Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 26 martie 2016

Patriarhul Kirill despre întâlnirea cu Papa, prigoana creștinilor, Ortodoxie și relația cu heterodocșii - din predica la Duminica Ortodoxiei

La predica sa din 20 martie 2016 din Duminica Ortodoxiei (a ”Biruinței Ortodoxiei”, cum e numită de ruși), Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii a amintit că hirotonirea sa ca arhiereu, petrecută cu 40 de ani în urmă, a avut loc tot într-o Duminică a Ortodoxiei; numirea sa ca patriarh, pe 1 februarie 2009, a coincis cu ziua prăznuirii Sfântului Marcu al Efesului, singurul care a refuzat să semneze actul de unire a ortodocșilor cu catolicii la sinodul fals de la Ferrara-Florența. Chiar și hirotonirea sa întru diacon, în 1969, de praznicul Bunei Vestiri, Patriarhul o așază sub semnul prochimenului praznicului, ”Acum e ziua mântuirii”, moment din care s-a simțit dator să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu pe durata întregii vieți. Aceste trei coincidențe din viața sa, consideră Patriarhul rus, nu sunt întâmplătoare, ci sunt semnele dumnezeiești care i-au determinat viația. «După aceste semne dumnezeiești mi-am ales cursul vieții: să vestesc zi de zi vestea bună a mânturii și să păstrez puritatea credinței ortodoxe, opunându-mă oricărei erezii și oricărei ispite».



Redau mai jos, într-o traducere actualizată, cuvântul său rostit după Sfânta Liturghie la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, în 20 martie 2016. Am tradus și paragrafele pe care, din lipsă de timp, le-am omis în prima variantă postată.

Cuvântul Prea Fericitului Patriarh Kirill la praznicul Biruinței Ortodoxiei

«Cum am spus deja, în anul 843, când a fost stabilită sărbătoarea Biruinței Ortodoxiei, toată lumea credea că astfel lupta cu ereziile s-a încheiat. Dar nu este așa, și până și azi ereziile nu doar că există, ci chiar atacă Biserica. Dar ce este o erezie? Desigur că sursa ei nu sunt doar rătăcirile omenești. Pe măsură ce aceste rătăciri se umplu de o mare energie distructivă, devine tot mai limpede că la baza lor se află orgoliul omului, iar tatăl orgoliului este diavolul. De aceea erezia se pune pe sine întotdeauna deasupra Bisericii. Este îndeajuns să ni-l amintim pe Arie: ca să fie demascată erezia sa groaznică, potrivit căreia Hristos nu este Dumnezeu, ci făptură, a fost nevoie de convocarea Sinodului Ecumenic și disputele nu au fost liniștite. Emoțiile au fost atât de puternice, încât, după predanie, Sf. Nicolae i-a tras lui Arie o palmă. Dar episcopii ortodocși înțelegeau că dacă vor preda credința, vor nimici Biserica. Căci erezia e o rătăcire care privește nu doar aspecte particulare, ea atacă însăși esența vieții bisericești, mai mult, atacă însăși credința în Dumnezeu. De multă vreme dușmanii Bisericii au înțeles că prin negarea directă a lui Dumnezeu nu își vor atinge scopul. Dar dacă vor recurge la intrigi, dacă vor încerca să impună un anumit sistem de viziuni filosofice, în susținerea cărora să aibă și concursul autoritățile lumești, atunci vor apare ispite, care vor amenința să distrugă Biserica.

Și astăzi ne aflăm în fața unui fenomen din viața filosofică, politică și spirituală, după părerea mea, foarte periculos. În ultima vreme a apărut convingerea că factorul principal care determină viața omului, implicit, a societății, este omul. Neîndoielnic, aceasta este o erezie, și nu mai puțin periculoasă ca arianismul. Înainte de aceasta se considera că Dumnezeu guvernează lumea prin legi create de El, și societatea omenească, prin legea morală, pe care El a descoperit-o prin cuvântul Său și a reflectat-o în conștiința umană. De aceea oamenii se străduiau să pună în acord legile omenești cu legea lui Dumnezeu; Dumnezeu și conștiința erau judecătorii principali, iar autoritatea principală pentru judecata umană era legea lui Dumnezeu. Dar a venit timpul când acest adevăr esențial a fost pus la îndoială și oamenii au spus: ”Nu, Dumnezeu nu are nimic de-a face cu toate astea. Fiecare are dreptul să creadă, dar asta este treaba lui personală, căci sunt și necredincioși. Fiecare individ dispune de anumite drepturi, inclusiv de a autodetermina ce e bine și ce e rău pentru el. Ceea ce înseamnă că trebuie să existe un anumit criteriu universal al adevărului, iar acesta poate fi doar omul cu drepturile lui, și viața socială trebuie să fie modelată pe baza autorității intangibile a persoanei umane”.


