Desen de Elena Dulgheru |
Publicat în revista Lumea Credinței nr. 6 (155) / iunie 2016
Să faci doamnele bătrâne dintr-o biserică de cartier să tacă în timpul slujbei e o performanță. Nici preoții, chiar cei râvnitori, nu se prea bagă peste ele. Vorba ceea: ”Preoții ăștia sunt veniți de ieri-de azi, iar ele au scăunelul plătit acolo, cu contribuții la zi, de pe vremea lui Ceaușescu”. Ele sunt nelipsite de la slujbe de zeci de ani, iar părintele, care le-ar putea fi copil, cum să-și permită să le spună ceva?! Și părinții, chiar dacă sunt oameni vrednici și cu rânduială, se jenează și tac...
Să faci doamnele bătrâne dintr-o biserică de cartier să tacă în timpul slujbei e o performanță. Nici preoții, chiar cei râvnitori, nu se prea bagă peste ele. Vorba ceea: ”Preoții ăștia sunt veniți de ieri-de azi, iar ele au scăunelul plătit acolo, cu contribuții la zi, de pe vremea lui Ceaușescu”. Ele sunt nelipsite de la slujbe de zeci de ani, iar părintele, care le-ar putea fi copil, cum să-și permită să le spună ceva?! Și părinții, chiar dacă sunt oameni vrednici și cu rânduială, se jenează și tac...
După
momentele-cheie ale liturghiei și momentele de apoteoză ale
corului, doamnele răsuflă și încep să schimbe în șoaptă
cuvinte, cu bucuria sinceră a revederii: ”Ce mai faci? Hristos
a-nviat! Cum stai cu sănătatea?” Vecina ar vrea să se roage, dar
e o impolitețe să nu răspundă, și-apoi cum să strici bucuria
revederii? Și îi răspunde... și cealaltă îi răspunde din nou,
doar așa, câteva cuvinte, sau mai mult... Am încercat odată să
le apostrofez, dar am încasat-o zdravăn și de atunci tac. În
biserica asta, veche de peste 60 de ani, doamnele cu permanent
impecabil în culori sidefii dețin majoritatea numerică și se pare
că sunt într-o relație bună cu preotul din generația mai veche,
care încă slujește, așa că... e bine să fie pace. În această
”pace” m-am nimerit și eu în Duminica Tomii.
Mi-am
găsit un loc de liniște în centru, unde lumea stă concentrată,
apoi oboseala m-a adus în aripa laterală... aripa duioaselor
șușoteli, unde micile anturaje fac legea. În suita de fețe
vorbitoare, care mai de care mai distinse, de pe scaunele ocupate din
vreme, figura severă a unui călugăr face notă aparte. Chipul lui
le scrutează nemulțumit. Dar doamnele se fac că nu observă,
oricum - nu-i așa? -, ele știu să mențină tonul scăzut, că
sunt bine educate. Și asta trebuie să se vadă! Dar călugărul
vede altceva și... până la urmă le explică ce. Doamnele strâng
busumflate din buze, cu privirea fixată în gol, evitând ostentativ
privirea mustrătoare a monahului. Îl vor pedepsi cu ignorarea,
oricum nu-i de prin părțile locului! Îl felicit scurt pentru curaj
pe noul venit. Acesta îmi întinde entuziasmat crucifixul să îl
sărut. De acum vom avea liniște! Dar liniștea nu durează mult,
căci altă distinsă doamnă, chiar din coasta călugărului, și-a
descoperit o bună cunoștință pe celălalt scaun, și aceasta nu
aude prea bine... De la altar răzbate vag rugăciunea Sfintei
Împărtășanii, dar, cum doamnele nu se împărtășesc, de ce ar
trebui să participe la acest moment?! Răbdarea călugărului e
scurtă și, pe un ton scăzut, dar cu gesturi ample și
amenințătoare, acesta le vorbește de mânia lui Dumnezeu. Pe la
urechi îmi șuieră ceva asemeni unui ”blestem duhovnicesc”, iar
doamna strânge și mai tare din buze, sfidând îndrăzneala
veneticului. Acesta îmi caută privirea, dar nu i-o mai acord.
