DE LA INCHIZIŢIE LA GLOBALIZARE: DOSTOIEVSKI PE SCENĂ

Cronică apărută în numărul pe ianuarie 2009 al revistei Lumea Credinţei
În fotografii: regizorul Kama Ginkas şi trei momente din piesă (în prim-plan, actorul Igor Iasulovici)

Monologul Marelui Inchizitor din romanul „Fraţii Karamazov” al lui Dostoievski a incitat nu o dată atenţia dramaturgilor. În 2004, celebrul regizor şi teoretician de teatru Peter Brook prezenta la Londra montarea „Marele Inchizitor”, invitată în 2008 la Festivalul „Shakespeare” de la Craiova. În toamna aceluiaşi an, o altă versiune a textului dostoievskian, centrat pe acelaşi monolog, montată de regizorul rus de origine lituaniană Kama Ginkas, era găzduită de Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti.
Dar prin ce anume suscită interesul dramaturgilor un text filozofic, lipsit de acţiune şi dialog, lung de peste 50 de minute? De bună seamă, prin generalitatea problematicii: libertatea conştiinţei, răul şi binele rezidente în om, mântuirea omenirii, calea spre mântuire şi identificarea călăuzei pe această cale – teme fundamentale în gândirea lui Dostoievski.
În monologul Marelui Inchizitor, acestea îmbracă forma concretă şi tulburătoare a unui rechizitoriu: surprins în mijlocul mulţimii într-o Sevillie medievală, în plin avânt al activismului inchizitorial, Iisus Hristos, coborât incognito din nou pe pământ, este judecat a doua oară şi condamnat de către mai-marele tribunalului suprem al Bisericii Catolice. Capetele de acuzare, dezvoltate într-o retorică densă, abil fundamentată pe cele mai elevate criterii ale umanismului, perfid încrustate cu elemente ale moralei evanghelice, sunt teribil de convingătoare pentru oricine nu este adânc aşezat în sistemul de valori al credinţei. În aceasta constă puterea lor de fascinaţie pentru intelectualitatea seculară, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi până azi.
Pâinea, în schimbul duhului, securitatea aservirii conştiinţei, în schimbul libertăţii – povară strivitoare pentru „marea masă a mediocrităţii istoriei”. „Tu ai venit doar pentru cei aleşi! Noi le asigurăm fericirea tuturor, îngăduindu-le şi păcatul, dar ca pe o favoare, pentru cei supuşi!... De ce n-ai acceptat cele trei propuneri ale duhului puternic şi înţelept, făcute odinioară în pustie? Ele reprezentau nevoile esenţiale şi veşnice ale omenirii! Ei, bine, dacă Tu n-ai vrut, ne-am luat noi povara aceasta!”. Acestea sunt, în fond, argumentele diavolului, ale „înfricoşătorului ispititor din pustie” (cum îl numeşte Ivan Karamazov) şi al adoratorilor săi, puse în gura lui Ivan, el însuşi susţinător al poziţiei funciar atee a Marelui Inchizitor (ateismul este şi singurul său secret - recunoaşte acesta în final).
Textul lui Dostoievski, publicat între 1879-1880, dezvoltă în cheie filozofică retorica anticatolică rusă din epocă (precum cea a Sfinţilor Ioan de Kronstadt şi Ignatie Briacianinov), fiind, de fapt, o pledoarie extrem de discretă pentru Ortodoxie; dar, pentru forţa argumentaţiei materialiste a Marelui Inchizitor, textul a fost îmbrăţişat cu entuziasm şi de intelectualitatea marxistă. Căci aceleaşi argumente (precum asigurarea bunăstării omenirii) sunt şi argumentele socialismului utopic, marxismului şi materialismului; pentru cei nefamiliarizaţi cu duhul Sfinţilor Părinţi, ele par benigne şi chiar constructive! De fapt, argumentele ambelor părţi sunt atât de bine justificate, încât nu-i de mirare că a existat o epocă, în care cititorii (în frunte cu gânditorul religios V.V. Rozanov) se întrebau „Cine are, în fond, dreptate: Iisus (în persoana lui Alioşa), sau Marele Inchizitor (alias Ivan Karamazov)?”...
Ceea ce pare stupefiant pentru creştinul practicant, ţine de ordinea firescului pentru ateu; şi invers. Doar un maestru al discursului polifonic (ca Dostoievski, ca Shakespeare) reuşeşte să împletească într-un singur text mai multe voci, la fel de credibile. De aceea, cheia de înţelegere a textelor dostoievskiene este atât de diferită. Rezultatul imediat se vede în faţa rampei, de unde pleacă, la fel de entuziasmat, public de cele mai diverse convingeri. Iar un maestru al interpretării, precum Ginkas, reuşeşte să actualizeze semantica iniţială a textului cu conotaţii contemporane (precum aceea a globalizării), dând spectacolului o deosebită putere de impact.
Într-o conferinţă ţinută la UNATC pe 6 noiembrie 2008, Kama Ginkas mărturisea că nu împărtăşeşte convingeri religioase şi că ceea ce-l interesează în textul dostoievskian este problematica libertăţii conştiinţei; ceea ce nu împiedica publicul creştin să recepteze „mesajul religios” al spectacolului şi subtila legătură dintre Catolicism şi globalizare. În timp ce jurnaliştii seculari s-au lăsat convinşi, în mod simplist, de „răul necesar” al poziţiei Inchizitorului (interpretat în filigran de Igor Iasulovici), conservatorii şi euroscepticii au văzut în piesa lui Ginkas o pledoarie împotriva mondializării; scenografia (semnată de Serghei Barhin), dominată de omnipotente tuburi catodice şi codruri de pâine amplasate pe crucifixuri de pe care lipseşte Hristos, susţine această lectură. Un personaj colectiv lucid şi dinamic (absent din montarea lui Peter Brook), acela al „eternilor cerşetori” înarmaţi cu furculiţe, susţine rechizitoriul Marelui Inchizitor şi conferă o deosebită vivacitate plastică şi emoţională spectacolului. Iar compozitorul Alexandr Bakşi creeză o ambianţă sonoră neliniştitoare şi paroxistică, ce urcă parcă, spiralat, în jurul mănunchiului de crucifixuri ce domină scena, pentru a evoca atmosferera apocaliptică descrisă de genialul text dostoievskian.