în înveșmîntarea cerească, hărăzită de Dumnezeu, dar într-o altă odaie, mai întunecată, le văzu și pe cele nevrednice și triste, dezbrăcate de bucurie. Părintele Serafim asistă la această vedenie, chemîndu-i pe toți în sfîntul lăcaș. 

Cuvioasa Elena a trăit 27 de ani, dintre care ultimii opt ani în mănăstire. A trecut la Domnul pe 28 mai/10 iunie 1832. Imediat a doua zi după moarte era praznicul Sfintei Treimi și atunci, în timpul liturghiei pentru adormiți, exact la cîntarea Heruvicului, de față cu toți cei din biserică, prezenți la slujba parastasului, Cuvioasa Elena zîmbi bucuroasă din sicriu de trei ori, de ca și cum ar fi fost vie. Și Cuviosul Serafim spuse: Sufletul ei s-a înălțat în zbor ca o pasăre! Heruvimii și Serafimii s-au dat înapoi în fața ei și i-au deschis calea! S-a învrednicit această fecioară să șadă nu departe de Preasfînta Treime!” Cuvioasa Elena a fost înmormântată alături de mormîntul întemeietoarei mănăstirii, maica Aleksandra. De multe ori maicile doriseră să înmormînteze în acel loc liber vreun mirean, dar de fiecare dată, în chip minunat, Cuvioasa maică Alexandra săvîrșea cîte o minune spre a nu îngădui asta, de pildă groapa se inunda în urma unor ploi torențiale, Cuvioasa arătând că nu dorea acest lucru. Acum groapa rămăsese uscată și în ea fu coborît trupul dreptei rugătoare a mănăstirii Diveevo. Elena Vasilievna fusese deosebit de frumoasă la înfățișare, avea statura înaltă și fața rotundă, ochi negri cu priviri agere și păr negru. În anul 2000 i-au fost descoperite moaștele neatinse de stricăciune, așa cum profețise cîndva părintele Serafim.

Marina Tarkovskaia a plecat azi la Cer

Azi dimineață, pe 11 iunie 2024, a trecut la cele veșnice Marina Arsenievna Tarkovskaia, sora marelui cineast rus Andrei Tarkovski. 

A fost, împreună cu soțul ei, regizorul Aleksand Gordon, o bună prietenă a românilor cinefili, pe care i-a bucurat cu ocazia a două mari vizite în România, prilejuite de două ample evenimente comemorative, de anvergură internațională, dedicate lui Andrei Tarkovski (la Timișoara și la București), la a căror geneză și desfășurare am avut bucuria să pun umărul. 

Născută pe 3 octombrie 1934, Marina Tarkovskaia, filolog de profesie, a început să își scrie memoriile după moartea fratelui ei, memorii care aveau în centru universul celor doi mari artiști: poetul Arseni și regizorul Andrei. Astfel, Marina Arsenievna devenea cea mai fidelă biografă și autentică purtătoare de cuvînt a ”universului Tarkovski”, inima de lumină în jurul căreia se desfășurau cele mai multe dintre evenimentele comemorative dedicate marelui cineast. 

A călătorit mult, în acest fel, în cele mai diverse colțuri ale lumii (din Brazilia pînă în Japonia), dăruindu-și bagajul ei de autenticitate, memorie personală și trăire, tuturor îndrăgostiților de Tarkovski ai acestei planete. ”Tarkovski este viu!” - exclamaseră în fața ei cinefilii brazilieni, într-o îmbrățișare de entuziasm, pe care Marina ne-a transmis-o mai departe tuturor, pe care am preluat-o și noi, românii, întru același credo. 

A dat o mulțime de interviuri ample și detaliate unor publicații din diverse țări, a scris cărți, unele dintre ele, traduse în multe limbi, a participat la filme documentare despre Andrei Tarkovski, a scris prefețe, a animat conferințe și talk-show-uri, și-a donat arhivele de familie mai multor muzee și fundații memoriale dedicate lui Andrei Tarkovski (dintre care, două muzee fondate chiar de ea însăși). 

Foto de la Zilele "Tarkovski în 2012" la Bucureşti.
Arhiva Asociației ”Orante”

A fost, cu alte cuvinte, purtătoarea de drapel a mesajului marelui cineast, timp de aproape patru decenii (o epocă!) după moartea prematură a acestuia (27-28 decembrie 1986). Activitatea ei publică s-a suprapus, așadar, în primele decenii, peste perioada de declin de imagine a cinematografului de autor, bazat pe metafizică și simbol, practicat uneori în blocul socialist răsăritean, ca formă de rezistență la totalitarismul ateu. Cuvîntul calm al Marinei Tarkovskaia, chiar dacă se sprijinea mai mult pe aspectele biografice (și de biografie artistică) ale familiei Tarkovski, a prelungit acest mesaj, făcându-l accesibil generațiilor care nu au avut un contact direct cu cineastul. Contribuția ei la promovarea operei lui Andrei și Arseni Tarkovski este aproape inestimabilă.  

Marina Tarkovskaia s-a stins lent și liniștit, la 89 de ani, după o activitate tenace și energică, dedicată memoriei tatălui ei, poetul Arseni Tarkovski, și fratelui ei Andrei. Aproape în fiecare an publica, sub egida a diferite edituri, cîte o nouă antologie sau un nou volum memorialistic, construite din cele mai inedite unghiuri (de pildă, există un volum, prețios pentru cunoscători, al caselor moscovite în care a locuit Andrei Tarkovski).

MUNCA MANUALĂ - PĂSTRĂTOARE A SĂNĂTĂȚII MENTALE

 

Actiunile făcute mecanizat, apoi automatizat, ne privează de participare emoțională. Nu mai participăm emoțional la gestul de a bate o frișcă, a frămînta o pîine, a coase un tiv la o rochie, a spăla o perdea, a  tunde o iarbă, a înșuruba un șurub, a broda o ie. Și gesturile astea nu erau doar mecanice, ci implicau întotdeauna și mintea. Nu mai participăm mental la extragerea unui radical...  

Lucrurile astea - și multe altele - nu ne mai trec prin mîini și prin circumvoluțiile minții și nu ne mai reglează ritmurile vieții. Aceste munci migăloase și ritmice - căci nu mă refer la corvezi -, cu rezultatele lor, nu mai primesc binecuvîntarea dreptei noastre, atenția inimii noastre și nu mai sînt urmărite direct de ochii și de gîndirea noastră. În numele progresului, am evadat. Dar încotro? 

Venețianov. Semănat de primăvară (~1820)

Efortul solicitat de aceste munci (dintre care unele erau, totuși, corvezi) a fost argumentul major al revolutiei industriale, declanșate de epoca mașinilor cu aburi și a mecanizării, apoi de spectaculoasa electrificare și mai recent, de revoluția digitală. Din care, în ciuda tuturor semnelor nefaste, nu ne mai oprim, hipnotizați de sloganurile ideologilor progresismului.

E adevărat că uneori aceste corvezi și munci repetitive și migăloase ne sperie, nu ne mai regăsim în ritmurile lor, care cuprind în ele o lume. 

Căci tocmai acest efort individual, dar cel mai adesea colectiv, această co-participare fizică, mentală și volitivă la procesul făuritor, concretizată în disciplină, atenție și răbdare, dar și în comuniune umană, sînt cele ce ne mențin vii coordonatele umane, păstrînd activă relația noastră nemijlocită cu lumea materială,  dar și cu lumea cifrelor și ideilor. Căci relația asta, exersată constant, este cea care ne menține treaz și sănătos discernămîntul. 

Cînd contactul activ și nemijlocit cu lumea materială se rupe, prin externalizarea efortului de prelucrare a materiei fizice, dar și a cifrelor și ideilor, această sfîșierea duce la ruperea creierului de summum-ul stimulilor exteriori, senzitivi și intelectivi, ai lumii create: delirul cognitiv și demența sînt aproape!

Și, nu mai puțin important: solidaritatea umană, spiritul de fraternitate nu se poate consolida decît în urma participării colective la același efort comun, la aceeași luptă, la aceeași durere, la același război. Adică din ducerea în comun a aceleiași Cruci. Dacă ne întrebăm de ce societatea e tot mai fărîmițată,  lipsită de empatie și alienată, unul din răspunsuri este și acesta: dispariția activităților în comun, care consolidau cel mai bine comunitatea. 

”Marcarea știrilor comandate politic” - o nouă manipulare Declic

Publicat pe platforma ActiveNews pe 1 februarie 2023

”Declic”, campioana sorosistă a petițiilor în coadă de pește, vine cu o nouă șopârlă. Clamînd dreptul legitim al cetățeanului la o informare corectă, precum și abuzurile partidelor dîmbovițene, pe care nu le putem nega, Declic inițiază Petiția ”Vrem marcarea știrilor făcute la comandă politică”. 

Ce bine! Citind despre milioane de euro ”aruncați de partide” pentru presă și propagandă, care puteau fi băgați - vai! - ”în spitale”, mi s-a înroșit obrazul de indignare și eram cît pe ci să semnez, pînă cînd mi-am amintit că un partid nu face nimic fără presă și propagandă: acestea sunt pîrghiile lui de putere și câștigă cel ce le manevrează mai bine și mai eficient. Adică cel care-si permite să plătească cei mai buni specialiști în PR politic și cei mai buni coach politici. Ăștia costă mulți bani, dar ”merită”, căci te fac să iubești si bomba atomică!

Măi, dar ”Declic” ăştia chiar au oameni care stiu meserie, chiar ei au astfel de PR-iști, altminteri n-ar fi știut să se informeze și să lege cap la cap toate aceste piese ale tabloului politic, prezentându-le  atât de empatic, bine argumentat și convingător! Și situl lor de invidiat, și campaniile de promovare mereu bune și la patru ace, numai bune de dat model la cursul de Comunicare de la SNSPA, și avocații cu care ei înșiși declară că se sfătuiesc, pentru a întocmi procese și a-i băga la apă de politicenii noștri incomozi! Și campaniile deștepte de found-raising, care nu se întocmesc și se întrețin fără o echipă antrenată pentru asta! Toate astea nu se fac pe ochi frumoși. Ei înșiși se vede că beneficiază de consilierea unor analiști de sociologie politică și copyrigheri de advertising social și politic, și evident, nu pe gratis. N-ar fi mai bine să îi cerem şi lui Declic să-si marcheze campaniile finanțate de alții, și să îi declare pe finanțatori? Că partidele, chiar dacă fură și se luptă pentru ciolan, de bine, de rău, mai incearcă să reprezinte și interesele țării! Nu toate. 

Căci în toată campania aceasta de subminare a partidelor politice, Declic înfierează PSD și PNL, dar nu pomenește nimic de USR&Co., și ”prietenii știu de ce”! 

Dar televiziunile, tabloidele si online-ul oficial, pe care Declic dorește să le ”elibereze” de presiunea partidelor, acestea interesele cui le reprezintă? Pe ale țării și ale poporului?! Hm... N-ar fi mai bine ca Declic sau alt petiționar potent să ceară ca toată presa main-stream să afiseze public de cine este platită? (S-a văzut negru pe alb în pandemie cine pe cine, cu cît și pentru ce finanța!)

Asa că această campanie Declic pare croșetată special ca să crească gradul de manipulare a oamenilor, prin crearea unei prese total amputate de polii de putere locali și cît mai aservite international, iar nu invers!

P.S. Petiția are deja peste 6000 de semnături, cu comentarii inocent-demagogice de liceeni îndoctrinați, exact cum ai apăsa pe buton!

”Glasul care strigă-n pustie” - un portret cinematografic care poate face istorie

 Publicat (într-o formă ușor prescurtată) în revista ”Film” nr. 3 (octombrie) 2022

Prezentat în avanpremieră pe 3 octombrie 2021 la Oradea, în prezența a aproape o mie de spectatori, și ulterior la Chișinău, cel de-al doilea lung-metraj de ficțiune al preotului și cineastului Ciprian Mega, Glasul care strigă-n pustie, a cîștigat în vara aceasta două trofee importante la cea de-a 44-a ediție Festivalului Internațional de Film de la Moscova: premiul criticii “pentru contribuția majoră adusă cinematografiei mondiale” și premiul pentru cel mai bun actor principal (Costel Cașcaval).

În contextul internațional de boicotare cvasitotală a relațiilor, inclusiv culturale, cu Rusia, alegerea Moscovei pentru premiera internațională a filmului, care este și anticomunist, părea cel puțin paradoxală. Cu atît mai neașteptat pare, din punct de vedere politic, triumful peliculei, unica din România prezentă în competiția principală, de 13 lung-metraje, arbitrată de un juriu prezidat de actorul Evgheni Mironov, și una dintre puținele producții europene de la eveniment. E deplorabil cum presa noastră, în loc să exploateze acest succes major, dar controversat, un subiect realmente fierbinte, a preferat să-l ignore. Dar indiferent de aceasta, filmul și-a creat făgașul către piața festivalieră și către public. 

  Produs de studioul independent Eirina Film (Oradea), cu o imagine semnată de Liviu Mărghidan, montajul, de Tudor Chivulescu și sunetul, de Mihai Bogos, Glasul care strigă-n pustie este o biografie artistică reconstituită a părintelui mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Pelicula abordează o temă care îl preocupă de mult pe regizorul scenarist: condiția preotului în societate, lupta sa pentru demnitate și adevăr într-o lume coruptă, în special în perioada prigoanei comuniste. Tema fusese acroșată tangențial și în lung-metrajul său de debut, Dimineața care nu se va sfîrși (2017), dar devine centrală în Glasul care strigă-n pustie. 

Filmul debutează în forță, cu un episod de ficțiune istorică, în care marele filosof Mircea Eliade, într-un interviu luat de Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă, evocă personalitatea exemplară a părintelui Calciu. Secvența ambițioasă, dar riscantă din punct de vedere actoricesc (nu le-a fost ușor interpreților Carmen Tănase și Nicolae Urs să intre în pielea celor doi monști sacri!), înscrie, dintr-o singură tușă de condei și pe înțelesul publicului internațional, figura legendară a părintelui Calciu în circuitul marilor valori europene, scoțîndu-l astfel din perimetrul mai strîmt al istoriei bisericești și naționale. 

Din traseul de viață excepțional al părintelui dizident, consemnat într-o bogată și bine documentată literatură memorialistică, cineastul se concentrează pe segmentul sfîrșitului anilor '70, al rostirii celor ”7 cuvinte către tineri” și al detenției subsecvente, reținînd cîteva repere biografice majore și epurînd, cu o pană scenaristică sigură, povestea de balast informațional. Tușe narative limpezi și ferme creionează profilul monumental al exemplarului preot martir, interpretat de Costel Cașcaval într-o partitură actoricească reținută, oarecum copleșită de anvergura de eroism și sfințenie a personajului.

Costel Cașcaval și Dorel Vișan

Concentrîndu-se pe perioada de maturitate a părintelui martir și evitînd tentația retrospecțiilor (din iadul Piteștiului, de pildă), narațiunea îl surprinde în poziția de învingător spiritual și lider de suflete, care refuză orice compromis cu Puterea comunistă: atît în libertate, cînd rostirea celor ”7 cuvinte...” îl transformă într-un far de deșteptare religioasă și etică a tinerei generații, cît și în detenția determinată de gestul său contestatar, cînd părintele convertește la credință un deținut ateu, medic obstetrician care realizase numeroase avorturi. Această opțiune narativă, inclusiv inversarea cronologiei cîtorva momente biografice, potrivit greutății lor în ecuația filmului, nu privează scenariul de complexitate, tensiune și coerență, ci doar redistribuie accentele conflictului. 

Autorul este interesat de relația protagonistului cu politica vremii sale, în special de raporturile erodate cu administrația bisericească și de trădarea confraților de slujire (subiect în premieră în cinematografia românească), relații definite în cîteva secvențe memorabile. Al doilea centru de interes este familia părintelui, din tabloul căreia se remarcă revolta fiului adolescent (expresiv interpretat de foarte tînărul, dar deja afirmatul Cristian Bota - vezi rolul titular din Poarta Albă), ostracizat la liceu ca ”fiu de dușman al poporului” - stigmat pe care trebuie să îl îndure pentru o cauză pe care nu o înțelege. Iată reperele dezbaterii etice și de idei care susțin dinamica interioară a filmului. 