La
sfârșitul slujbei schimbăm
câteva vorbe. Îi spun să mai treacă pe aici, că e nevoie de o
voce autoritară, care să facă puțină ordine. Doar un bărbat în
sutană poate disciplina ifosele matriarhatului îmbătrânit din
pridvor! Monahul mă privește cu simpatie. ”Vă place părintele
Arsenie Boca?” mă întreabă. ”Da”, îi răspund. Îmi dă o
fotografie cu acesta și o iconiță a Maicii Domnului de la
Nicula. ”Sunt dintr-un loc aparte!”, precizează monahul, misterios. Nu îl întreb de unde. ”Pe aceasta să o păstrați!”, îmi spune cu
complicitate, arătând fotografia alb-negru. (”Dar cu cealaltă ce
să fac?”, îmi înghit, ușor stupefiată, întrebarea
prostească...). Părintele intră în vervă. Vorbim despre
rânduiala din biserică, despre seriozitate, eu, văzându-i
vehemența, încerc să le iau, totuși, apărarea vajnicelor dudui
în continuare apostrofate, ca unor veterane obosite, dar care, de
bine, de rău, au îndurat vremuri de restriște în Biserică, de
care noi, cei mai tineri, nu am avut parte. În fine, fiecare cu
măsura și cu înțelegerea lui, îi zic, dar ți-ai găsit! Monahul
e necruțător! ”Cum își permit ele să vorbească? Pot ele face
ce a făcut părintele Arsenie Boca? Dar părintele Argatu, pe care
lumea îl considera vrăjitor, dar părintele Cleopa, Iustin
Pârvu?... Pot ele să facă toate astea?” Tonul călugărului, la
fel de scăzut ca și până acum, devine tot mai monologal. Încerc
să-i spun că, poate, nu așa ar trebui să punem problema, că nu
de performanțe duhovnicești este vorba, dar acesta mă taxează
rapid, cu aerul că emite un adevăr absolut: ”Sunteți
șovăielnică!”, apoi, luând aer în piept, mă scrutează cu un
fel de simpatie dominatoare, diagnosticându-mi pe loc ceva probleme
de sănătate, după care pleacă satisfăcut... Măi, să fie!... Mă
simt ca în adolescență, când mă alerga prin parc o țigancă
ghicitoare, care insista să-mi spună câte-n lună și-n stele, iar
eu n-aveam chef s-o ascult.
Ce vină
au părinții Arsenie Boca, Cleopa, Iustin Pârvu..., că unii le
apreciază asceza și harismele cu măsura performanței sportive, pe
care încearcă apoi s-o imite cu naivitate, degenerată în exaltare
și dorința de a epata? Nu
mistica rugăciunii și lucrării lăuntrice, ci forma exterioară și
dorința de dominare. ”Bociști”, ”antibociști” și babe guralive... Un
orgoliu major, pseudo-inițiatic, luptând pentru a se impune peste
orgoliile burgheze, minore ale pleromei neorânduite... Nu-i de mirare că atunci
reacționează raționaliștii Bisericii, încercând să stopeze un
fenomen de autoamăgire și de amăgire a altora. De mirare e, însă,
că și cei de la comisia ”antidopping duhovnicesc” adesea
intervin tot lumește, contestând
modelul exemplar din pricina nevredniciei emulilor exaltați
și căzând, astfel, în plasa greșitei puneri a problemei. În
performanță clarvizionară sau ascetică stă trăirea noastră
evanghelică? Pe astea le-a predat Hristos ucenicilor Săi? Acestea
sunt daruri de sus, respectiv mijloace de accedere la iubirea lui
Dumnezeu, care în faptele dragostei și înțelegerii față de
aproapele se arată. Oare nu înțeleg acești exaltați că, încercând să imite modelul exemplar doar în manifestările sale vizibile (în special în cele care i-au adus slava), dar nu și în osteneli, nu în jertfă, aceștia urmăresc, de fapt, slava de sine, vădită limpede de plăcerea cu care-și racolează emulii și încearcă să-i domine? Și că, prin această naivitate a duhului și orgoliu ostentativ, întunecă imaginea de sfințenie a personalității duhovnicești la care au, probabil, sinceră evlavie? Și câte tulburări de aicea!... Parcă am fi pe vremea controverselor dintre
partizanii celor trei mari ierarhi, vasilienii, grigorienii și
hrisostomienii, pe care doar autoritatea Bisericii, cu dragostea și
înțelepciunea ei, a reușit să-i împace...
Un monah
sobru, cu privirea adâncită în sine, iese dintr-o biserică de
cartier. ”Ce călugăr frumos!”, zice o
bună creștină, tocmai trecând pe acolo. ”Frumos? Mda...
Stai numai să-ți povestesc!...”
2 comentarii:
Nu intamplator monahii traiesc in manastire si noi in lume.
Mi-am amintit de vorba unui parinte extraordinar, monah, care intrebat fiind care e diferenta dintre ei si noi a raspuns: ,,voi in lume fiind, va ganditi la noi, iar noi la manastire ne gandim la voi''
@Cristi
Spiritual, dacă vrem, putem trăi și împreună, în același cer. Un cer al acelorași rugăciuni și aspirații, firește. Foarte frumoasă și încurajatoare vorba monahului. Aș completa-o cu: ”Iar Dumnezeu, întru toate fiind, la noi toți Se gândește...”
Trimiteți un comentariu