O viziune creştină asupra lui Apollo şi Dionysos

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 23 octombrie 2010

Atunci când etnografii vorbesc despre “spiritul dionysiac” al folclorului românesc, accepţiunea eliadesc-nietzscheeană a termenului este departe de a satisface. Întrucât dominantele folclorului românesc unanim acceptate sunt solaritatea (moştenită din culturile neolitice târzii), sublimată însă în armonie şi echilibru (relevate de Blaga). Însuşi “spiritul zeului”, aşa cum este receptat de lumea modernă, a suferit importante mutaţii sublimative (de sublimare a instinctualităţii telurice) sub puterea de iradiere a creştinismului.

Dyonissos, sec 2 d.Hr (British Museum)
Foto: Elena Dulgheru

Sensul păgân, eliberator de orice normă, luciferic, subliniat de Nietzsche şi Eliade în străvechiul cult a fost treptat epurat în folclorul românesc de creştinism. Se poate vorbi, în genere, de o lentă încreştinare a straturilor subconştiente ale omului şi popoarelor, din momentul primirii lui Hristos, decelabilă în folclorul acestora, mai ales în peisajul european. Împroprierea progresivă a mesajului lui Hristos duce la recuperarea treptată a memoriei primordiale a omului de dinainte de Cădere – profetizează, în felul ei, şi Annick de Souzenelle: “Popoarele nu se vor deschide decât puţin câte puţin spre conştiinţa ontologică a ceea ce este înscris în memoria lor primordială”

Teologia creştină vede în miturile omenirii un tablou al uitării parţiale sau alterării, prin aportul fanteziei colective, intrate în funcţiune odată cu primele etnogeneze, a adevărului revelat de Cuvântul divin. Pierzând treptat din energiile Duhului Sfânt, care-i relaţionează cu Dumnezeu şi concentraţi asupra “energiilor pământului”, pe care sunt binecuvântaţi să-l stăpânească, primele generaţii de oameni se constituie în proto-naţiuni şi îşi instituie miturile fondatoare – amestec de subiectivitate colectivă, spirit teluric şi cuvânt revelat. Restaurarea “celor pământeşti” (inclusiv a celor consemnate de mituri) întru “cele ale cerului” va fi realizată de întruparea lui Hristos.

Astfel, sub Carpaţi, olimpianul Dionysos, cel considerat a sta la baza melosului popular românesc, îşi pierde atributele atavice şi vitalismul întunecat, se îmblânzeşte, pentru a lăsa loc armoniei celeste a lui “Apollo” şi a pregăti primirea “Soarelui-Hristos” (în imnografia creştină Hristos este adesea comparat cu soarele). Ordinea ia locul haosului. Aşadar, nu “scufundare în inconştienţa animală” (cf. Mircea Eliade), ci contopire cu Divinitatea luminii şi frumuseţii, desluşită odinioară “în ghicitură” ca Apollo, iar mai apoi, ca “Lumina cea Adevărată” şi “Soarele dreptăţii”, Hristos. Iată orizontul de devenire a ritmurilor sufleteşti declanşate de melosul popular românesc.

De altfel, alianţa strânsă dintre Apollo şi Dionysos elenizat, survenită “după o lungă perioadă de împotrivire”, a fost sesizată de etnologul Erwin Rohde, în celebra sa lucrare "Psyché". Savantul german vorbeşte despre “fuziunea între religia apolinică şi cea dionisiacă” săvârşită la Delfi.

Sensul odinioară ezoteric al cultului dionysiac, replantat şi reasimilat în spaţiul său de origine (traco-dacic) şi privit astăzi în lumina Duhului Sfânt, apare convergent cu acela al vechiului cult al lui Apollo. Rememorând frânturi ale revelaţiei primordiale, zeităţile popoarelor au personificat însuşiri ale Dumnezeului celui Unic. Aparent antagonice, ele sunt, de fapt, complementare. Scuturat de balastul de sânge plătit duhurilor căzute şi fanteziei neamurilor, în lumina Duhului Sfânt, “Apollo” se împacă cu “Dionysos”! Teologic vorbind, Lumina şi Beatitudinea sunt două daruri, energii ale Iubirii dumnezeieşti.

Depăşind matca valahă uşor către vest, spre zona ilirică, constatăm că în substraturile etnosului balcanic, în speţă sârbo-croat (pe al cărui fundal se desfăşoară cele mai multe din filmele lui Emir Kusturica), dimensiunea atavică, sangvinolentă încă se regăseşte, ba pare chiar dominantă – proiectată fie direct, pe scena dramatică a istoriei recente, fie pe peliculele kusturiciene, ori în versurile unui mare poet al secolului XX, Vasko Popa. Irepresibil, în Alpii Dinarici ai scenografiilor kusturiciene, zborul spre cer îşi croieşte drum printre jerbe de lacrimi şi sânge.

[Fragment din volumul “Imaginea Paradisului în filmul est-european”, în curs de apariţie la Editura Arca Învierii]