TARKOVSKI ŞI INIMA RUSIEI (II)

[Publicat in Adevarul literar si artistic, Miercuri, 26 Septembrie 2007, sub titlul Pe urmele lui Tarkovski, în inima Rusiei. Fotografiile aparţin autoarei.]

Iurieveţ, o comună – odinioară, orăşel respectabil - în care Tarkovski şi-a petrecut anii războiului păstrează încă în memorie aniversarea a 75 de ani de la naşterea cineastului, sărbătorită în iulie de Festivalul Internaţional de Film “Kinozerkalo” (“Oglinda cinematografică”) de la Ivanovo, centru industrial din regiune. Un afiş impozant, de un roşu vişiniu ce dă fiori călătorului de departe, surprinde căutătura întrebătoare cu care meditativul cineast scrutează malurile pustii ale Volgăi. Un muzeu cu aspect de bisericuţă sătească, amplasat într-o casă de lemn durată pe locul celei în care locuise cineastul, dă viaţă, în registrul reverenţei pioase, animate de diafane accente ludice, memoriei colective. Făcând uz de celebrele fotografii de familie, de cadre din filme şi de motive dragi cineastului, un designer inspirat a concentrat în câţiva metri pătraţi ritmurile aeriene ale unei prezenţe ce continuă să-şi păstreze puterea generativă. Ample folii de celuloid, impresionate cu cadre din filme, atârnate din tavan asemeni unor ştergare, glastre de sticlă cu flori de câmp, aşezate pe o oglindă fixată în centrul podelei pun în valoare obiecte tipice de muzeu, într-o continuitate spirituală dintre trecut şi prezent, al cărei liant e iubirea.

Din Iurieveţ, Părintele Alexei ne conduce, prin stepa luminată de culorile toamnei şi adumbrită de pini seculari, pe celălalt mal al Volgăi, la Zavrajîe, locul naşterii lui Andrei. Drumuri prăfoase, incerte, străbătute arareori şi răscruci enigmatice, lipsite de repere rutiere şi geografice pulverizează graniţele dintre epoci istorice şi civilizaţii. Detectarea pontonului în oceanul de lanuri de grâu, o minusculă platformă ruginită, de unde un bac traversează imensitatea fluviului, este o sarcină doar pentru cunoscători. Peisajul magnific al fluviului în asfinţit recompensează, însă, toate strădaniile. Oricât l-aţi iubi pe Tarkovski, nu vă aventuraţi la Zavrajîe fără o Călăuză!

Şi totuşi, ne aflăm în aşa-numitul Inel de Aur al Rusiei – un perimetru punctat de vetre istorice legendare, precum Rostov cel Mare, Kostroma, Vladimir şi Suzdal. Stepa virgină ştie, însă, să ascundă reperele civilizaţiei, aflate la doar câteva zeci de kilometri. Datorită dispreţului comuniştilor pentru trecut, regiunea nu a fost mutilată de industrializarea forţată, ci doar supusă unui regim de austeritate. Ocolite de planurile de sistematizare, orăşelele provinciale dau la iveală cartiere cu căsuţe coşcovite de lemn, vechi de un veac şi ceva, decorate cu placaj traforat, renovate sau incredibil de şubrede (din care nu mai găseşti nici urmă în Moscova), dominate de cupolele bisericilor, adesea nefuncţionale. Deşi evlavioşi, localnicii, puţini şi abia ieşiţi din şocul economic al “tranziţiei” (mai dure ca la noi), nu au puterea financiară să le readucă la viaţă. În plus, mentalitatea că iniţiativele mari trebuie să vină “de sus” este mai veche decât comunismul. Cu toate astea, oamenii simpli continuă să identifice Rusia cu Ortodoxia. Necunoaşterea limbilor străine şi izolarea informaţională (dar şi cea rutieră) păstrează o duioşie a rezervaţiei de provincie, dispărută de mult de pe arterele Moscovei şi Sankt-Petersburgului. Ospitalitatea (ca cea românească), disponibilitatea spontană de a ajuta, o nevinovăţie nemaiîntâlnită pe alte meleaguri, o anumită neglijenţă ferice a celor ce nu ştiu ce-i graba şi o francheţe necunoscută în Vest (ce poate naşte, uneori, situaţii neprevăzute) evocă un “etern al sufletului rus”, aflat – susţin pesimiştii - pe cale de dispariţie în metropole. Îndrăgostiţii de “Oblomov”-ul şi “Pianina mecanică” ale lui Nikita Mihalkov trebuie să facă cunoştinţă neapărat cu provincia rusă!