Tema compromisului slujitorilor Bisericii cu sistemul politic opresiv, implicit tema trădării confraților versus a fermității morale duse pînă la eroism, domină ideatica filmului: în jurul lor se țes și spre ele converg toate acțiunile și relațiile dintre personaje. Actori de valoare - ca Dorel Vișan în rolul balcanic-ambiguu al directorului închisorii, gata să se facă luntre și punte spre a face pace cu toată lumea, și Ela Ionescu în postura duioasă, dar fermă a răbdătoarei soții a părintelui Calciu, angajată în insistențe zadarnice pe lîngă mai marii Bisericii și ai cetății pentru eliberarea soțului ei - conferă forță și dramatism acestor relații. 

Cel mai luminos moment, în jurul căruia gravitează substanța spirituală a peliculei, pe care-l putem numi pe drept cuvînt ”testamentar”, sînt celebrele ”Cuvinte către tineri”, rostite la biserica Radu-Vodă din București în 1977, ca urmare a dărîmării bisericii Enei din centrul capitalei. Suita de prelegeri adresate studenților și elevilor  într-o perioadă de recrudescență a prigoanei anticreștine, declanșată de Ceaușescu, ocupă secvența cea mai amplă a filmului, regizorul dorind-o și cea mai încărcată semantic. Partitura, extrem de solicitantă pentru Costel Cașcaval (ca și pentru orice actor al generațiilor de azi) insistă pe greutatea și substanța cuvintelor, pentru a le reactualiza mesajul. 

Ciprian Mega pare să fi fost dintru început conștient că a întruchipa pe ecran o figură eroică și un sfînt comportă confruntarea directă a echipei artistice cu anvergura celui evocat - elevație morală și de credință - atribute ale sfințeniei și măreției, a căror abordare pe ecran cere și ea nevoință artistică și curaj. Prin structura sa creatoare, părintele Ciprian pare a fi interesat de metabolismul lăuntric al eroismului, care îi definește, pînă în acest moment, vectorii operei. 

Chiar dacă simplifică personalitatea protagonistului - demers necesar, dar care nu-i micșorează anvergura, ba poate chiar dimpotrivă -, Ciprian Mega evită să urce personajul, cu surle și trîmbițe, pe piedestal, făcînd astfel eroismul credibil, palpabil și dezirabil. Adică uman. Aș spune chiar că, tocmai ferindu-se de tonul ”catehetic-popesc”, temerarul cineast cîștigă dimensiunea monumentalității, cea care îl distinge clar de congenerii săi de breaslă, ca și de curentul Noului Val românesc, în definirile sale acceptate. Această poziționare ”contra curentului”, făcută nu din frondă, ci inteligent, din dorința de a-și urma propria cale, este și ea un atu important al creației părintelui cineast.

Socialmente, cultural și educațional mai ales, avem mare nevoie de recuperarea monumentalității, ca stare de spirit, model de viață și deziderat colectiv, ca stare de împlinire a Sinelui. Implicit, avem nevoie de recuperarea modelului eroic în cinema, ca și de recuperarea adevărului istoric, a adevărurilor mai mult sau mai puțin comode, dar restauratoare ale istoriei naționale, eclesiale, umane. Simt că talentatul și ambițiosul preot cineast se află ferm angajat pe acest drum și că are, în continuare, multe și valoroase lucruri de spus. 

______________________________________________

Fișa filmului

Studioul Eirinia Film (Oradea)
Scenariul și regia: Ciprian Mega
Director de imagine: Liviu Mărghidan
Producător: Laura Mega
Producător executiv: Gheorghe Axinte
Montaj: Tudor Chivulescu
Sunet: Mihai Bogos
Scenografie: Natalia Neag și Gratiela Gherman
Costume: Nicoleta Cârnu
Asistent de regie: Măriuca Petre
Distribuție: Costel Cașcaval, Ela Ionescu (soția părintelui Calciu), Dorel Visan (directorul închisorii), Lucian Ifrim, Ovidiu Cuncea, Mihnea Moldovean, Carmen Tănase (Monica Lovinescu), Nicolae Urs (Mircea Eliade), Cristian Bota (fiul părintelui Calciu - a jucat expresiv în Poarta Albă de N. Mărgineanu), Șerban Borda, Mihaela Gherdan, Sorin Tofan

Dor de Valeria Seciu

 

”Eşti singur, tu, singur pe scenă. Spectacolul eşti tu, n-ai niciun sprijin, n-ai scăpare. Trebuie să-l faci... Am fost foarte ambiţioasă şi cu el, şi cu mine. Am vrut mult. Am vrut să sparg o imagine a ceea ce înseamnă să vii în faţa publicului şi să spui versuri, am vrut şi să fie unicul recital din viaţa mea... M-am simţit într-o singurătate cumplită, dar în acelaşi timp şi într-un mod caraghios m-am simţit… instituţie. Atunci m-am aflat eu foarte aproape de „partea nevăzută” a unui spectacol şi mi-a plăcut." 