Așa a început izgonirea revoluționară a lui Dumnezeu din viața omului. La început acest fenomen a cuprins Europa de Vest, America, apoi și Rusia. Revoluția noastră s-a petrecut sub aceleași steaguri și aceeași deviză: de a distruge din temelii lumea veche, acea lume în centrul căreia se afla Dumnezeu. Cu această ocazie un sorbit o mare cupă a suferinței și poporul nostru a dat o mulțime de mucenici și mărturisitori. Deoarece vorbesc acum și despre viața mea personală, voi spune de asemeni că primii mei învățători au fost bunicul și tatăl meu, mărturisitori ai credinței care au trecut prin lagăre și închisori și au suferit nu pentru încălcarea legilor statului, ci pentru că au refuzat să-L trădeze pe Dumnezeu și Biserica Ortodoxă. Și poporul nostru, cum se știe, a trecut prin toate încercările și a rezistat.
Dar astăzi ideea vieții fără Dumnezeu s-a răspândit cu o nouă putere, de anvergură planetară. Vedem cum în multe țări înfloritoare se fac eforturi pentru impunerea la nivel juridic a dreptului omului de a-și alege orice cale, chiar și pe cea mai păcătoasă, opusă voii lui Dumnezeu. Acest fenomen periculos din viața contemporană este numit dezcreștinare. Cred că asemenea viziuni filosofice nu ar fi putut fi numite erezie, dacă mulți creștini nu ar le-ar fi acceptat și nu ar fi pus drepturile omului deasupra cuvântului lui Dumnezeu. De aceea vorbim astăzi de erezia globală a închinării la om, o nouă formă de idolatrie, care Îl elimină pe Dumnezeu din viața omului. Niciodată nu a existat așa ceva la o anvergură planetară. Pentru biruirea acestei erezii principale a lumii contemporane, care poate conduce la rezultate apocaliptice, trebuie Biserica să-și concentreze toate toate puterile cuvântului și gândirii. Vom formula toate acestea foarte simplu: trebuie să apărăm Ortodoxia, așa cum au apărat-o părinții Sinodului al VII-lea Ecumenic, așa cum a apărat-o Patriarhul Metodie și Împărăteasa Teodora împreună cu soborul de ierarhi, așa cum au apărat-o Sfințitul Marcu al Efesului și mărturisitorii și noii mucenici ai Bisericii Ruse.
«Astăzi, predicarea Evangheliei și a Ortodoxiei se deosebește întrucâtva de cea din trecut. Există unii ascultă predicile cu interes, dar sunt și alții cărora cuvintele preotului le provoacă întrebări, confuzii, dezacorduri. De aceea, reacția Bisericii față de confuzii și dezacorduri este foarte importantă. Și atunci avem două căi. Prima e foarte simplă: dacă nu sunteți de acord cu propovăduirea Evangheliei, înseamnă că sunteți eretic sau ateu și nu poate fi vorba de nici un dialog cu dumneavoastră, pentru că, discutând cu dumneavoastră, ne putem pierde adevărul de credință. Se știe că există printre noi oameni care spun asta. Dar există și o altă atitudine: când ți se pun întrebări, fie și neinocente, să te străduiești să înțelegi ce îl determină pe interlocutorul tău să facă asta: dorința confruntării sau setea de adevăr? Și în loc să-l respingem cu cuvintele ”Piei din calea mea, ereticule, rătăcitule!”, să îi răspundem cu smerenie, nădăjduind că, cu voia lui Dumnezeu, cuvintele noastre își vor atinge scopul. Asta înseamnă că intrăm în dialog cu oamenii, fără să ne declamăm învățătura, ci răspunzînd la întrebările care ni se pun. Asta se întâmplă nu doar cînd discutăm cu necredincioșii, ci și când mărturisim Ortodoxia către alte confesiuni. Ei ne pun întrebări, sunt lucruri pe care nu le înțeleg, cu altele nu sunt de acord, ceva nu corespunde cu tradiția lor, iar noi răspundem și ne mărturisim propria experiență, credința noastră. Aceste întrebări și răspunsuri constituie dialogul. 

