INCEPUTUL MISTERULUI CELUI MARE

La plecarea spre Cer a tatălui meu
[Apărut în revista ieşeană Kitej-Grad / februarie 2009, în Lumea Credinţei / aprilie 2009
și în revista Sinapsa, nr. 5 / 2010; preluat și de http://cadelnita.blogspot.ro/2010/02/la-plecarea-la-cer-tatalui-meu.html]


Şi îngerul veni. Arhanghelul întinse mâna şi ridică de pe el, ca pe un voal subţire, puterile mişcătoare ale trupului. Puterile cele mari. Fusese anunţat. Îl primiseră, mai înainte, în gând, fiecare din cei ai casei. Şi fiecare spuse: „Facă-se voia Ta!”. Şi îngerul plecă, lăsându-l pe smeritul preot bătrân, în rasa neagră, cu servieta voluminoasă în mâini, în care era aşezată la loc Cartea Vieţii. Chiar el i-o întinsese înapoi, împăcat: „Ale Tale dintru ale Tale!”.
Trebuia să ne pregătim. Ştiam că trebuia să ne pregătim. Mama plânse abia-abia, iar faţa i se umbri foarte tare. „Doamne, mai păsuieşte-ne pentru o vreme, ştim că asta e Calea, ştim că ne-ai dat tot ce-am cerut, dar mai lasă-ne câteva zile, câteva săptămâni, dacă vrei, câteva luni, ca să ne pregătim!”.
Şi Dumnezeu ascultă. Se milostivi. Ne mai dărui zile şi luni-săptămâni şi toată milostivirea Sa şi harul, care nu fu luat de la noi. Iar pe el îl lumină, îi lumină faţa albită şi barba, şi privirea, şi cuşca trupului tot mai împresurat, cu lumina blândă a înţelegerii şi acceptării. În sfârşit, acceptării. În fiece clipă ştiam că suntem pe Cale. Aceasta era lucrarea.
„Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”. Noi îi aveam. Şi ne luminau fundalul difuz pe care ne desfăşuram existenţa. Un centru de gravitaţie blând şi discret, întărind realitatea căminului.
„Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, să-i caute şi să-i îngrijească, să primească această nevoinţă, pentru iertarea multor păcate. Lumina din cer, strecurându-se şi curgând din braţele îngrijitorului, în ale celui îngrijit, îmbrăţişând icoana şi telefonul şi bradul de Crăciun şi asistenta şi chipurile noastre mereu preocupate. Grija care uneşte şi vindecă, grija care cheamă binecuvântarea.
Ne ferim exact de lucrurile care ne sunt izbăvitoare. De Fericirile, cele nouă, ne ferim ca de foc, până când, pârjoliţi, vedem că focul nu arde, ci împlineşte Lumina.
... Şi bătrânii, cuminţi, primiră să fie cumpăraţi, pe câteva flori de nu-mă-uita, pe câteva vreascuri din Pomul vieţii, spre o nevăzută şi ziditoare lucrare.
„Cum ei ne-au născut pe pământ, noi îi naştem pentru cele cereşti, îi pregătim pentru Naşterea în Împărăţie” - iată şi scutecele: tinerii înfăşurau blajin şi desfăşurau, în patul adâncit de suferinţă, cearşafuri, pansamente şi alifii, feşe peste răni şi crestături, peste înţepeniri, gemete mute şi neputinţă. Femurul obosit, clavicula fragilă, toracele încă robust, bietele rotule tot mai proeminente, abdomenul tras şi imaculat, doar gleznele, lovite de edeme... Şi cremele, cremele. Ca o nimfă de fluture, ca o gogoaşă de lumină, trupul fosforic e pregătit pentru Cer. Cu multă grijă. Pacientul deschide ochii şi mă priveşte cu multă înţelegere: este aici, e cu noi.
Bătrânii, cumpăraţi de raza cerească, ţîşnită din oceanul de cearşafuri, urcă, treaptă cu treaptă, pe măsura descompunerii trupului de ceară, transfigurând coajă de trup după coajă de trup, către Cer.
Copiii îşi nasc părinţii, trupeşte, în Împărăţia lui Dumnezeu. Îi poartă în braţe, îi ridică, îi pregătesc pentru a se naşte, ei înşişi, duhovniceşte, în Împărăţia lui Dumnezeu. Suntem ultima moaşă pământească, alături de infirmiere, de doctori, de preot, mână în mână cu îngerii, pentru izbucnirea în Împărăţia de Sus.
Calea e mai lungă decât o credem. Calea e mult mai lungă, la început. Calea e lungă. Până când totul devine Azi.


