TARKOVSKI, VLADIMIRUL ŞI INIMA RUSIEI (I)

[Publicat în Adevărul literar şi artistic, Duminică, 27 Iulie 2007, sub titlul Umbra lui Tarkovski. La Vladimir.

Fotografiile aparţin autoarei.]
În literatură şi-n filozofie, apariţia de noi ramuri de cercetare, centrate în jurul unor autori remarcabili e considerată un lucru firesc. Problematica lansată de câte un gânditor genial constituie, cu uşurinţă, materialul de studiu şi interpretare a câteva generaţii. Nu la fel se întâmplă, însă, în zona filmului, unde lucrurile se consumă din mers, se digeră pe apucate, într-o veşnică foame de nou, ascunzând, de fapt, oroarea de lucrurile esenţiale. De aceea, orice manifestare legată de un cineast, ce depăşeşte cadrele formale ale proiecţiei prefaţate de un discurs oficial şi, eventual, asezonată cu o expoziţie foto e considerată dubioasă; variază doar calitatea glamour-ului, amploarea PR-ului şi, eventual, participarea unui invitat excepţional, ce ţine afişul şi determină bugetul acţiunii - atât.

Dar iată că există şi nume care, şi după moarte, continuă să scoată din amorţire umori profesionale şi să spulbere tabuurile comodităţilor intelectuale de breaslă. Odinioară, premiera filmelor lui Tarkovski – fiecare era un eveniment cel puţin naţional aşteptat cu înfrigurare - era urmată, se ştie, de discuţii publice şi conferinţe ale regizorului, în care universurile problematice lansate în pelicule îşi continuau viaţa în conştiinţele spectatorilor. Această putere generativă – specifică doar capodoperei - nu e epuizată nici astăzi.

A trecut o decadă de la încheierea, la Universitatea de Stat din Vladimir-Rusia, a celei de-a XII-a Conferinţe Internaţionale “Istoki” (“Sources”), intitulată: “Andrey Tarkovsky: Films, Religion, Media and Education” şi dedicată aniversării a 75 de ani de la naşterea geniului rus.
O coincidenţă a istoriei – dar oare când istoria creează simple coincidenţe? - face ca doi ani consecutivi să marcheze două aniversări ale aceleiaşi personalităţi exponenţiale. În noiembrie 2006, fără să prea ştie unii de alţii, cinefilii din Timişoara şi Bucureşti şi cei din Germania (München şi Erlangen) comemorau, cam în acelaşi timp, 20 de ani de la moartea lui Andrei Tarkovski. 2007 a fost declarat An Internaţional Tarkovski şi marcat printr-o serie de manifestări de anverguri diferite, desfăşurate pe mai multe continente.

Evenimentul desfăşurat între 5-9 septembrie la Vladimir, organizat în colaborare cu Universitatea din Erlangen/Nüremberg-Germania, cu Academia Interfilm-München, cu alte centre universitare şi organisme interconfesionale, a avut ca scop , având ca punct de pornire . O problematică suficient de atrăgătoare pentru participarea unor specialişti de formaţii şi anverguri diferite (istorici şi linvişti, filozofi, teologi, geografi şi geneticieni), atraşi deopotrivă de opera inepuizabilă a marelui cineast.

Un amănunt semnificativ este locaţia-gazdă a manifestării. Vladimir, oraşul întemeiat acum 900 de ani de Cneazul creştinător al Rusiei, capitală voievodală şi rezidenţă mitropolitană vreme de două veacuri, şi-a păstrat până azi aerul de centru spiritual al Rusiei medievale. Nu întâmplător - şi în ciuda opoziţiei obtuze a funcţionarilor de partid din industria filmului - Tarkovski îşi alegea reperele topografiei spirituale din “Andrei Rubliov” tocmai în fosta cetate de scaun. Zidurile monumentale, încrustate în piatră albă ale celebrei Catedrale Uspensk (a Adormirii Maicii Domnului) şi frescele interioare pictate de Andrei Rubliov şi Daniil Cernîi sunt cele pe care le vedem în pelicula lui Tarkovski. În mod la fel de providenţial, sărbătoarea oraşului, coincizând cu prăznuirea celebrei Icoane a Maicii Domnului din Vladimir (potrivit tradiţiei, cea mai puternică ocrotitoare a Rusiei şi cea mai cunoscută emblemă mondială a Ortodoxiei), a avut loc exact în perioada lucrărilor Conferinţei, pe 8 septembrie (când ortodocşii de stil nou prăznuiesc Naşterea Maicii Domnului).

Dar de această inimă a Rusiei medievale se leagă şi biografia lui Andrei Tarkovski. Punctarea acestui aspect a fost unul din scopurile conferinţei. Excursia la Zavrajîe şi Iurieveţ, locul naşterii lui Andrei şi, respectiv, al evacuării familiei sale în timpul războiului, a fost evenimentul cel mai memorabil pentru mulţi din participanţi. I-o datorăm inimosului profesor Evgheni Arinin, şeful catedrei de Filozofie şi Studii Religioase a Universităţii din Vladimir, iniţiatorul şi sufletul conferinţei. Cele două sătucuri pierdute în stepă, aşezate pe câte un mal al Volgăi, Iurieveţ şi Zavrajîe par, la prima vedere, o fundătură; drumurile neasfaltate şi neluminate, fără marcaje sau alte repere clare le fac greu accesibile; Volga imensă, generoasă în peşte, dar lipsită de poduri pe sute de kilometri aruncă şi ultima speranţă din pieptul aventurierului neiniţiat. “Nu, nu se poate ajunge în inima Zonei fără o călăuză...”. Nu ne mirăm când, la ieşirea din Iurieveţ, un preot tânăr ne întâmpină pentru a ne îndruma: este parohul din Zavrajîe.

Corespondenţă din Vladimir, Rusia, 11 sept. 2007.