Dar cineva dintre noi va replica: ”Nu avem nevoie de acest dialog. Le-ați spus ce ați avut de spus și ei n-au acceptat. Așa că scuturați-vă praful și spuneți-le că sunt eretici”. Dar imediat ce îi veți spune cuiva că este eretic, obturați orice portiță de comunicare cu el, el va fi surd la cuvintele voastre și vă va deveni dușman, căci el nu se consideră eretic și va recepta cuvintele dumneavoastră ca pe o jignire. Și în concluzie dispare orice dialog, și creștinii se izolează în sfera lor, formîndu-și un ”ghetto”, inclusiv noi, care suntem chemați să aducem lumii lumina lui Dumnezeu. Noi ne liniștim unul pe altul, spunându-ne: ”Vai, câtă dreptate avem! Vai, ce bine e la noi!”, în timp ce lumea piere în jurul nostru! Și nu ne va întreba, oare, Dumnezeu pe fiecare, de ce nu am vorbit lumii? De ce nu ne-am luptat pentru fiecare suflet? Nu vi-i va da ca exemplu pe sfinții apostoli, care ar fi putut și ei să rămână în Galileea? Clima era excelentă, mâncarea, bună, vinul la fel, erau înconjurați de tovarăși de credință evlavioși, ce le mai trebuia? Dar apostolii au plecat pe drumurile romane, ieșind în întâmpinarea lumii păgâne, care arunca cu pietre în ei. Iar apostolii căutau un limbaj comun cu aceia, așa cum făcea, de pildă, apostolul Pavel, când le vorbea înțelepților atenieni, spunându-le că a văzut la ei un altar de închinare la Dumnezeul necunoscut, Cel pe care el Îl propovăduiește (Fapt. 17, 23).  Apostolul Pavel a recunoscut prezența adevărului la păgâni, numai ca să înceapă dialogul cu ei. Ce ar spune despre el astăzi zeloții noștri? ”Vai, cum se poate una ca asta?! Să stai de vorbă cu păgânii, ba să mai și recunoști că aceștia au un altar pe care se închină Aceluiași Dumnezeu, Căruia ne închinăm și noi? Este adevărat că Biserica s-a luptat de la început împotriva tuturor ereziilor și a schismelor și că același Apostol Pavel în Epistola către Corinteni vorbește despre necesitatea păstrării unității creștinilor. Dar Biserica întotdeauna a purtat mărturia apostolică către întreaga lume. 

Biserica Ortodoxă Rusă nu este îngrijorată doar de chestiuni de  credință, ci și de ce se întâmplă în lume, și există probleme pe care nu le poți rezolva de unul singur.  Probabil că cea mai înfricoșătoare problemă a contemporaneității este prigoana împotriva creștinilor, și mă mir că până nu demult aceasta nu a provocat o reacție energică. Conform datelor organizațiilor internaționale, la fiecare 5 minute în lume este ucis un creștin; în 24 de ore, în jur de 300 de oameni și peste 100 de mii în fiecare an. Astăzi creștinii sunt mai prigoniți ca niciodată, mai mult ca în Imperiul Roman, mai mult ca în Uniunea Sovietică. Iar noi trăim de parcă nu s-ar întîmpla nimic, de vreme ce noi nu suntem prigoniți. În Irak existau un milion și jumătate de creștini, au rămas 150 de mii; în Siria erau un milion și jumătate și au rămas 500 de mii. În Nigeria jubilează radicalii fundamentaliști, care îi ucid pe creștini, exterminând localități întregi. Același lucru se întâmplă în Pakistan, în Afganistan, unde creștinii nu au nici o apărare. Oamenii sunt uciși doar pentru că merg duminica la biserică și nimeni nu îi apără.

Am avut posibilitatea să vizitez Siria chiar la începutul războiului și am văzut cum locuiau acolo oamenii, am văzut frica de care erau cuprinși și m-am temut că rezultatul acestui război va aduce ireversibilul: exterminarea sau expulzarea tuturor creștinilor din țară. Ulterior m-am întâlnit cu întîi-stătătorii multor Biserici creștine, ortodoxe și eterodoxe, din Orientul Apropiat și toți m-au rugat într-un glas: faceți ceva, că noi nu avem nici o putere, apărați-ne că pierim! Am vorbit despre asta deschis cu președinții a diferite țări, și la întrunirile internaționale, dar nimeni parcă nu auzea nimic. Atunci mi-a venit ideea de a spune asta în așa fel, încît toată lumea să audă. Și în decursul convorbirilor cu Papa am stabilit că trebuie să ne întîlnim și să mărturisim clar și răspicat în fața întregii lumi prigoana asupra creștinilor. Întâlnirea a avut loc și lumea a început să vorbească! Incredibil, Congresul Americii afirmă deodată că exterminarea creștinilor din Orientul Apropiat este genocid! Când i-am rugat eu să spună că este un genocid, că sunt omorâți creștini, nu am avut nici un răspuns. Iar acum răspunsul există, pentru că vocile Răsăritului și Apusului s-au unit, și au spus ceea ce era mai important, ceea ce ne neliniștește astăzi pe toți.