Din stativul de perfuzie, picăturile se desprind lent, una câte una, alunecă pe tub, absorbite de antebraţul alburiu. Mâna asistentei reglează viteza: o picătură, pauză, altă picătură. Pauză-pauză. Picătura îşi ondulează curbura înainte de cădere. Bolnavul e treaz, zâmbeşte abia perceptibil, închide ochii. O aripă de înger.
- Ce mai faceţi, domnule D.? strigă apăsat asistenta, profesional jovială. Domnul D. a adormit. Sau pare că doarme. Respiraţia, mereu profundă, ne amăgeşte.
Picăturile cad. Îngerii coboară. Asistenta veghează. Cineva numără nişte bani.
Picăturile cad. Bolnavul deschide iar ochii. Asistenta îl întreabă cum se simte. Bolnavul zâmbeşte puţin (sau aşa ni se pare), o priveşte o clipă atent, apoi îi închide din nou.
În casă, paşi grăbiţi aleargă trebăluind scurt, metodic, printre picături. Picăturile clipelor. Clipele bolii, clipele bătrâneţelor, clipele grijilor zilei.
Sunt bătrâneţi şi bătrâneţi. Fiecare e altfel, fiecare răsună în altă notă muzicală. Bătrâneţi relaxate, bătrâneţi încruntate, bătrâneţi ludice sau patriarhale, bătrâneţi frânte. Există oameni care nu îmbătrânesc. Doar le presară timpul stropi albi peste pletele de copil.
Picăturile picură prin cateter, punga transparentă de Actovegin a aproape goală.
Bolnavul, un bătrân patriarh, o îndrăgise pe asistentă, o femeie energică cu aer de şcolăriţă. Nu voia să o schimbe. Se admirau reciproc. Ea, pentru senectutea-i patriarhală, el, pentru francheţea-i de şcolăriţă. Se priveau faţă în faţă. Iar asistenta-şcolăriţă, mereu energică, venea imediat, de câte ori era chemată.
Îngerii ne ajutau să trăim. Ne rosteau rugăciunile neterminate. Ne mai dădeau câte-o linguriţă de lumină lăptoasă, când în cerul gurii atârna amarul, sau oboseala, sau neputinţa. Ştergeau, cu aripa lor, ceva din povara zilelor, nopţilor.
Părintele duhovnic, ora 8 dimineaţa. Auritul epitrahil. „Ce mai faceţi?”. Răspunsul se înjghebează greu, părintele-i cu patruzeci de ani mai tânăr, el însuşi nu ştie, el însuşi nu-şi închipuie „ce mai face”; le rânduieşte, însă, bunul Dumnezeu. Şervetul alb, potirul, sfânta împărtăşanie. „Ce bine că tata-i lucid!” - ciripiră copiii, din pragul uşii. Copiii îngenunchează şi ei. Adică, doar ei. Iar cei doi copii cu păr alb, smeriţi sub mâna părintelui, primesc Taina Vieţii.
Şi casa se lumina din nou. Şi lumina aceea se scurgea din obraz până-n seva trupească, şi o rază de speranţă reapărea pe chipurile celor doi. Doi copii cu păr alb. Doi copii ce vor trebui să se nască din nou, în Împărăţia lui Dumnezeu. Mâinile noastre, îmbrăţişându-i, îi pregătesc pentru naştere. Mai întâi el. Aşa a hotărât Dumnezeu.

Sirop expectorant. Mult prea dulce. Bolnavul doarme adânc. Sprijinit de bibliotecă, de multă vreme nefolosit, cadrul de mers, din aluminiu: atârnă pe el, desfăcută, pijamaua pusă la uscat, cu braţele deschise, ca două aripi: două aripi albastre, în pătrăţele. Pisica intră discret, în pasul ei de tăcere.
Şi iată, dormim. Fiecare, în camera lui, îşi rumegă somnul pripit al aşteptării. Un foşnet, o tuse, un semn. Noaptea e liniştită. Două accese tusive se astâmpără repede. Doar pisica e puţin zdruncinată. Lumina lunii poleieşte cutiile rectangulare de Cavinton, Accupro, Spironolactonă, Pronoran, Pramistar, Thiogamma, celebrul elixir numit Plavix. Pisica toarce mulţumită, în poalele subfebrile ale pacientului adormit.
Dormim şi noi, cu uşile deschise, să prindem fiecare sunet, dormim printre braţe de îngeri lucrând – ei nu dorm - , dormim aşteptând. Linguriţele cu ceai continuă să fie administrate cu grijă, în vis. Ne trezim aşteptând. Paşii aleargă, încă adormiţi, în camera pacientului. Doi paşi din algoritmul de dimineaţă. Trei paşi.
Mâini delicate administrează siropuri. Mâini pricepute fac şi desfac pijamale şi pansamente, pliază şi repliază cearşafuri, acordându-le geometric cu schimbările de poziţie ale bolnavului. O coregrafie a bolii. Bolnavul ne priveşte câteva clipe, cu ochi rotunzi şi lucizi, adânci, întrebători şi atenţi, aceiaşi de dintotdeauna. E mai slăbit decât ieri. Braţele subţiri, longiline, cu pielea netedă şi muşchii încă conturaţi, odinioară rigide, nu mai opun rezistenţă. Fluiditatea lor, asemeni celei a unui balerin.
Figura Ei pierdută: îşi încreţeşte în fereastră ochii în lacrimi. E dimineaţă cu soare.
Bolnavul tuşeşte zbuciumat. Papucii tineri aleargă grăbiţi pe coridor, mâinile tinere deschid grăbit robinetul, apucă grăbite o oală. Trupul tânăr se apleacă peste bolnav, îl îmbrăţişează de după ceafă, trece sprinten în spatele lui, îl ridică în forţă. Bolnavul varsă uşor, fără spasme, ceaiul tocmai primit. Trupul tânăr susţine de subsuori bolnavul aplecat: Pieta Rondanini, celebra îmbrăţişare neterminată, rezemată de cer: punctul de fugă al curburilor celor două spinări este Cerul. Pieta Rondanini, cea învăluită de înger, ne urmăreşte.
Pieta Rondanini.
Bolnavul, în capul oaselor, se odihneşte. Respiră adânc.
Ea, bătrâna-copil, priveşte nefocalizat din fotoliu. Mâinile tinere pun pe foc ceainicul lucios de inox. Ceainicul şuieră.
E iar noapte.
Într-o cameră de bloc, aşezat în fotoliu, printre mulţi ucenici, părintele Galeriu, în rasa lui neagră, foarte bătrân („ca şi tata”), mult mai bătrân decât l-am văzut vreodată, şi slab (ca în vremea bolii din urmă), jovial şi luminos ca întotdeauna... Părintele Galeriu se apleacă asupra ei, celei tinere, şi-i însemnează apăsat binecuvântarea pe frunte: câtă lumină şi blândă putere, ce limpede au rămas în memorie, ce limpede-i noaptea, ce limpede va fi, cu siguranţă, şi ziua! Spre care lucrare, Părinte? Spre care lucrare?

