Ciobănaşi mioritici şi caucazieni [IV]

Reportaj apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 28 aprilie 2012

După ce traversăm nesfârşite platouri pustii, peisajul se schimbă. Intrăm în cheile Baksanului, săpate de râul înspumat cu acelaşi nume. Un culoar lung de uriaşe stânci arămii, spectaculoase şi uscăţive, presurate cu grohotiş, străjuiesc valea înverzită a râului. În acest canion s-au filmat block-buster-ul rusesc „Prizoniera din Caucaz”, un film despre viaţa lui Lermontov şi popularele „westernuri sovietice”. Valea se lărgeşte, depăşim lacul de acumulare al unei hidrocentrale. Din defileul tot mai îngust şi mai pieziş, străjuit de creste înalte, răsare netam-nisam un oraş industrial semiabandonat, cu blocuri înalte de beton, cocoţate pe terenul neregulat, cu şcoală şi magazine coşcovite. Se cheamă Tîrnauz, oraş minier din perioada sovietică. În sfârşit, oameni pe străzi. Arată şui cocoţat între brazi, cu blocuri de zece etaje între munţii înalţi, dar e, totuşi, un semn de civilizaţie. Minarete, clădiri părăsite, oraşul se termină.

Deodată, din mijlocul păşunii montane mă înfioară o statuie: înaltă cât un obelisc, neagră ca piatra vulcanică, se înalţă silueta întreagă a unui cioban, de cinci ori mai lat în umeri ca în picioare, înclinat ca o cobră ameninţătoare deasupra presupusului privitor din faţa sa, gata să îl strivească. O cuşmă imensă, miţoasă tronează ca un iatagan peste ochii scînteietori. O, da! Ăsta-i ciobanul caucazian, pe care dorisem atât să-l descopăr. În fotografiez cu chiu cu vai, din goana maşinii. Dar cum de-l uitasem?! Îl ştiam din basmele cu djini, din povestirile lui Aihmatov, din dansurile cu cuţite.

“Există o cultură a cuţitului în Caucaz”, spunea Nikita Mihalkov, cuţitul se mişcă în mâna caucazianului mai bine decât creionul sau lopata, copiii îl stăpânesc de mici, de sute de ani ţăranii nu ies la câmp fără o armă. Codul onoarei, la micile popoare nomade, mai ales la cele islamice, implică cultul vendetei şi legea sângelui. Nu au cunoscut creştinismul. Trăitoare în corturi până spre începutul secolulului XX, fără cultură scrisă, aşadar fără o civilizaţie rezistentă la trecerea timpului şi fără memorie, disputate între imperiile din jur, ele vor fi absorbite de statele care au reuşit să construiască istorie: Georgia, Armenia, Azerbaidjanul.

Îl mai privesc o dată pe baci. O siluetă cu picioarele bine înfipte în pământ şi-n cultura strămoşilor, pe care e gata să le apere cu preţul vieţii sale, dar mai ales cu a altora. Un „pattern tradiţional” în toată puterea cuvântului! Dar ce distanţă faţă de ciobănaşii pictaţi ai lui Nicolae Grigorescu! Acelaşi cojoc, aceeaşi cuşmă, acelaşi gest de sprijinire a mâinilor în toiag – semn al autorităţii asupra plaiului, dar ce diferenţă de atitudine! Ciobănaşul lui Grigorescu e meditativ şi blajin, toiagul său alungă lupii, dar nu spintecă ţeste; maestrul de la Barbizon a avut inspiraţia să-l aşeze pe o potecă uşor povârnită, al cărei orizont se contopeşte imediat cu cerul, care îi scaldă astfel întreaga fiinţă. „Patternul românesc” e serenic, puţin visător, an-istoric. În schimb, impozantul baci caucazian, încordat ca un arc, gata să sară asupra agresorului, are ceva din reflexele lui Tamerlan, cu care, înfruntându-se prea îndelung, a ajuns să se-asemene. Uncheaşul cu cojoc miţos până-n glezne, sprijinit într-o ghioagă, nu e dispus spre contemplaţii mioritice, ci e gata să spintece aerul, în acordarea loviturii de graţie oricărui duşman. De prea multe veacuri a fost înconjurat de duşmani, ori şi i-a creat singur? Doi apărători arhetipali ai Tradiţiei, ai „neamului” lor: vlahul lui Grigorescu are ceva din suavitatea fragilă a lui Orfeu, pe când statuia caucaziană de granit îl moşteneşte în osatură şi îndrăzneală pe Prometeu, se pare că şi în destin... Dar şi „neamul” are, la cei doi, rostuiri diferite: pentru unul e o noţiune diafană şi permisivă, determinată mai mult de limbă şi de simţire, decât de hotare; la altul se pare că e o chestiune de sânge şi gintă... Dar vorbim, totuşi, de o simplă statuie! Iar statuile nu controlează istoria... Sau?…