„Printre
tâlhari”...
 |
| Dudul lui Zaheu (detaliu) |
Indicatoare
nu sunt, ori sunt aproape indistinctibile, iar străzile, în amiază,
sunt pustii. Casele, niște construcții din planșee incerte,
aranjate una lângă alta pe marginea drumului, au garduri înalte și
porțile încuiate. Nu au nimic luxos, nici măcar trainic sau
înstărit, încât parcă nu au de ascuns decât sărăcia,
deșertăciune și teama de străini. Ori e doar o impresie? Senzația
de oraș părăsit este copleșitoare în Ierihon, dar nici în
celelalte orașe din Cisiordania, pe unde am trecut, nu am scăpat de
ea. Ai neapărată nevoie de o călăuză!
Noroc
că unii dintre noi au mai fost pe aici, așa că, după un marș de
doar câteva minute prin soare de la Biserica Sfântului Elisei, cea
a dudului lui Zaheu, dibuim repede Așezământul Românesc. E pe o
străduță la fel de anodină ca celelalte, ascuns în spatele unei
porți înalte și fără nimic distinctiv, iar biserica nu se
observă din stradă. Totul arată a camuflare strategică într-un
mediu potențial ostil. Când intri, însă, diferența e
compleșitoare. O arhitectură caldă și armonioasă, bine
întreținută, și aerul de deschidere specific ortodox te fac să
te simți ca în România! Măicuțe harnice mișună trebăluind
printre acareturile moderne, alături de câteva femei pelerine cu
mături în mâini, bucuroase să facă voluntariat în via Domnului.
În sfârșit, acasă! Dar ce greu a fost până aici!
...
și
pelerinii
de odinioară
În
jurnalul ei de călătorie în Țara Sfântă, Olga Greceanu
povestește cum, purtată de taxi către Ierusalim, din respect fața
de pelerinii care odinioară mărșăluiau luni de zile pe jos, pe
drumuri pline de primejdii, pentru a ajunge la Ierusalim, i-a spus
șoferului să oprească în câmp, la câțiva kilometri de intrarea
în Cetate. Era noapte și era singură, cu un geamantan după ea. Și
a pornit pe jos, ca să se împărtășească măcar un pic din
jertfa bravilor pelerini de altă dată. Câmpul prin care avea de
trecut se știa că e plin de șerpi. Taximetristul a încercat s-o
oprească, dar la insistențele ei a lăsat-o, ca pe una ce nu e în
toate mințile – povestește marea doamnă a artei sacre românești
în „Pe
urmele pașilor Tăi, Iisuse”.
În
trecut, din evlavie, pelerinii din toată lumea creștină sacrificau
ani de viață, averi și sănătate, pentru marea călătorie a
vieții lor: Ierusalimul. O călătorie care, cu veacuri în urmă,
se făcea cu greutăți și ispite neimaginabile pentru noi astăzi.
Iar unii dintre ei, după amar de osteneală și primejdii înfruntate
la tot pasul, din sfântă smerenie se simțeau nevrednici a călca
cu piciorul pământul pe care a pășit cândva Mântuitorul, și se
întorceau acasă așa, după ce doar sărutau porțile Vechii
Cetăți, pe care nu mai îndrăzneau să pătrundă. Harul sărutului
porții și al drumului de luni sau ani de zile, înfruntat cu
destoinicie și credință, le era de ajuns! Priviți fotografiile de
epocă și filmele documentare cu pelerinii de odinioară: chipurile
și privirile lor te scrutează, smerit și titanic, de pe clișee
roase și gălbejite de vremi, vădind pipernicia noastră spirituală
de azi! Să ținem aceste priviri lângă inimă când avem de
îndruntat drumuri grele!
Nu
vreau să sfidez obiceiurile și cuceririle științifice ale zilei,
folosesc avionul și cam toată tehnologia indispensabilă a
prezentului, dar e bine să păstrăm în fața minții icoana
trecutului, ca pe un reper și o încurajare. În acest fel, putem
primi greutățile drumului ca pe o binecuvântare, o mică
împărtășire din ostenelile pelerinilor de altă dată și, cine
știe, uneori, poate chiar din suferințele Domnului.
Carantania
Nu
se ajunge ușor în Carantania. Mai întâi este Ierihonul. Dar nici
în Ierihon nu ajungi așa ușor.
 |
| Ierihonul văzut de pe muntele Carantania |
În
Ierihon am ajuns, chiar ne odihnim la oaza de românitate a
Așezământului întemeiat de părintele Ilarion Argatu, unde bem
apă proaspătă, ronțăim biscuiți lăsați de alți pelerini și
ne tragem puterile. Mai avem o aruncătură de băț până în
Carantania. Vom avea brațul destul de puternic pentru aceasta?
Și
mai aspru, și mai înfricoșător decât deșertul Hozevei este
pustiul Carantaniei. Deșertul de aproape și
deșertul
de departe. Căci în deșertul de aproape te mai poți sprijini pe
ceva omenesc, pe o tradiție a locului, fie și ascetică, dar în
deșertul de departe nu te poți sprijini pe nimic: rămâi numai tu
și pustiul. Ori tu, pustiul și Dumnezeu, dacă știi cum să-L
îndupleci în ceas de-ncercare. Adică pustiul, care e aici suveran,
tu, pelerin rătăcitor, Dumnezeu și ispititorul. Care neapărat
trebuie să apară, căci urcăm pe muntele ispitirii Domnului. Pe
muntele confruntării, abrupte și tăioase ca tăișul acestor
stânci ascuțite, confruntării cu principele avid de putere al
lumii căzute.
Trebuie
să te pregătești pentru a urca muntele Carantaniei; cum să te
pregătești? Fiecare pelerin își are canonul său, pe care trebuie
să-l descopere în inima sa și să-l urmeze. Să-l descopere mai
înainte de a i-l oferi la ceas neprevăzut întâmplarea. Trebuie să
te golești de toate ale tale înainte de a urca muntele ispitirii:
căci vei fi ispitit cu cele ale tale!
Carantania,
ca și Ierusalimul, face parte din „Zonă”. Și Ierusalimul e
munte. Este chiar Muntele! Și iată, Carantania și Ierusalimul: cei
doi poli ai aceluiași Munte, reversul și fața medaliei. Tot ce
ți-a dat Ierusalimul îți poate răpi Carantania, dacă nu ești
atent! Dacă nu îți împlinești canonul. Aceasta e Zona, asemenea
Zonei din „Călăuza” lui Tarkovski, cum enigmatic mi-a șoptit
un înveterat pelerin, care nici nu prea avea legătură cu
cinema-ul! Ferm, în cele ale Domnului, să rămâi, orice ți s-ar
întâmpla pe cale! Acesta să-ți fie canonul!
(Va
urma)
Vedeți și:
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu