Apărut în Ziarul Lumina din 19 noiembrie 2016 și preluat de platforma culturavietii.ro/10 decembrie 2016
Cald, emoționant și sinuos, Julieta, cel de-al douăzecilea
(sau douăzeci și unulea, după alte numerotări) lungmetraj al lui
Pedro Almodovar nu îl dezminte pe proeminentul cineast spaniol care,
la cei 67 de ani ai săi, își păstrează aceeași prospețime,
creativitate și putere de surprindere.
Pelicula realizată în 2016, care reprezintă propunerea Spaniei
pentru Oscar, a primit o nominalizare la Palme d’Or și trei la
premiile Academiei Europene de Film și a avut, ca de obicei în
cazul cineastului, cronici dintre cele mai elogioase.
Cronicarii, când vorbesc de un nou film al lui Almodovar, sunt
tentați, pe bună dreptate, să observe recurențele acestuia cu
filmele anterioare, liniile de continuitate stilistică și tematică,
migrarea motivelor și paradigmelor de la un film la altul, mereu în
alte configurații, care nu încetează să ne surprindă prin
stabilitatea internă și prin inedit. Obsesia fatalității,
omnipotența pasiunii, care, cu toată efemeritatea ei, schimbă
fulgerător și iremediabil vieți
omenești, personajele nobile marcate de boli incurabile, susținând
moral avatarurile eroilor principali, prezența ca un leitmotiv a
personajelor în comă – martori inerți ai destinelor zbuciumate
ale altora, și, bineînțeles, femeile puternice, luptând pentru
iubire, dar confruntate cu trădarea și, ulterior, cu apăsătoarea
singurătate, și solidaritatea acestor femei întru prezervarea
familiei, într-o lume cu reminiscențe matriarhale, în care
bărbatul e o prezență trecătoare ori, în cel mai bun caz,
sortită să rămână în umbră – iată un evantai de eroi și
situații romanești sau “telenovelistice”, care se configurează,
de fiecare dată, în alt peisaj, la fel de viu și fremătător și
la fel de substanțial în mesajul uman transmis de conturul de
ansamblu al relațiilor de destin între generații. Esența acestui
mesaj este că împlinirea personală e condiționată de grija
constantă față de aproapele, fie acesta consangvin sau străin.
Umorul regizoral și prospețimea jocului nu lasă să pătrundă
nici o urmă de manierism în toate aceste reluări de motive, pe
care e mai potrivit, în cazul lui Almodovar, să le numim
“invarianți ai naturii umane”, decât “clișee”. Această
poietică e întregită de comentariul plastic și muzical; primul,
în cheie pop, cu accente foviste, dominat de roșu, albastru și
negru, purtat de scenografie și mai ales de costume, induce o
detașare ironic-estetizantă de personaje și de situațiile
dramatice; cel muzical, dimpotrivă, preluat adesea din melosul
iberic sau din momente iconice ale cântului european, adâncește
dimensiunea patetică, conferindu-i pe alocuri fiorul tragediei.
În aceleași coordonate se desfășoară și Julieta, al
cărui scenariu, scris, ca de obicei, de regizor, este bazat pe trei
povestiri din cartea Runaway
(2004)
a cunoscutei scriitoare canadiene
Alice
Munro. Filmul le aduce în prim-plan pe Emma Suárez și Adriana
Ugarte, ca ipostaze de tinerețe, respectiv de maturitate ale
aceleiași protagoniste, Julieta. Aceasta își pierde partenerul de
viață, pescarul Xoan, ca urmare a unui naufragiu pe timp de
furtună, și este pedepsită prin abandon de unica sa fiică, Antia,
de 18 ani, când aceasta află că moartea tatălui ei a survenit în
urma reproșurilor de adulter (îndreptățite) făcute acestuia de
Julieta. Filmul urmărește, pas cu pas, lupta disperată și
neputincioasă a Julietei de a-și recupera fiica, plecată inițial
într-o "călătorie spirituală" în Pirinei, dar
dispărută apoi definitiv din viața mamei sale. Inițial o
profesoară de limbi clasice, plină de farmec și iubită de elevi,
pierzându-și căsnicia relativ fericită, abandonată de Antia, de
la care primește o dată pe an câte o ilustrată fără text și
adresa experitorului, Julieta parcurge treptele infernului personal.
De la disperare, la furie și depresie, până la apatia totală față
de viață. Acesta este momentul când, în mod neașteptat, Julieta
își găsește un iubit, pe tăcutul Lorenzo, și când află de la
o bună prietenă din copilărie a Antiei că aceasta locuiește în
Elveția și are trei copii. In speranța că fiica sa va voi să
reia legătura cu ea, Julieta se mută în apartamentul din Madrid în
care o crescuse pe Antia, aceasta fiind singura adresă la care
aceasta ar fi știut să o găsească.
Filmul
debutează cu o lungă scrisoare de dragoste maternă, confesiune și
dezvinovățire, pe care Julieta o scrie Antiei – prilej de ample
întoarceri în timp, până la momentul întâlnirii Julietei cu
Xoan și a iubirii lor pasagere din tren, care o va produce
pe Antia și le va pecetlui destinul -, și se termină cu lecturarea
fericită a scrisorii îndelung așteptate a Antiei, pe care doar
moartea unuia dintre copiii o face să își înțeleagă mama și să
îi scrie.
Toată
această desfășurare telenovelistică, emoționant pusă în scenă,
este comentată de registrul
scenografic, cu
tușe semantice
proprii,
încadrând în momente-cheie
personajele
în adevărate rame plastice,
precum
și de registrul obiectual – în
speță, straniile statuete masculine cu
accente
cubist-neolitice,
cu
membrul viril amputat, produse
în
serie de
solitara
sculptoriță
Ada, iubita ocazională a lui Xoan... trimitere
freudiană la marile iubiri amputate și destine deturnate
fulgerător – temă centrală a filmografiei lui Almodovar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu