Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 2 octombrie 2014

Filme de căpătâi: ”Gustul cireșii” de Abbas Kiarostami



Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 27 septembrie 2014

Ceea ce impresionează constant la Abbas Kiarostami, ca și la alți cineaști iranieni din generația sa, este modelul ancestral al relaţiilor umane, simplitatea lor densă și interiorizată, bazată pe respectul universului celuilalt, modelul ”omului vechi”, în toată frumusețea sa tainică și atât de greu de descoperit azi.
 
Celebrul cineast iranian s-a impus pe plan internațional relativ târziu, în 1987, după 17 ani de carieră în propria țară, cu filmul Unde este casa prietenului?. Dar cultul festivalier din jurul său s-a consolidat spre sfârşitul anilor ’90, odată cu filmul Gustul cireșii (T’am e guilass), scris, regizat coprodus şi montat de autor, care cucerea Palme d’Or la Cannes în 1997. Filmul era contemporan cu succesele altor reprezentanți ai Noului val iranian (Jafar Panahi, Amir Naderi), care cucereau premii la festivaluri şi erau salutaţi de critica din întreaga lume. 
 
Gustul cireşii este o dramă psihologică de factură realistă, cu puține personaje, care pune în balanță dragostea de viață și de oameni cu sinuciderea. Construit ca un road-movie foarte lent, desfășurat în împrejurimile aride ale Teheranului, filmul este ritmat nu de viteza roţilor automobilului, ci de respiraţia dubitativă a inimii protagonistului său, care are de rezolvat o importantă chestiune de demnitate. Am spus “ascul”, pentru că obiectivul camerei, chiar dacă este interesat de asprimea ambientului peisagistic şi de expresivitatea puținelor portrete, exploatează imaginea în mod liric, unidimensional, specific serialităţii sunetului, iar nu pluridimensionalității imaginii. Monodia sau linia melodică unică este mai adecvată pentru suprinderea respirației mărturisirii de taină, decât simfonia. Acest concept determină structura narativă a filmului. Căci filmul urmărește surprinderea unei mărturisiri. 
 
Naraţiunea liniară și simplă a Gustului cireșii urmărește periplul automobilistic al unui bărbat de vârstă mijlocie, Domnul Badii, printre dealurile pustii din împrejurimile Teheranului, aflat în căutarea unui om de încredere, care să-l ajute într-o acțiune de taină, asupra căreia la început planează misterul și ale cărei resorturi ne vor rămâne ascunse până la sfârșit. Ca un om de afaceri care îşi caută un angajat de o zi, Domnul Badii caută un om care să îl îngroape, contra unei sume de bani, după ce acesta se va sinucide. Trei inși vor trebui să răspundă acestui test de umanitate: un adolescent aflat în stagiu militar, un student musulman seminarist dintr-o ţară vecină și un turc bătrân, muncitor la un muzeu de istorie naturală. Trei întâlniri esenţiale, care îi vor elucida treptat protagonistului propriile dilemele şi tensiunea, reușind în final, să înlăture hotărârea fatidică. Trei monologuri pe teme aparent banale, trei mărturisiri, trei refuzuri de a participa la ceea ce fiecare consideră a fi nu un act de omenie, ci un păcat, îi vor reconfigura protagonistului reperele existenţei. 
 
Peregrinările pe dealurile pustii, ”în căutarea unui om”, prilejuiesc și un studiu în tonuri discrete al aluviunilor sociale ale Iranului anilor ’90: muncitori de pe şantierele şi carierele Teheranului, emigranţi afgani şi turci, refugiați în urma războielor și crizelor economice de acasă. Numitorul lor comun cu Domnul Badii este singurătatea, ”expatrierea existențială”. 
 
Soldatul, un tânăr timid, spune că “are nevoie de bani, dar nu e gropar”; seminaristul cunoaşte pe de rost preceptele Coranului (inclusiv gravitatea păcatului suicidului), dar lipsa experienţei de viaţă îl privează și de puterea convingerii; muncitorul turc, un om încercat de greutăţile vieții, îşi povesteşte propria tentativă de sinucidere, din care a fost salvat prin redescoperirea miracolului vieții, întruchipat de un cireș, și a bucuriei dăruirii (Am aruncat de trei ori funia în jurul ramurii, dar nu voia să se prindă; atunci m-am suit în copac şi am dat cu degetele de o cireaşă; am mâncat una, am mai mâncat câteva... erau așa bune! Apoi s-a apropiat de mine un grup de copii, care m-au rugat să scutur copacul; am avut aşa o bucurie! Apoi am umplut o poală de cireşe şi i-am dus şi soţiei, iar gândul sinuciderii mi-a trecut, pur şi simplu. Am învăţat să privesc altfel viaţa...”).

Aceste cuvinte simple vor rodi treptat în inima Domnului Badii. Acesta ajunge noaptea pe deal, pentru a se sinucide în zorii zilei, dar nu o mai face. “Nu te sinucizi, îmi eşti prieten; te sinucizi, tot prieten îmi eşti” – îi spusese muncitorul turc, singurul care acceptase, pentru copilul său grav bolnav, să îl îngroape, după ce mai înainte îi şoptise “lecţia cireşii”.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Buna ziua,
Ma iertati ca va deranjez,vin cu rugamintea la d-voastra sa publicati un articol umanitar despre copilasi mei.Singura mea speranta sunteti d-voastra.Toate detaliile despre copilul meu le gasiti pe site-ul http://salveazaoinima.ro/campaigns/ianis-si-rares/ sau pe blogul special creat pentru copii: http://ianisrares.blogspot.ro/. Astept din partea d-voastra un raspuns pe adresa de e-mail: flavialionte@yahoo.com
Va multumesc anticipat!