Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 2 august 2008

“Sunt un om simplu! Nu sunt o zeitate!” - interviu cu Aleksandr Sokurov


[Publicat în Adevărul literar şi artistic, Sâmbătă, 2 August 2007. Fotografia aparţine autoarei.]

Unul din cele mai remarcabile evenimente din cadrul “Viteazului de Aur” 2007 a fost prezenţa lui Aleksandr Sokurov, cu ultimul său documentar: “Elegia vieţii. Rostropovici. Vişnievskaia”, un omagiu adus celebrului cuplu de muzicieni. Excepţionalul cineast este un obişnuit al Forumului itinerant. Totuşi, cu toate că filmele sale au făcut, nu o dată, turul celor mai prestigioase manifestări de profil din lume, cucerind cele mai râvnite distincţii (Palme d’Or în 2002 pentru Chivotul rus, FIPRESCI şi o nominalizare pentru Palme d’Or în 2003 pentru Tată şi fiu etc.), apariţia sa personală în cadrul cine-show-urilor de anvergură este, se ştie, destul de rară.
Fără a suferi de agorafobie, atent la receptivitatea publicului său, maestrul petersburghez preferă întâlnirile dialogice vii, academice ori colocviale, zgomotoaselor desfăşurări ale mega-fiestelor planetare. Aflat pe 21 iunie pe scena teatrului din Kislovodsk pentru a primi, din partea lui Nikolai Burliaev, Medalia de Aur Serghei Bondarciuc “pentru contribuţia excepţională la arta filmului”, Sokurov nega zâmbitor, cu un gest al mâinii, din spatele directorului festivalului, afirmaţia acestuia referitoare la “plecarea urgentă a Maestrului la Cannes”.
Într-adevăr, ultimul său film de ficţiune, Alexandra (un film fără război, despre războiul din Cecenia), ajungea pe Riviera Franceză în absenţa autorului, care îşi contramanda, în ultimul moment, deplasarea. Nu o dată, regizorul şi-a exprimat reticenţa faţă de fenomenul marilor festivaluri, unde “orice film poate fi premiat”, de vreme ce “în jurii sunt oameni care nu au nimic de-a face cu filmul”. Atitudinea lui Sokurov pare o replică, peste decenii, la îngrijorarea lui Tarkovski (un alt obişnuit al Cannes-ului, la fel de reticent faţă de marile festivaluri) în faţa “emoţiilor negative” ale “art-biz-ului”, atât de distructive pentru procesul creaţiei. Un ascet al platoului, continuatorul său îşi părăseşte turnul de fildeş nu la chemările măgulitoare ale camerelor TV, ci ori de câte ori simte că vocea sa se doreşte, cu adevărat, a fi auzită.
Scurta sa rostire de pe podiumul din Kislovodsk – un apel la căinţă şi reconsiderare istorică adresat unui mare popor, primit, de veacuri, pe teritoriile altor popoare - a adus sarea cuvântului lucid (o sare amară pentru mulţi) peste un festivism călduros, onest, dar cu accente de naivitate şi exaltare. Nu e prima dată când marele cineast aruncă sarea amară a profetismului istoric; o făcea, cu aceeaşi demnitate ataşată de istoria ţării şi continentului său, în Chivotul Rus (vezi înaripatul “Adio, Europa!”), în “dipticul puterii”, în unele documentare. O intervenţie discutabilă, dar cu atât mai oportună, cu cât semnificaţia geopolitică a Caucazului de Nord a reprezentat o constantă a programului festivalului. Loc al martiriului a mii de ruşi (vezi cutremurătorul infanticid din Beslan şi epurările etnice antiruseşti din anii ‘90, descrise de Soljeniţân), Caucazul de Nord este, de secole, spaţiul multor conflicte, a căror elucidare pune, până azi, probleme istoriografilor.
“În secolul al XVIII-lea – povesteşte cineastul – în Caucaz a fost un război greu. Ruşii au venit şi l-au cucerit; le-a fost greu. Au murit sute de mii de băştinaşi. Au murit şi zeci de mii de soldaţi ruşi… Aş vrea foarte mult ca ruşii să se gândească la responsabilitatea lor. Ne umilim singuri cu şovinismul, cu naţionalismul nostru şi cu ignorarea istoriei popoarelor pe care le-am cucerit. Şi aş vrea să nu ajungem vreodată să fim judecaţi de popoarele care ne-au primit pe teritoriile lor. Am trădat, am comis mari crime şi va veni vremea când toate acestea ni se vor reproşa. Va fi atunci pusă la încercare capacitatea de căinţă a poporului nostru, puterea lui de a-şi accepta şi recunoaşte păcatele”.

