“PULBERE DE STELE” SAU BINECUVÂNTĂRILE ASTRELOR

[Publicat în Adevărul literar şi artistic, 2007]
[Matthew Vaughn, Pulbere de stele / Stardust, 2007]

Basmele cu zâne şi vrăjitoare, în filmul contemporan de consum, s-au transpus în genul fantasy. Pulbere de stele / Stardust este cea mai recentă producţie a genului şi una din cele mai reuşite din 2007. Filmul, regizat şi produs de Matthew Vaughn (producătorul unor pelicule ca Jocuri, poturi si focuri de armă şi Snatch), porneşte de la un roman omonim, scris de scenaristul Neil Gaiman, ce s-a bucurat de mare popularitate în Occident.
Povestea, ce-l are în prim-plan pe tânărul Tristan (Charlie Cox), un fel de Făt-Frumos albilonic modern, este o îmbinare de love-story (într-o formulă pentru copii) cu romanul unei maturizări, dezvoltat în convenţii specifice basmului şi melodramei.
Tristan îşi caută mama, dispărută misterios, şi o iubeşte pe Victoria, o fată cam frivolă şi vanitoasă căreia, pentru a-i dovedi sentimentele, îi promite, literalmente, o stea de pe cer. Dar stelele cad doar în Stormhold, un tărâm al fantasticului, despărţit de lumea oamenilor printr-un zid uşor de escaladat şi, la cădere, se prefac – aţi ghicit? – în fete de măritat. Dar o stea căzută este şi o zestre nepreţuită pentru căutătorii tinereţii veşnice şi ai domniilor îndelungate, căci inima ei e nemuritoare. Astfel, trei vrăjitoare bătrâne şi un cortegiu de moştenitori regali sunt pe urmele fecioarei stelare, blonda Yvaine (Claire Danes, cam telurică pentru un rol literalmente celest), pentru a-i devora inima. Yvaine este total neajutorată pe pământ, singura ei armă ar fi strălucirea, pe care nu o poate pune în valoare oricând, căci “Nici o stea cu inima zdrobită nu străluceşte”. Unicul ei ocrotitor, care o va însoţi pe tot parcursul urmăririi şi, finalmente, o va cuceri şi salva, e Tristan. Arsenalele magice de circulaţie: lumânările de Babilon, cel mai rapid vehicul (“drumul cel mai scurt e cu flacăra de lumânare”), talismanele la purtător (un ghiocel, o agrafă) şi fulgerele la pachet (greu de depozitat, greu de transportat), capturate direct din stratosferă, spre comercilizare, de căpitanul Shakespeare (Robert de Niro, într-un rol savuros).
Se practică divinaţia cu rune şi animale sacrificate (camera evită să le privească doar din motive ecologiste), transformările om-capră şi viceversa, vrăjitoarele îşi au ierarhia bine stabilită, potenţele fiecăreia fiind invers proporţionale cu gradul de comic al personajului. Regula care trebuie respectată e ecomomia de magie (“prea multă vrajă se vede”), astfel încât fiecare nouă lucrătură a Lamiei, motorul malefic nr. 1 (Michelle Pfeiffer, a cărei privire metalică conferă condimentul necesar personajului), e urmată de un pas înainte pe scara urâţeniei&îmbătrânirii, până la stadiul surorilor nenorocoase rămase la vatră.
Dar şarmul profund al unui basm, mai ales modern, care radiază în toată textura-i vizibilă, rezidă în structura mitică accesată şi în tâlcul combinatoricii de miteme. Aici, mitul tinereţii fără bătrâneţe şi al regalităţii eterne se conjugă cu cel al stelei benedictine, singura care poate da răspuns afirmativ celor două aspiraţii omeneşti. Este faţa luminoasă a arhetipului Luciferului eşuat, Steaua Magilor de la Răsărit. Şi aceea promitea, spuneau astrologii, mutaţii restauratorii ale condiţiei omului şi cetăţii.
Aliat cu Steaua călăuzitoare, călăuzită pe pământ (cam prea lipsită de miză şi univers interior pentru un personaj principal), Tristan îşi recuperează mama (robită cândva de o vrăjitoare), îşi depăşeşte iluzoria iubire terestră (căci Victoria îşi aşteaptă ursitul consătean), îşi descoperă originea nobilă şi - consecinţă a iubirii pentru o nepământeană - dobândeşte nemurirea, devenind rege al ţinutui etern, Stormhold.
Toate acestea se observă, desigur, de la o anumită distanţă. Căci “ecranul imediat” e acaparat de fulgere şi priviri malefice cât mai agresive, potenţate de un montaj violent, spre exaltarea voluptoasă şi grosieră, destul de vulgarizantă, a tot ce înseamnă magie... fie şi pentru “cursurile de grădiniţă”.