(interviu cu Valeria Seciu luat de Eva Sîrbu - fragment)

Avea intuiția să se apropie, ca nimeni altul, de ce e mai intim în sufletul omenesc: fragilitatea. Și dorința de a fi - , cam vegetală la prima vedere, dar răsfirată dens și atent modulat în toate fibrele trupului. Și ale sufletului.  Aparent vegetală, dar foarte magnetică, dăruită și acaparatoare în același timp. Dăruită, pînă la autocombustie, autoanulare, topire și risipire totală în neantul scenei, pentru ca apoi să renască, de fiecare dată, din acel neant, cu o putere ce nu i-o puteai bănui. O putere de dincolo de cele ale lumii. Și avea priceperea, apoi, să te facă să trăiești cu simplitate și modestie, ca pe o haină proprie pe care o îmbraci, această fragilitate magnetică: o îmbrăcai ca pe o haină a ta, bine croită, exact pe trupul tău, întreagă, plină și înțelegătoare, făcându-se una cu trupul și sufletul tău. Fără să-ți mai dai seama că acea haină sufletească pe care o îmbrăcai și în care te simțeai atît de intim și de proaspăt, atît de viu și de fericit și de pur, ți-o țesuse din sufletul său chiar actorul, din arderea sa scenică pînă la autocombustie și risipire în eter, cum nimeni din generația Valeriei nu mai avusese și nici apoi nu a mai avut. Poate, doar la Poldi Bălănuță, dar ea nu avea acea generozitate de deversare în exterior, pînă la ultima suflare, și aceeași versatilitate și putere de combustie. Și îmbrăcai haina diafană a acestor trăiri peste sufletul tău, al spectatorului, căci Valeria avea generozitatea să ți-o ofere fără mofturi și fără emfază, ridicînd astfel magia spectacolului la o putere nemaiîntîlnită pe scenele epocii noastre socialiste. 

Cîtă esență euharistică este în acest mod de a face teatru, doar acum înțeleg! 

Această fragilitate bine croită, organică și coerentă a Valeriei Seciu, respira cu toate funcțiile vieții și ale ființei ei, extrem de vie și acaparatoare, fluidă în trăiri, dar foarte sigură pe ea însăși și descriind o lume lăuntrică densă, foarte feminină și virilă în același timp. Adică plină de demnitate. Feminină prin capacitatea de dăruire jertfelnică și prin rara putere de a se bucura pînă la disoluție de acest sacrificiu de sine, oficiat aproape sacramental pe scenă de fiecare dată. De ca și cum fiecare apariție scenică ar fi fost ultimul ei rol. Virilă prin puterea de concentrare, stoicism și tenaticitatea de oțel. Aceasta era Valeria Seciu, cea din ”Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, din ”Maestrul și Margareta”, din ”Menajeria de sticlă”, spectacole ce au făcut legendă în epocă. Nu era ușor să prinzi bilete la ele. 

Mergeam pe vremea aceea, a anilor '85, la spectacolele Teatrului Mic ca la biserică. Stăteam la coadă de cu noapte la casieria de pe strada Edgar Quinet, unde era și sediul principal al teatrului, și făceam cu rândul cîte doi-trei prieteni, ca să nu înțepenim la coadă de seară până dimineață, pentru a cumpăra bilete pe toată săptămâna. Teribilii '85. Și spectacolele ne țineau de foame. Și încă cît! Și de disperare. Și de blazare. Și de plictiseală. Guri de prospețime, guri de viață în toată plinătatea cuvîntului. E adevărat, stăteam atunci la coadă și la cașcaval, și la brînză, la unt, la salam și la ouă, ore în șir, dar totuși nu atît de mult: cozile la cașcaval erau mai scurte, mai groase și gălăgioase, găfăite indecent și adeseori grobiene, dar și cașcavalul, odată cumpărat, se termina mai repede. În schimb, gurile de teatru ne țineau mult. Ne împrospătau conștiința, ne fereau de viermele groaznic al crispării și al depresiei și ne dădeau curaj. Și o fereastră spre un ideal înalt, fără nume, pe care în viața de zi cu zi nu-l găseam, ba mai rău, simțeam că viața de zi cu zi e cea care ni-l fură. Și așa, cu teatrul în traista inimii, supraviețuiam. Și ni-l dădeam unii altora: actorii nouă, noi între noi, apoi actorii mărturiseau că tot cu emoțiile noastre se hrăneau, și cred că pentru comuniunea asta - aproape euharistică, aș spune - ne-a ținut Dumnezeu. Și cred că gura aia de aer proaspăt, dăruită atunci cu toată puterea de combustie a sufletului, pe care la actorii de azi nu o mai găsesc, ne-a ținut pînă azi! Și ne ține. 

7 Septembrie 2022

Filmul intre istorie şi contemporaneitate" - dialog la Radio Dobrogea cu părintele Valentin Berechet

”Dialogul meu cu parintele Valentin Berechet pe tema "Filmul intre istorie şi contemporaneitate" (45 min.), din cadrul.emisiunii  "Dileme ale mileniului III" de la Radio Dobrogea, al carei realizator este, va fi difuzată in eter (pe 99.7 FM) azi, miercuri 17 august de la ora 15 si de la ora 19, şi joi 18 aug de la ora 11, de la ora 15 şi de la ora 19, iar de miercuri 24 august 2022 va fi disponibilă pe canalul youtube si pag FB a Radio Dobrogea.

https://www.radiodobrogea.ro/

Genuflexiuni pentru înrobirea planetei? - un experiment social

Publicat sîmbătă, 25 iunie 2022 pe platforma ActiveNews (unde are peste 5000 de vizualizări în aprox. 12 ore).  

