Alte filme pentru guvernanţi: serialele istorice sud-coreene [I]

Apărut în Ziarul Lumina din 20 martie 2010
În criza de modele a civilizaţiei creştine, inclusiv a modelelor de guvernare, ajungem tot mai des să privim (dacă ştim să o facem) spre trecutul îndepărtat ori spre spaţiile exotice. De curând, filmul lui Clint Eastwood “Invictus”, o incursiune în biografia preşedintelui sud-african Nelson Mandela, vorbea despre idealul sau inspiraţia “de sus” (din muzică, poezie…), care trebuie să-l însufleţească pe conducătorul politic, pentru ca acesta să se facă ascultat şi urmat de popor. Ideea poate părea naivă şi simplistă (ori de-a dreptul rău intenţionată) în contextul istoriei ultimelor secole, când a fost compromisă de atâţia tirani, ce au făcut jocul puterilor întunericului. Şi totuşi, modelul sacru al guvernării se află în oecumena divină, iar forţele care o angrenează sunt de natura combustiilor cereşti. Citind printre rândurile unor politologi, filozofi, sociologi moderni (şi a-religioşi), putem depista formule (precum “pasionaritate”, “stare revoluţionară”…) care conduc, într-un fel sau altul, spre aceeaşi substanţă a focului şi spre aceeaşi idee: ştiinţa guvernării este o problemă a spiritului. Poate că odinioară dobândirea ei era scopul “ungerii” sacre. Dar ce puţin ştim despre toate acestea şi cât de puţin suntem în stare să le concretizăm, de vreme ce o formulă precum “ştiinţa politicii” ne duce cu gândul, în cel mai bun caz, la ştiinţa manipulării psihologice, iar în nici un caz la cumulul de virtuţi, puse în slujba cetăţii!

Baleind (fără mari speranţe) serialele difuzate de TVR1, am dat peste un sequel istoric sud-coreean, cu titlul destul de frivol şi comfuz “Secretele de la palat” (titlu internaţional: “The Great Queen Seondeok”, regia: Hong Kyun Park şi Geun-hong Kim, scenariul: Yeong-hyeon Kim, 2009). Filmul e ultimul dintr-un pachet de trei foiletoane istorice sud-coreene de succes, focalizate pe viaţa aulică din vechime (“Furtună la palat”, 2006, scris de acelaşi scenarist şi „Giuvaierul palatului”, 2003, acestea două din urmă regizate de Lee Byung-Hoon). Dincolo de titlurile telenovelistice şi practic interschimbabile, fără identitate istorică şi geografică (marcă a redacţiei TVR), care atrag în special publicul lipsit de exigenţe, toate trei merită atenţia cinefililor pasionaţi de istorie.

Mai rafinate şi mai “romantice” decât genul istoric hollywoodian din ultimele două-trei decenii, dar ceva mai stângace în regie şi în montaj, filmele canalului de televiziune sud-coreean MBC atrag tocmai prin lipsa aerului insidios-comercial şi a voracităţii hiperrealiste, vârâte în ochii spectactatorului de multiplex. Pe de altă parte, o mai mare atenţie faţă de subiect, regie, interpretare (fireşte, bazată pe tipaje), scenografie şi direcţia de imagine, ca şi incursiunile atente în cutumele epocii, le conferă atu-uri serioase în faţa telenovelelor, definind un gen de serial istoric extrem-oriental “pentru export”.

Este interesant că toate cele trei foiletoane inspirate din istoria veche şi foarte veche (sec. VII, sec. XVII, respectiv sec. XVI) au reuşit să se impună pe piaţa internaţională fără a apela la tema, flatantă pentru Occident, a aculturaţiei cu lumea europeană (ca celebrul blockbuster serial “Shogunul”, ori melodrame răsunătoare, precum “Amantul”, “Indochina” ş.a.), dar şi fără infuzii forţate de exotism, arte marţiale ş.a. – semn că publicul occidental (dar şi cel românesc) are maturitatea de a lua contact cu aspecte de substanţă ale unei civilizaţii foarte îndepărtate, din care se pare că are multe de învăţat!

Serialele istorice ale producătorului sud-coreean MBC nu năucesc, ci invită la gândire, delectare vizuală şi meditaţie filozofică – toate, tratate accesibil şi dozate echilibrat – de unde şi succesul la public. Intriga complexă şi bine condusă, împletirea abilă a planurilor istorice cu cele ale vieţilor personale dă seama de o serioasă elaborare scenaristică, bazată, la rândul ei, pe existenţa unui bogat material documentar, mai ales scripturistic (livresc), referitor la istoria veche, susţinut de o civilizaţie perenă, care nu s-a dezis de trecut. Iată tot atâtea atu-uri în faţa filmului istoric occidental. Iată şi motivele care ar trebui să stârnească invidia studiourilor europene şi americane, căci fără o bază documentară bogată (în primul rând, literară) şi fără ataşament şi empatie faţă de epocă, nu se poate face film istoric autentic şi de calitate, iar lucrurile se simt cu atât mai pregnant, cu cât ne adâncim în istorie.

Căci plonjeul în antichitate, realizat de cineaştii coreeni, deschide nu doar porţile muzeisticii, arheologiei, heraldicii şi ritualisticii de palat (extrem de seducătoare, în felul lor), ci şi filele vechii înţelepciuni asiatice, pe care o descoperim convergetă cu toate “marile înţelepciuni” ale lumii vechi şi, în acelaşi timp, foarte actuală. Iată, aşadar, încă un pachet de filme pentru guvernanţi; iar despre lecţiile oferite de ele vom mai vorbi.