Rezonanţele ei, dezvoltate într-o amărăciune a ruperii de esenţial (iar nu în voluptatea sentimentului permanenţei, ca la Mihalkov) amprentează discret şi continuu filmografia tarkovskiană. Să ne amintim de izba distrusă de război din “Copilăria lui Ivan”, metamorfozată apoi într-o întreagă suită de case ale netrăiniciei, culminate cu catedrala bolnavă din “Nostalghia”. Specialişti, universitari, dar şi simpli amorezaţi de marele clasic dezvoltă astfel de teme în teze de doctorat, comunicări academice, ori în speech-uri naive, începute cu mărturisirea candidă: “Primul film de A.T. l-am văzut la vârsta de...”. Universitatea de Stat din Vladimir (în parteneriat cu Universitatea Erlangen/Nuremberg din Germania) a găzduit, şi ea, un florilegiu de astfel de teme: “Motivul casei şi al drumului”, “Semantica peisajului”, “Ritmul moralei”, “Poetica sacrului”, “Iconicitatea cadrului”, “Dialogul tată-fiu”, “Antiteze morale şi axiologice” - toate, desigur, în filmele lui Tarkovski. Prelegerile, susţinute de istorici ai religiei, filozofi, lingvişti, geografi, geneticieni, jurnalişti, filmologi, dar şi de studenţi arată, încă o dată, spectrul inepuizabil al problematicii tarkovkiene.

Dar darurile călătoriei le-au depăşit pe cele ale “scolasticii”. Zavrajîe, sătucul pescăresc al obârşiei lui Tarkovski, are cu ce se lăuda: este leagănul a câteva generaţii de preoţi şi iconari, strămoşi ai părintelui martir Pavel Florenski, un alt titan al spiritului rus. O casă memorială rânduită cu un rafinament artistic desăvârşit, dar şi panourile naive ale şcolii săteşti (gazda, timp de o zi, a lucrărilor conferinţei), consemnează îndoita demnitate a satului de pe Volga.

Dar cadoul cel mai tarkovskian a fost oferit de “mizanscena spontană” petrecută pe malul fluviului în asfinţit, în seara descinderii în localitate. O biserică părăginită, cu cupola năpădită de ierburi, teribil de fotogenică dar sfâşietor de tristă amintea, chiar prea à la lettre, domul pustiit din “Nostalghia”. Dar încremenirea calofilă e spartă deodată de râsetele unui copil, o fetiţă în roşu, ce se agaţă, ştrengăreşte, de roba părintelui Alexei. Cu o agilitate aeriană, fetiţa împarte tuturor galeşe priviri fulgurate, retrăgându-se imediat, înainte ca cineva să-i răspundă. Camera nu reuşeşte să o surprindă. Memoria fuge spre scena epifanică din “Rubliov”, a fetiţei Cneazului (cel mai ferice dintre copiii tarkovskieni), ce topeşte cu râsetele ei aerul glacial al catedralei neterminate. Neprihănirea şi speranţa renasc, din cenuşă, pneuma! Paradjanov profeţea, în pildele sale, că Muza continuă să lucreze şi după moartea Poetului. Este, probabil, cea mai înaltă încununare a operei...

[Corespondenţă din Vladimir - Rusia, 17 sept. 2007]