De asemeni, am avut posibilitatea să respingem din nou Uniația. La întîlnirea de la Havana Episcopul Romei a fost de acord că uniația nu poate fi o soluție de unificare a Bisericilor, căci ea aduce mereu scindări, precum se întâmplă și astăzi în Ucraina. De asemeni am spus că în Ucraina nu este vorba de o agresiune din afară, ci de un conflict fratricid, și am subliniat că schisma trebuie depășită pe cale canonică, iar nu pe calea creării unei mitice ”unice biserici locale”, în care schismaticii să se unească cu ortodocșii și cu catolicii.

Cred că întâlnirea Patriarhului Moscovei cu Papa a fost un eveniment important. Ea are loc pentru prima oară în istorie, dar și asemenea prigoane asupra creștinilor au loc pentru prima oară în istorie, pentru prima oară în istorie are loc o asemenea dezcreștinare a civilizației - am vorbit [cu această ocazie] și despre asta. Acum avem speranța să putem acționa împreună, fiecare din locul său, responsabilii din Apus și cei din Răsărit, împreună cu poporul credincios. Trăim vremuri deosebite, dar nu e nimic nou sub soare. La fel ca în vremea instituirii praznicului Biruinței Ortodoxiei, ca în vremea Sfințitului Marcu al Efesului, la fel ca și azi, Biserica Ortodoxă este chemată să propovăduiască Evanghelia și să păstreze puritatea credinței drept-slăvitoare. Amin.

Biroul de presă al Patriarhului Moscovei și al Întregii Rusii.
24 martie 2016»
Sursa: http://www.patriarchia.ru/db/text/4410951.html 

(Boldările aparțin traducătoarei). 

8 comentarii:

rory spunea...

Se vorbeşte, se discută...se mănâncă...Dar, în esenţă, nimeni nu face nimic. Ne-am săturat de palavre, ne-am săturat de discuţii interminabile la televizor, de dormit în Parlament, de revendicat atacuri asupra civililor, de kamikaze şi de delăsare.
Toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu mişcă un deget.
Faceţi, dragilor, CEVA! Acţionaţi şi stârpiţi nenorocirea asta de islamism!
Ăştia nu sunt oameni!
ACŢIUNE, NU PĂLĂVRĂGEALĂ!
ASTA VREM!

ELENA DULGHERU spunea...

Rori,

Cred că te uiți prea mult la TV și consumi prea multă presă românească. Reacția ta provine din otrava de acolo. Mai bine ai citi cărți bune și ai merge la biserică, atunci ai înțelege că există o legătură indestructibilă dintre vorbă și faptă, atunci vei înțelege ce fapte concrete poți face chiar tu... dar nu vei găsi nimic despre asta la TV, nici la politicenii noștri. Acolo vei găsi vorbele parazite.
Da, vorbim cam mult, traducem cam mult (oare??), dar o facem cu nădejdea ca cei care au urechi de auzit să audă. Dacă textul inteligent și consistent și foarte actual ca problematică pe care ți l-am oferit îți provoacă asemenea tonuri isterice și xenofobe porniri ”stârpitoare”, se pare că televiziunea și politica românească și-au făcut efectul asupra ta, dar ele, ca orice lucru putred, nu au niciodată ultimul cuvânt. Pentru tine deocamdată am vorbit (adică am tradus) degeaba.
Dacă știi istorie și ai cât de cât o formație spirituală, vei înțelege că fiecare faptă este precedată de vorbe și gânduri. Și că nu există vorbe&gânduri care să nu se transforme în fapte. Deci vorbele, nici cele rele, nici cele bune, nu sunt spuse nicidată degeaba. Fiecare va aduce roade, dar rodul depinde și de sinceritatea cu care sunt spuse. Ipocrizia nu rodește... decât mizeria pe care o ascunde.
Iar reflexul revanșard, pe care-l propui, este exact ceea ce vor dușmanii noștri, ai Europei și ai creștinismului, dar până la urmă și ai Islamului și ai civilizației, căci răzbunarea este întotdeauna distructivă și ar duce la un război fără precedent. Înțelege asta, cu mintea, cu inima sau cu spiritul, cu ceea ce poți!

Anonim spunea...

Este forarte interesant ca declaratia comuna a papei Francisc cu PF Kirill este primul document (si vreau sa subliniez, PRIMUL) in care cel dintai este numit Episcop al Romei. Si acum vad ca acest lucru nu este intamplator, intrucat in predica sa, PF Kiril il numeste din nou pe Francisc Episcop al Romei.
Acesta mi se pare un semn ca ne asteapta lucruri extrem de interesante la viitorul Sinod.

Veaceslav spunea...

http://www.aparatorul.md/video-discursul-ips-longhin-ca-reprezentant-oficial-al-bisericii-ortodoxe-din-ucraina-la-simpozionul-sfintul-si-marele-sinod-multa-pregatire-fara-rezultate-din-grecia-23-martie-2016/

ELENA DULGHERU spunea...

Da, ortodocșii îl numesc oficial pe Papă ”Episcop al Romei”, pt că nu recunosc primatul papal, pe care catolicismul și l-a arogat în momentul Schismei cu de la sine putere, rupând sobornicitatea Bisericii. Doar calitatea de episcop este cea pe care i-o recunosc (și așa, doar binevoitorii, cei care nu rostesc, din motive pe care le-ai putut citi mai sus, cuvântul ”erezie”). Așa că în documentele ortodoxe vei vedea frecvent formula aceasta pentru desemnarea Papei. Și acesta este un semn clar că PF Kirill nu pune în nici un fel problema uniației.

ELENA DULGHERU spunea...

@Veaceslav. «SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD. Mare pregătire, fără rezultate».
Este aberant, dacă nu rizibil ca un simpozion (care ar trebui să fie o manifestare cât de cât științifică, nu una demagogică) să enunțe în denumirea sa, pe lângă tema dezbaterii, și rezultatele! Păi dacă știm de la început ce vrem să conchidem, la ce ne mai adunăm? Ca să ne lamentăm și să repetăm truisme, aprobându-ne politicos unii pe alții, ca într-un ghetto, și blestemându-i pe ceilalți, fără a investiga cât de cât realitatea din jur? Hristos ne-a învățat să fim sensibili la problemele omului și ale societății, ca să le venim în întâmplinare, pe când atitudinea asta de ghetto nu are nimic creștin, ci e simptomul specific al sectarismului și al încremenirii. Fariseismului, ca să mă înscriu în vocabular. Iar alocuțiunea, pe puncte, nu o comentez...

rory spunea...

Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar cred că am mai bine de 12 ani de când nu mă mai uit la TV. Mă uit în jurul meu şi e de ajuns... Arunc un ochi un pic peste graniţă şi e suficient. Vrei ca şi la noi să se ajungă la fel?
Elena, mi se pare că eşti mult prea indulgentă cu astfel de "oameni" şi prea tranşantă cu alţii care vin şi mai comentează pe bloguri. În fond, noi, ăştia care mai "lătrăm", nu muşcăm. Cât priveşte "spiritualitatea" de care aminteai... da, aşa am fost învăţaţi noi, creştinii, să întoarcem şi obrazul celălalt. Spune-mi însă: dacă într-un atentat kamikaze, din pură întâmplare, ţi-ar fi măcelărită familia, crezi că în vene ar mai clocoti formaţia spirituală?
Nu trebuie să-mi răspunzi mie, ci ţie. Cu un mic amănunt: fii (auto)sinceră, dacă mi se permite termenul.
Succes!

ELENA DULGHERU spunea...

Draga Rory,

In primul comentariu propuneai ”stârpirea nenorocirii asteia de islamism” (nefăcând diferența dintre o religie istorică și ISIS), iar acum mă inviți la moderație?
Spuneai că te-ai săturat ”de discuţii interminabile la televizor”, iar acum spui că nu l-ai deschis de 12 ani? Cred că ești bine intenționată, dar prea emoțională și, din cauza asta, puțin cam incoerentă. Hai să ne păstrăm luciditatea și coerența discursului, căci, sincer să fiu, nu am înțeles care este punctul tău de vedere concret, mai ales al apelativului ”FACEȚI CEVA!”, postat pe blogul meu, eu nereprezentând defel administrația acestei țări sau pârghiile de forță implicate! Dacă tu crezi că o vendetă totală rezolvă lucrurile, dacă tu crezi că rudele jertfelor acelor atentate ar trebui să ia pistolul și să căsăpească... un popor, o religie, gândește-te că îndemni la război civil, deci ești deja victima celor care vor să destabilizeze Europa! Putem rezista moral prin luciditate și prin Dumnezeu, nu prin patetisme și spirit de vendetă, care nu-i de la Dumnezeu!