„SFÂNTUL NICOLAE AL SERBIEI”- OMUL CARE L-A VĂZUT PE DUMNEZEU

Articol apărut în revista Lumea Credinţei, numărul pe decembrie 2008.

Frământatul secol XX a dat o mulţime de sfinţi. Câţiva dintre aceştia au fost aleşi să lumineze popoare întregi şi largi arii de mapamond, răspândind cuvântul lui Dumnezeu în colţuri ale lumii în care nu se mai auzise de Ortodoxie. Toţi au fost restauratori de istorie: cu verbul, cu fapta, cu rugăciunea. Unii au lucrat în chip tainic, alţii în mod vădit. La cei mai mulţi, biografia depăşeşte opera scrisă. Sfântul Nicolae al Serbiei este unul dintre puţinii la care viaţa excepţională, devenită „operă de artă”, se întâlneşte cu o operă scrisă cel puţin la fel de impunătoare şi exemplară, modelatoare de istorie şi civilizaţie pentru multe generaţii.
Unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai secolului al XX-lea, „Noul Hrisostom al Serbiei”, omul cu „ochii celui ce se întâlnise cu Dumnezeu faţă către faţă”, este unul dintre cei mai mari mistici şi cei mai impunători profeţi ai lumii moderne şi, probabil, cel mai mare predicator al veacului pe care încă îl purtăm în inimi. Opera sa vastă, de o mare profunzime duhovnicească şi un rafinament poetic neîntrecut, a ajuns la noi pe calea mai multor edituri, fascinate de harismele teoforului Ierarh.
Dar iată că „Predania”, casă editorială ce şi-a pus în program diseminarea tălmăcirilor din original ale lucrărilor Sfântului Ierarh, a lansat în România un film documentar dedicat vieţii acestuia, produs de Comunitatea Bisericii Ortodoxe Sârbe din Berlin. Filmul „Sfântul Nicolae al Serbiei”, scris şi regizat de diac. Nenad Ilici, are o lungime de aproape două ore şi este subtitrat în mai multe limbi europene.
Spectatorul creştin, în genere, nu este unul pretenţios. În panoplia de „filme duhovniceşti” (cele mai multe, înregistrări de conferinţe şi interviuri ori reportaje de pelerinaj), ce au început să abunde în arhondarele bisericilor (fără ca vreo casă de producţie de profil să se fi impus în România), el se orientează după titlu, iar pretenţiile sale vizează în primul rând informarea. Ceea ce este firesc, în lipsa unei oferte serioase de film documentar religios, autohton sau de import.
Cu atât mai mult, apariţia pe piaţa românească a documentarului dedicat vieţii Sfântului Nicolae Velimirovici, reprezintă un moment fericit. Filmul, realizat în buna tradiţie a documentarului biografic, impresionează prin hărnicia, dăruirea şi profesionalismul cu care echipa de realizatori s-a aplecat asupra subiectului. Documentarea acrivică, biografică şi istorică, expusă coerent, sintetic şi atrăgător, bogata şi diversa ilustraţie vizuală, care, uzând de materiale de arhivă greu accesibile, cât şi de filmări de ultimă oră, poartă spectatorul deopotrivă în trecut şi prezent, portretistica polifonică, realizată din împletirea vocii naratorului, cu citate din textele Sfântului Ierarh şi cu vocile personajelor-martor (personalităţi autohtone şi din străinătate, clerici şi laici, din anturajul Sfântului Episcop) şi, nu în ultimul rând, concepţia artistică unitară, exprimând discreţie şi rafinament – iată tot atâtea amprente ale şcolii documentaristice ruseşti, şcoală care, după 1990, şi-a arătat roadele în sfera documentarului duhovnicesc de pe diferite meridiane.
Nu-mi propun aici să evoc personalitatea Sfântului Vlădică, nici epocile istorice frământate traversate de acesta: filmul o face prea bine; au făcut-o, succint, şi tomurile de texte ale părintelui, traduse la noi de editurile Predania, Ileana, Egumeniţa, Anestis... Ci să scot în evidenţă câteva exigenţe ale documentarului biografic, a cărui absenţă din peisajul cultural duhovnicesc din România se face tot mai simţită, dar a cărui abordare nu este la îndemâna oricui.
Puţinătatea materialelor filmate cu Sfântul Ierarh (tip de impediment specific documentarului istoric) este suplinită de discrete momente de docu-drama (reconstituiri dramatizate de gesturi şi acţiuni) şi de mici efecte speciale (realizate de Srdan Klarici), care animă portrete fotografice de epocă şi peisaje statice contemporane cu o discreţie gestuală de bijutier, fără să violenteze ochiul şi bunul-simţ. Astfel, realizatorii evită cu dibăcie şi har capcana didacticismului, specifică filmului-portret şi documentarului ştiinţific. Cele câteva interviuri cu personalităţi foarte diferite din anturajul Sfântului Ierarh, bine inserate în textul filmic, contribuie la edificarea portretului acestui colos al modernităţii, restaurator de istorie şi de stare duhovnicească nu doar a ţării sale, ci şi a unor arii întregi de umanitate, care a ştiut să rămână, în acelaşi timp, un simplu ascet şi „o persoană de taină”.
Nu în ultimul rând, trebuie remarcat echilibrul discursului, care, evocând perioade istorice confuze şi ideologii controversate, reuşeşte să menţină dreapta socotinţă, fără a cădea în capcana patetismului şi demagogiei.