După incomoda intervenţie de pe podium, jurnaliştii îl iau pe cineast cu asalt. Timpul, foarte scurt, este disputat – haotic şi “democratic” – de reportofoane, carnete de notiţe şi videocamere, care înregistrează răspunsurile. Cu răbdare, simplitate şi o rar întâlnită modestie, acesta temperează nu o dată zelul adulator al reporterilor: “Sunt un om simplu! Nu sunt o zeitate!”. Surprinzător pentru unii, cineastul dă întâietate reprezentanţilor cuvântului scris, în faţa oamenilor televiziunii. Eclectismul tirului de întrebări, puerile sau sofisticate, nu îl irită, nici nu îi risipeşte puterea de concentrare. Nici un răspuns arogant, nici o emfază, nici o ieşire din sfera lucidităţii sale agapice cuceritoare. Am avut şansa de a fi în preajma Maestrului şi de a-i răpi un scurt interviu, iniţial în exclusivitate, dar care s-a amestecat, în scurtă vreme, cu întrebările altora. Reproduc acest puzzle eteroclit, nu de dragul unei idei (acestea se evaporau prea repede), ci pentru a surprinde o “impresie” (în sensul folosit de pictorii sfârşitului de veac XIX), spre conturarea (la fel de modestă) a unui profil artistic şi uman.

Rep.: - Stimate Aleksandr Nikolaevici, iată că participaţi, nu pentru întâia oară, la un forum de film creştin. Opera dvs. suscită interesul multor intelectuali religioşi. Care este atitudinea dvs., ca cineast, faţă de religie?
Aleksandr Sokurov: - Religia implică o trăire intimă. În artă, mărturisirea credinţei este cu atât mai demnă, cu cât e mai discretă. Arta trebuie să fie extrem de delicată în privinţa religiei, ca să poată reuni oamenii cu adevărat. Căci arta trebuie să reunifice.
Rep.: - În multe din filmele dvs. exprimaţi un sentiment elegiac, plângerea tăcută a unui pământ drag, pierdut pentru totdeauna. Cele mai multe din filmele dvs. sunt “lunare”, aşadar mai apropiate de spiritualitatea extrem-orientală, decât de creştinism. Lucrurile încep să se schimbe odată cu Chivotul rus…
A.S.: - Da, ele s-au schimbat şi mai mult în filmul Soarele /Solnţe, dacă l-aţi văzut...
Rep.: - Care e lumea dvs. de creator?
A.S.: - Mereu alta. Mulţumesc lui Dumnezeu că reuşesc să nu mă repet.
Rep.: - Ce preţuiţi la un actor?
A.S.: - Empatia, puterea de înţelegere.
Rep.: - Credeţi că v-ar fi greu să lucraţi în afara ţării?
A.S.: - Nu m-am gândit niciodată la asta.
Rep.: - Cum vă alegeţi subiectele filmelor pe care le faceţi?
A.S.: - În general, sunt subiecte la care m-am gândit foarte mult. La Solnţe m-am gândit zece ani. La altele, treizeci de ani.
Alt Rep.: - Care e puterea transfiguratoare a unui film?
A.S. – E o întrebare grea… Depinde de spectator. Filmul poate susţine spiritual doar un om deja înzestrat cu bogăţie interioară.
Rep.: - Când v-aţi botezat?
A.S.: - După absolvirea V.G.I.K. (a Institutului de Film din Moscova – n.n.).
Rep.: - Ce v-a făcut să îmbrăţişaţi credinţa ortodoxă?
A.S.: - Dragostea pentru un om.
Rep.: - De unde vine tristeţea aceasta a dvs.?
A.S. [zâmbeşte]: - Probabil, din cărţi, din literatura rusă a secolului XIX, din Tiutcev (poetul –n.n.)...
[Corespondenţă din Kislovodsk, Caucazul de Nord]

4 comentarii:

aim spunea...

off topic, dar in lipsa de guestbook, ma bucur ca am dat peste blogul dvs. in imensa blogosfera.

Doamne ajuta!

Anonim spunea...

Foarte frumos:) intradevar valoarea adevarata deseori nu tipa nu se zbate sa sara in ochii privitorului si cu toate astea te copleseste. Deseori dai peste ea aparent involuntar si iti lumineaza sufletul ca si un peisaj superb aparut brusc dupa o creasta de munte. Ar trebui sa ne dea de gandit acest lucru deoarece nu cred ca este intamplator.
In lume valorile absolute, incontestabile care nu necesita nici o explicatie nu sunt abundente sau poate datorita spiritualitatii noastre reduse nu le observam prea des. foarte frumos articol si foarte firesc.
Va Multumesc!!!
................Laci

Laci spunea...

Foarte frumos:) intradevar valoarea adevarata deseori nu tipa nu se zbate sa sara in ochii privitorului si cu toate astea te copleseste. Deseori dai peste ea aparent involuntar si iti lumineaza sufletul ca si un peisaj superb aparut brusc dupa o creasta de munte. Ar trebui sa ne dea de gandit acest lucru deoarece nu cred ca este intamplator.
In lume valorile absolute, incontestabile care nu necesita nici o explicatie nu sunt abundente sau poate datorita spiritualitatii noastre reduse nu le observam prea des. foarte frumos articol si foarte firesc.
Va Multumesc!!!
................Laci

Elena Dulgheru spunea...

Si eu vă multumesc, domnule Anonim (sau domnule Laci), pentru curiozitatea de a rasfoi cronicile mele mai vechi, pe care banuiesc ca pasiunea pentru Sokurov v-a facut sa le descoperiti.