În Cluj poți să-ți cumperi biletul de autobuz cu douăzeci de genuflexiuni. Cică proiectul este despre sănătate și a fost lansat de un festival sportiv în Săptămâna Europeană a Sportului din 2020, în plină pandemie, când fusese experimental. Și a avut succes mare: peste 55.000 de bilete vîndute. Peste 55.000 de clujeni, ținuți în case de pandemie și frici, s-au înghesuit să facă sport în fața ghișeului electronic. Primarul Boc nu s-a lăsat mai prejos, și-a mișcat și Emil ritmic anatomia, făcând douăzeci de plecăciuni cu mâinile întinse în fața robotului cu vizor, contra unui bilet gratuit. Clujenii l-au urmat fericiți, ca să se arate buni cetățeni cu convingeri ”verzi”, salvatori ai planetei. Bine, starea pandemică iartă aproape orice tîmpenie, doar nu le poți pretinde oamenilor prea multă rațiune când trăiesc zi și noapte cu seringa sau cu intubatorul la tâmplă. 

Grozavă chestie, a zis lumea! Campania s-a prelungit și în 2021 - tot an pandemic, cînd sportul, fie și impus, fie și pe bani, sau cu atît mai mult, părea cel mai nimenit leac antipandemic, compensator al depresiilor și fobiilor de tot felul. Mai ales că îngenunchiatul ăsta în fața robotului cu bilete nu numai Clujul îl practică, ci și Irlanda, unde se zice că poți primi un bilet de transport gratuit dacă alergi nu știu cât (eventual pînă la stația următoare); chiar și în Rusia prin 2013, într-o stație de metrou din Moscova se găsea un terminal care, contra treizeci de plecăciuni (deh, rușii sînt mai zdraveni!) , îți dădea un bilet gratuit; și prin țările Americii Centrale s-a experimentat așa ceva, e adevărat, cu derogările de rigoare, că e mai cald și lumea, mai lentă: doar zece plecăciuni. 

Fain este sportul, faină e și verdea planetă, cînd nu o defrișăm și asfixiem cu industrii high-tech pentru mofturi megalomanice, egoisme extreme și plăceri vinovate. Dar prea puțini înțeleg că prin astfel de experimente "sportive" se testează gustul public pentru un anumit sistem de incrementare (creștere) a creditului social. (Mining, adică minerit, i se spune în fiscalitatea bancară - vedeți în patentul de mai jos). Cei care au studiat sociologia își amintesc termenul de "inginerie socială". Care ți se exemplifică doar pe cazuri istorice din regimuri trecute sau ale altora, neprietene, niciodată, însă, pe cele din jurul tău: trebuie să te prinzi ca să le observi. Trebuie să le cunoști liniile directoare, contextul și subtextul macrosocial, să mai citești despre vectorii de dezvoltare globală pe termen lung, trasați de generoase fundații planetare pentru dezvoltare durabilă... 

Așadar, inventia există, patentul e pe net. El spune că există un senzor de mișcare conceput a fi rezident în unduiosul trup al pacientului. De tipul celor din brățările de plastic ale ălora care își numără pașii, pulsul și caloriile pierdute cînd aleargă. Doar că acest senzor e incorporat în trupul uman, alături de un procesor cloud (alcătuit din componente nanoscopice, distribuite în trupul contribuabilului), cu care comunică. Procesorul ăsta,  patentat și implementat de mult, are grijă de sănătatea ta, colectîndu-ți date din trup și, eventual, regularizând tensiuni, glicemii etc. Și transmite wi-fi mai departe starea sănătății tale, către doctorii pricepuți, pe care nu îi cunoști, care îți vor binele. Sau către o mașină, pe care nu o cunoști, și care îți vrea binele. Și care poate să îți ceară, la un moment dat, să faci genuflexiuni, ca să îți fie în continuare binevoitoare și... să îți deschidă ușa frigiderului inteligent din casa inteligentă, care știe ce mănânci și dacă faci destul sport ca să îți consumi caloriile. 

Credeți că glumesc? Vai, nu! Le vinde deja și emag. Iată un model de descriere de pe un sit comercial: ”Frigiderele inteligente au o interfață touchscreen și capacitatea de a se conecta la internet prin Wi-Fi pentru a oferi o serie de caracteristici suplimentare. Frigiderele inteligente includ camere interne... și abilitatea de a interacționa ... utilizând telefonul smartphone sau tableta atunci când sunteți departe de casă. Unele frigidere inteligente se pot conecta chiar și cu alte dispozitive inteligente din locuința dvs.”

Așadar, Doamne ferește ca starea de bine a cetățeanului, monitorizată de integratul din particule nanometrice distribuite, să iasă pe roșu! Că vedeți ce-ai pățit chinezii. Dar să nu fie! Așa e patentul, nu inventez nimic... 

Cică și în Irlanda s-a instituit ceva similar - obținerea pe cale digitală a unor avantaje materiale, dacă îți miști trupul în fața unor sensori conectați la o mașină de calcul. Și oamenii se înghesuie, le place tot mai mult mașina asta inteligentă și cred că astfel își cresc și well-being-ul și salvează și planeta de poluare. 

Ne putem imagina și mai mult. De pildă, în scenariul dispariției banilor - vehiculat tot mai des, de curînd chiar și în presa oficială -, mișcarea fizică poate deveni monedă, adică generator de credit social. Ce se va întâmpla atunci cu bătrînii, cu neputincioșii și cu handicapații, puși să își cîștige drepturile sociale făcând genuflexiuni? Poate că li se vor acorda alte credite, dacă vor fi cuminți... adică dacă vor accepta anumite condițiuni (amintiți-vă de cele de acum unul sau doi ani!), ori dacă nu... S-ar putea ajunge la o societate de tip spartan, din care cei slabi sunt eliminați programatic: a imaginat-o și a construit-o și Cel de-al treilea Reich și comunismul, în zorii săi, iar azi se pare că o desăvîrșesc chinezii. Repet, ne imaginăm. După cum și-au imaginat și ei, inginerii sociali, artizani ai viitorului sustenabil. 

