“Stâlpul de sare a redevenit om” - Interviu cu Iuri Arabov, scenaristul filmului “Minunea” [II]

Publicat în Ziarul Lumina de sâmbătă 10 iulie 2010

În regiunea Samara, unde s-a petrecut în 1956 miracolul “Încremenirii Zoiei” descris în filmul “Minunea” (r. Aleksandr Proşkin) a fost pictată o icoană a Sfântului Nicolae, după tipicul icoanelor-acatist, cu scene din viaţa fetei încremenite. Realizate în manieră populară, ele sintetizează tâlcul duhovnicesc, cel scăpat de obicei din vizorul ochiului jurnalistic (voluntar eludat şi de filmul lui Proşkin), al zguduitoarei experienţe a tinerei.
Iuri Arabov, autorul partiturii scriptice a peliculei, ne lămureşte în continuare câteva aspecte de plan secund, care scot în lumină densa textură duhovnicească a scenariului, peste care suntem tentaţi să trecem cu vederea.

Rep. [Oksana Golovko ]: - Preotul din film, temându-se că i se va închide biserica, le predică enoriaşilor că nu s-a petrecut nici o minune; apoi, văzând-o cu ochii săi, fuge. De ce anume fuge: de sine însuşi, de credinţa sa, de ruşine?

I.A. – De trădarea sa. El acceptase compromisul cu propagandistul şi “demascase” în parohia sa minunea pe care nu o văzuse, nădăjduind să salveze singura biserică activă din oraş. De ce nu putuse să creadă în minue? Probabil că sufletul său era “ocupat”: de conflictul cu fiul său (care se ruşina de el), de tulburarea produsă de închiderea bisericii, adică de “grijile lumeşti”. Iar când a văzut cu ochii săi fata încremenită a înţeles că a comis o trădare, un mare păcat. Ca păstor al Bisericii, practic el mărturisise împotriva Bisericii în sensul ei mistic, nu în cel social. De aceea a şi plecat unde a văzut cu ochii, abandonând totul. El a devenit, practic, Pavel cel din momentul orbirii… Cred că va reveni, şi cu vederea complet vindecată. Pentru el nu mă tem, căci Dumnezeu I-a spus tot ce este nevoie pentru sufletul său.

Rep. – Dar oare nu e întâmplător că tocmai fiul preotului este cel prin care eroina a fost eliberată din încremenire, revenindu-şi la viaţă?

I.A. – Evident, nu e întâmplător. Sunt convins că acest băiat, cel puţin pornind de la textura filmului, are un viitor mare. Faptul că el a văzut minunea şi că prin el Tania a fost eliberată din încremenire - nu sunt întâmplătoare. S-a petrecut un eveniment diametral opus celui cu nevasta lui Lot: stâlpul de sare a redevenit om. Lanţul unor astfel de minuni e susţinut de eroismul anonim al unor necunoscuţi. Şi poate că viaţa noastră de azi se datorează candorii naive a acestui adolescent aproape copil sau a altora asemenea lui. Dar astea sunt presupuneri. Dacă băiatul, ajuns adult, îşi va renega experienţa, el va deveni trădător şi criminal.

Rep.: - Privind viaţa cenuşie a orăşelului muncitoresc în care se petrece acţiunea filmului, te întrebi: puteau oare locuitorii lui să vadă minunea prin prisma realităţii triste a propriei existenţe?

I.A.: - Desigur. De ce nu am putea dintr-un orăşel muncitoresc să-L zărim pe Dumnezeu? Omul poate fi la fel de surd şi într-un orăşel amărât, şi în bogata Moscovă, şi dacă trăieşte într-o baracă ori într-un zgârie-nori. Important este dacă, în aceste condiţii, el trăieşte în câmpul culturii. Precizez: nu mă refer la nivelul cultural, la cel al educaţiei ori la numărul cărţilor citite. Cultura, ca atare, este un lucru mort. Ce ne pasă, în definitiv, ce au scris cândva un Puşkin sau un Iosif Flavius? Ducă-se cu toţii pe apa sâmbetei: trăim, doar, o singură dată!… Dar când facem un efort spiritual, când străpungem membrana cotidienităţii şi ne ridicăm deasupra noastră înşine, atunci totul ne devine aproape: şi ce a scris Iosif Flavius, Puşkin sau alţii. Cultura vie e un efort spiritual zilnic. Suntem datori, asemeni baronului Munchhausen, să ne tragem singuri de păr din mocirlă. Dacă ne tragem, există speranţa că va veni şi Dumnezeu să ne ajute. Dacă nu, ne aşteaptă doar prăpastia şi o existenţă animalică.

Rep. – Poate filmul să vorbească deschis despre credinţă?

I.A. – Cred că dacă arta noastră va fi chiar şi numai umanitară, deja ne ajută foarte mult ca la un anumit moment să ne adunăm în noi înşine. Ne sufocăm în megatone de sânge, izbucnit de peste tot şi în special din ecranele televizoarelor. Chiar umanismul secularizat poate juca un rol pozitiv în contracararea acestui fapt. Desigur că e de dorit să mergem mai departe şi mai în adâncime. Vorbind de credinţă, nu trebuie uitat că cinematograful este artă, iar nu propagandă şi e important cât de artistic este realizat filmul. Dacă un film ce vorbeşte despre Dumnezeu este artistic nesatisfăcător, el poate fi chiar dăunător. Iar un film făcut cu talent, ce povesteşte despre bandiţi, va surclasa întotdeauna un film neinspirat care vorbeşte despre Dumnezeu. Predica directă este dăunătoare în artă (…). Mai ales când declamă cu patos adevăruri ultracunoscute, ea nu ucide doar arta, ci şi propria raţiune de a fi.

[Publicat de revista “Foma”, Rusia, decembrie 2009. Fragment]