Întâmplare cu un călugăr

Desen de Elena Dulgheru

Publicat în revista Lumea Credinței nr. 6 (155) / iunie 2016
 
Să faci doamnele bătrâne dintr-o biserică de cartier să tacă în timpul slujbei e o performanță. Nici preoții, chiar cei râvnitori, nu se prea bagă peste ele. Vorba ceea: ”Preoții ăștia sunt veniți de ieri-de azi, iar ele au scăunelul plătit acolo, cu contribuții la zi, de pe vremea lui Ceaușescu”. Ele sunt nelipsite de la slujbe de zeci de ani, iar părintele, care le-ar putea fi copil, cum să-și permită să le spună ceva?! Și părinții, chiar dacă sunt oameni vrednici și cu rânduială, se jenează și tac... 

După momentele-cheie ale liturghiei și momentele de apoteoză ale corului, doamnele răsuflă și încep să schimbe în șoaptă cuvinte, cu bucuria sinceră a revederii: ”Ce mai faci? Hristos a-nviat! Cum stai cu sănătatea?” Vecina ar vrea să se roage, dar e o impolitețe să nu răspundă, și-apoi cum să strici bucuria revederii? Și îi răspunde... și cealaltă îi răspunde din nou, doar așa, câteva cuvinte, sau mai mult... Am încercat odată să le apostrofez, dar am încasat-o zdravăn și de atunci tac. În biserica asta, veche de peste 60 de ani, doamnele cu permanent impecabil în culori sidefii dețin majoritatea numerică și se pare că sunt într-o relație bună cu preotul din generația mai veche, care încă slujește, așa că... e bine să fie pace. În această ”pace” m-am nimerit și eu în Duminica Tomii. 

Mi-am găsit un loc de liniște în centru, unde lumea stă concentrată, apoi oboseala m-a adus în aripa laterală... aripa duioaselor șușoteli, unde micile anturaje fac legea. În suita de fețe vorbitoare, care mai de care mai distinse, de pe scaunele ocupate din vreme, figura severă a unui călugăr face notă aparte. Chipul lui le scrutează nemulțumit. Dar doamnele se fac că nu observă, oricum - nu-i așa? -, ele știu să mențină tonul scăzut, că sunt bine educate. Și asta trebuie să se vadă! Dar călugărul vede altceva și... până la urmă le explică ce. Doamnele strâng busumflate din buze, cu privirea fixată în gol, evitând ostentativ privirea mustrătoare a monahului. Îl vor pedepsi cu ignorarea, oricum nu-i de prin părțile locului! Îl felicit scurt pentru curaj pe noul venit. Acesta îmi întinde entuziasmat crucifixul să îl sărut. De acum vom avea liniște! Dar liniștea nu durează mult, căci altă distinsă doamnă, chiar din coasta călugărului, și-a descoperit o bună cunoștință pe celălalt scaun, și aceasta nu aude prea bine... De la altar răzbate vag rugăciunea Sfintei Împărtășanii, dar, cum doamnele nu se împărtășesc, de ce ar trebui să participe la acest moment?! Răbdarea călugărului e scurtă și, pe un ton scăzut, dar cu gesturi ample și amenințătoare, acesta le vorbește de mânia lui Dumnezeu. Pe la urechi îmi șuieră ceva asemeni unui ”blestem duhovnicesc”, iar doamna strânge și mai tare din buze, sfidând îndrăzneala veneticului. Acesta îmi caută privirea, dar nu i-o mai acord. 

La sfârșitul slujbei schimbăm câteva vorbe. Îi spun să mai treacă pe aici, că e nevoie de o voce autoritară, care să facă puțină ordine. Doar un bărbat în sutană poate disciplina ifosele matriarhatului îmbătrânit din pridvor! Monahul mă privește cu simpatie. ”Vă place părintele Arsenie Boca?” mă întreabă. ”Da”, îi răspund. Îmi dă o fotografie cu acesta și o iconiță a Maicii Domnului de la Nicula. ”Sunt dintr-un loc aparte!”, precizează monahul, misterios. Nu îl întreb de unde. ”Pe aceasta să o păstrați!”, îmi spune cu complicitate, arătând fotografia alb-negru. (”Dar cu cealaltă ce să fac?”, îmi înghit, ușor stupefiată, întrebarea prostească...). Părintele intră în vervă. Vorbim despre rânduiala din biserică, despre seriozitate, eu, văzându-i vehemența, încerc să le iau, totuși, apărarea vajnicelor dudui în continuare apostrofate, ca unor veterane obosite, dar care, de bine, de rău, au îndurat vremuri de restriște în Biserică, de care noi, cei mai tineri, nu am avut parte. În fine, fiecare cu măsura și cu înțelegerea lui, îi zic, dar ți-ai găsit! Monahul e necruțător! ”Cum își permit ele să vorbească? Pot ele face ce a făcut părintele Arsenie Boca? Dar părintele Argatu, pe care lumea îl considera vrăjitor, dar părintele Cleopa, Iustin Pârvu?... Pot ele să facă toate astea?” Tonul călugărului, la fel de scăzut ca și până acum, devine tot mai monologal. Încerc să-i spun că, poate, nu așa ar trebui să punem problema, că nu de performanțe duhovnicești este vorba, dar acesta mă taxează rapid, cu aerul că emite un adevăr absolut: ”Sunteți șovăielnică!”, apoi, luând aer în piept, mă scrutează cu un fel de simpatie dominatoare, diagnosticându-mi pe loc ceva probleme de sănătate, după care pleacă satisfăcut... Măi, să fie!... Mă simt ca în adolescență, când mă alerga prin parc o țigancă ghicitoare, care insista să-mi spună câte-n lună și-n stele, iar eu n-aveam chef s-o ascult. 

Ce vină au părinții Arsenie Boca, Cleopa, Iustin Pârvu..., că unii le apreciază asceza și harismele cu măsura performanței sportive, pe care încearcă apoi s-o imite cu naivitate, degenerată în exaltare și dorința de a epata? Nu mistica rugăciunii și lucrării lăuntrice, ci forma exterioară și dorința de dominare. ”Bociști”, ”antibociști” și babe guralive... Un orgoliu major, pseudo-inițiatic, luptând pentru a se impune peste orgoliile burgheze, minore ale pleromei neorânduite... Nu-i de mirare că atunci reacționează raționaliștii Bisericii, încercând să stopeze un fenomen de autoamăgire și de amăgire a altora. De mirare e, însă, că și cei de la comisia ”antidopping duhovnicesc” adesea intervin tot lumește, contestând modelul exemplar din pricina nevredniciei emulilor exaltați și căzând, astfel, în plasa greșitei puneri a problemei. În performanță clarvizionară sau ascetică stă trăirea noastră evanghelică? Pe astea le-a predat Hristos ucenicilor Săi? Acestea sunt daruri de sus, respectiv mijloace de accedere la iubirea lui Dumnezeu, care în faptele dragostei și înțelegerii față de aproapele se arată. Oare nu înțeleg acești exaltați că, încercând să imite modelul exemplar doar în manifestările sale vizibile (în special în cele care i-au adus slava), dar nu și în osteneli, nu în jertfă, aceștia urmăresc, de fapt, slava de sine, vădită limpede de plăcerea cu care-și racolează emulii și încearcă să-i domine? Și că, prin această naivitate a duhului și orgoliu ostentativ, întunecă imaginea de sfințenie a personalității duhovnicești la care au, probabil, sinceră evlavie? Și câte tulburări de aicea!... Parcă am fi pe vremea controverselor dintre partizanii celor trei mari ierarhi, vasilienii, grigorienii și hrisostomienii, pe care doar autoritatea Bisericii, cu dragostea și înțelepciunea ei, a reușit să-i împace... 

Un monah sobru, cu privirea adâncită în sine, iese dintr-o biserică de cartier. ”Ce călugăr frumos!”, zice o bună creștină, tocmai trecând pe acolo. ”Frumos? Mda... Stai numai să-ți povestesc!...”