Căci astfel de investiții costisitoare în mașinării sofisticate, aparent frivole, dar care includ recunoașterea facială, nu se fac fără gândul la un cîștig, adică fără un teren imaginal solid, modelat detaliat în prealabil de institute sofisticate de studiu și proiectare a dezvoltării durabile a viitorului sustenabil și fericit.    

Poate că fac o furtună într-un pahar cu apă, dar... Vedem cum se testează un nou sistem de umilire a persoanei și boborul tîmpit de sedantarism și suprasecurizare urbană se bucură că face sport. Geniali sociologii ăștia și maeștrii în comunicare, care chiar au învățat să facă turma să intre în țarc de bunăvoie și să mai și aplaude. Din laikurile la postarea cu experimentul clujean, doar vreo 10% din reacții sunt lucide, restul delirează de fericire și de frenezia salvării și înverzirii planetei... 

Patentul de care am vorbit se numește ”Sistem criptovalutar utilizând datele activității corporale”. Este înregistrat pe respectabilul sit de inventică patentscope.wipo cu numărul WO2020060606, pe 26 aprilie 2020, de compania Microsoft Technology Licensing LLC. Patentul se numește ”Cryptocurrency system using body activity data”.

Dar mai este un aspect, pur profesional, informatic, îngrijorător în acest experiment social. Este abundenta furnizare de date personale, chestiune la care tefeliștii care își exersează mușchii în fața camerei contra unei linguri de orez, nici nu se gîndesc. Este evident că terminalul ”de promovare a sportului” este dotat cu un sistem de recunoaștere facială, pentru ca genuflexorul să nu trișeze: să nu-și împingă bunica la înaintare pe la genuflexiunea a optișpea, cînd i s-au terminat bateriile, să nu fîlfîie o momâie cu fotografia lui în fața camerei terminalului etc. Și atunci, terminalul inteligent memorează atât prima expresie a feței cetățeanului, cea normală, ca din buletin sau din timpul scanărilor uzuale din aeroporturi sau din alte centre de identificare a persoanei, dar memorează și următoarele faciesuri, contorsionate și înroșite tot mai mult, pe măsura efortului. Și mașina știe că toate cele douăzeci de chipuri diferite aparțin aceleiași persoane, putînd determina ulterior funcțiile care guvernează aceste transformări faciale. Nu știm cât timp stochează mașina aceste date și dacă le livrează, parțial sau total ori concluziile lor, mai departe- ceea ce este esențial. Dar în orice caz sistemul de la Cluj este o găselniță ideală pentru îmbogățirea bibliotecii de algoritmi de recunoaștere facială a omului supus unor eforturi fizice. Nimeni nu este dispus să se fotografieze în timpul unor eforturi solicitante, când expresia feței devine contorsionată și chiar penibilă. Nimeni nu este fotogenic cînd își atinge pragul de efort, iar pentru locatarul sedentar, obișnuit cu comodități, 20 de aplecări poate fi o solicitare majoră. Așa că mulți ajung să ofere fotocamerei faciesuri de care, cu altă ocazie, s-ar jena. Probabil că mașina nu îți cere actul de identitate, ceea ce face ca participarea la experiment să fie mult mai relaxată, cetățeanul crezînd că nu are nimic de pierdut și nepunându-și problema colectării datelor personale. Dar chiar dacă mașina nu asignează setul de 20 de poze cu un CNP, ea își îmbogățește considerabil baza de date necesară dezvoltării unor noi algoritmi, mult mai performanți, de recunoaștere facială (apropo, știți câți olimpiadiști de-ai noștri, după care oftează telespectatoarele, lucrează în State pe granturi grase în acest domeniu, pentru augmentarea ochiului atoateveghetor al mașinii care ”are grijă de viețile noastre”?). Nu de alta, dar dacă te legeni beat pe stradă, ești la o petrecere pe timp de lock-down ori cazi pe trotuar, fulgerat de un atac de cord, trebuie să existe un ”Frate mai mare” care să te înregistreze și să trimită salvarea după tine. 

Ce face exact, din punct de vedere algoritmic,  mașina nu știm, căci miram-aș ca cei ce au achiziționat-o să fi cerut furnizorului fișa tehnică completă, care oricum se obișnuiește să conțină cel mult scheme logice generale și nicidecum algoritmii ori funcțiile lor de detaliu. Dar, știind ceea ce colectează, știm poate să facă. 

Cîntecele patriotice și viitorul unei țări

Privesc și ascult cîntece. Cîntece și videoclipuri patriotice, imnuri naționale și de luptă de pe diferite meridiane, noi și mai vechi. Si constat cît de mult influențează calitatea, suflul și conținutul cîntecelor patriotice starea de spirit și puterea de coagulare a unui popor. Și cît de asemenătoare sunt sentimentele ce le animă. Asemănătoare, dar nu identice. Toate conțin îndemnuri la solidaritate și comuniune națională.  Uneori, în jurul unei idei. Asta e marea lor valoare, dar și miza umană și spirituală înaltă, căreia puțini interpretii muzicali de azi îi fac față. Pentru că solicită sinceritate și credință. Unele cîntece de acest fel conțin și rugăciuni, altele, dimpotrivă, îndemnuri la ură și la nimicirea unui dușman concret, trecător, eventual etnic, desemnabil pe harta georgrafică și pe axa istoriei. 

Ce tragedie pentru un popor să își lege soarta, aproape pe veci, sau pentru o lungă etapă istorică - atît cît ar fi longevitatea unui imn național - de un dușman teritorial concret, inerent trecător! In loc să își lege soarta de o idee generoasă și coalizatoare, demnă de a fi iubită de oricine. Ce amputare sinucigașă a propriului viitor, ce anulare a oricărui proiect trainic de țară! 

Pentru mulți, aceste considerente sînt vorbe goale. Rizibile.  Aceia nu mai constituie un popor, nu mai sînt mădulare, ci au ajuns simpli indivizi - înmatriculabili și recenzabili - dintr-o populație, inscriptibilă intr-un registru. Atât. Unul terestru și administrativ. Cu termen de valabilitate nu mai lung decît al registrului electronic sau de hîrtie: până la următoarea furtună magnetică, următorul atac cibernetic, următorul incendiu.

Si astfel, cîntecul patriotic ne învață că nu în arsenale militare și tezaure monetare stă tăria unui popor, nici în cumpărarea celor mai tari creiere și zăcăminte ale lumii, nici în pacturile cu cele mai vînjoase superputeri, ci în generozitatea, spiritul de jertfă, credința în Dumnezeu și umanismul pe care știu să-l transmită celorlalți. În puterea lor molipsitoare de har. 

Istoria se construiește nu cu bani și cu arme, ci cu pasiune!

LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE OU LA MORT: fracturile logice ale dictonului Revoluției Franceze

Știm că dictonul real al Revoluției Franceze nu a fost încîntătorul, ca o șansonetă, ”LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE”, așa cum l-am învățat la școală, ci terifiantul, generator de fiori de gheață pe șira spinării, ”LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE OU LA MORT”. Acesta e și mirosul real al Revoluției Franceze: mirosul de sînge închegat pe ghilotină, iar nu parfumul de ghiocei primăvăratici ai dezrobirii popoarelor, cum ne fluieră, hipnogen, Marseilleza, preluată în ison de manualele de istorie.  

Hai să dezasamblăm puțin acest dicton terifiant: 

EGALITE. Adică daca nu accepti ideea mea despre egalitate, pot să te impuşc, da? Păi ce libertate ii acord eu confratelui? Si cât de confrate mai sînt cu el? 

LIBERTE. Iar dacă nu accepți ideea mea despre libertate, sînt liber să te împușc? Păi inseamnă că nu te consider egalul meu și nici fratele meu.

FRATERNITE. Iar dacă nu accepți ideea mea despre fraternitate, am dreptul să te asasinez? Înseamnă că nu-ți îngădui nici să gândești liber și nici nu te socot egal cu mine, de fapt.

Un mănunchi de 3 x 3 incongruențe logice, instigări la crimă în masă și crase ipocrizii sociologice. 

Sloganul revoluționar - expresie chintesențială a intoleranței - arată că te consider dușman al meu (adică pasibil de moarte) doar pentru că gândești altfel decît mine, iar decretorul revoluționarei lozinci se declară, prin însăși lozinca aceasta, drept potențial ucigaș și instigator la ură, la dezbinare și la omucidere.

Dogma libertății absolute o invalidează pe cea a egalității și pe cea a fraternității.

Dogma fraternității absolute o invalidează pe cea a libertății și pe cea a egalității absolute.

Dogma egalității absolute (de drepturi și libertăți între oameni) le invalidează pe celelalte două. Sinistru paradox!

Haosul logic multiplu și, ce-i mai grav, social, semănat de această lozincă este evident. Și nu cred că a fost nici întâmplător, nici neintenționat.  

După veacul de aur al moraliștilor francezi și al filosofilor  lucidității, ca Descartes și Spinoza, care au instituit gloria culturii și civilizației franceze, iată că Danton, Marat și Robespierre cu acoliții lor mătură tot acest edificiu al europenismului, măreț și aparent inexpugnabil, dînd de pământ cu gloriosul umanism francez și european, din care în cîteva decenii s-a spulberat orice iotă de luciditate și  înțelepciune!

Pe stema Republicii Franceze, deasupra sloganului revoluționar tronează dictonul: ”Unite et indivisibilite de la Republique Francaise”.  

Cum poate o lozincă instigatoare de trei ori la violență și crimă să asigure unitatea și indivizibilitatea unui imperiu, când violența seamănă întotdeauna discordie, iar nu unitate? Răspunsul e unul singur: doar prin teroare. 

Îngrozitor este cum aceste criminale sloganuri, ca piatră fondatoare a celei mai glorioase republici a Europei și însăși a ”ideii europene”,  continuă, pînă astăzi, să facă istorie, să fie motiv de mîndrie națională, să inspire denumiri de instituții culturale, de posturi de radio și de alte avanposturi de prim rang ale ”democrației” și ale infrastructurii statului modern european. 

Totul, prin obnubilarea - voită - a celui de-al patrulea pilon logic al tripletului glorios (MOARTEA), cel ce i-a conferit, de fapt, perenitatea, eficiența și maleficiența istorică.

Și atunci ne mai mirăm că se duce totul de-a rostogolul? 

Dar... să lăsăm ura la o parte. Au hrănit-o revoluționarii destul. Emoticon cu lacrimi. Dar, mai bine, să ne trezim și dă dăm sloganurile ascunse ale morții la o parte. Emoticon al speranței. Făclia aia a speranței, din marile statui ale istoriei moderne, pe care le purtăm înscrise pe timbre și pe tricouri, ar trebui s-o ducă o cucoană (sau o făptură) mai nobilă. Adică Acela care poartă flacăra speranței, de fapt. Emoticon creștin.