Şi, iată, ziua Cununii. Pacientul e liniştit, nu mai primea de mult nici o hrană, cu greu, apă puţină. Ele încă aleargă, cumpără, dreg, se opresc, îşi trag sufletul, se privesc şi iară pornesc.
Rugăciunea se risipeşte, se scurge din strofele Ceaslovului în grijile de infirmieră, dimineaţa şi seara şi noaptea şi la amiază: e Ceasul întâi şi Ceasul al doilea şi Ceasul al treilea al oblojirii, e Ceasul al Şaselea... şi, iată, Ceasul al optulea... şi, iată, Ceasul.
El se ridică (incredibil!) şi ea se ridică şi ea se ridică – cu toţii se ridicară. Din gândul înalt, o deplină Tăcere îşi scutură frunzele, frunzele ample peste faţa lui, peste pieptul lui, peste gura abia deschisă. Frunzele ample ale Tăcerii acoperă trupul, ca pe o ceapă a Învierii, iar sufletul – uite-l, ce mic! - urcă în vârful picioarelor pe talgerele frunzelor de Sus, spre Miezul alb al Tăcerii. Ne privim. Am tăcut şi noi. Este el? Este într-adevăr el? A trecut?
Lumina roşie a Ambulanţei, sfredelind aerul cu prostul său gust, ca un firework de Crăciun. Femeia-vulpe, notând, măsurând, sfredelind cu ochi ascuţiţi, ochi de viezure-vulpe, Zidul imperturbabil al Tăcerii. „O constatare de deces”, asta-i tot.

Şoaptele, şoaptele. Femeile şopotesc, femeile trebăluiesc, femeile deretică în tăcere. Iar îngerii, îngerii pregătesc Marea Întâmpinare. Odată cu îngerii, cu lumânări în mână sosesc Privighetorii. Doamna Ş. şi doamna P. şi vecina de la parter şi cei de la etajul 10 şi vecinii de peste drum. Ei aduc garoafe roşii, ei lăcrimează, ei vorbesc, ei dau sfaturi, noi dormim, noi dormim potrivind alte prosoape şi alte cearşafuri şi batiste neîncepute şi hainele de întâmpinare...
„Să nu descoperiţi oglinda! Să nu treacă pisica! Şi o turtă. Şi o căţuie. Cana, aţi spart-o? Vinul şi untdelemnul, pentru ungerea cea din urmă! Şi mahrama cea mare, pe ea urcă spre cer! S-aveţi grijă de vămi, iată banii!”. Noi dormim trebăluind, femeile torc, binecuvintează, repetă, repetă, vorbesc, „Ce bine că nu l-aţi lăsat la capelă!”, „Priveghiaţi-l tot timpul”, „Sfârşit creştinesc”. Pacientul ascultă, probabil, întâmpinările, pacientul se miră, probabil, de aerul din jurul său. Pacientul se miră. „Dumnezeu odihnească-l!”. „Şi fie-i ţărâna uşoară”.

Şi iată, şi iată Marea Întâmpinare şi Prohodire.
Din cele patru zări, şi din bloc – veniră femeile, cu eşarfe în mâini, cu prosoape şi pleduri, pentru umerii dezgoliţi ai familiei.
Din patru biserici, dar şi din Cer – se strânseră preoţii: preotul duios şi preotul vajnic, „El Greco” şi preotul albit de vremi şi preotul mai tânăr, martirul. Cu toţii cântară în cor, tămâiară, înălţară sicriul în aer, legănat: „spre veşnica lui pomenire!”
Din patru zări, şi din Institutul de Piatră şi Materiale – se strânseră bărbaţii, cu costum şi cravată şi lacrimi: „era cel mai bun, era al nostru, veşnica sa pomenire!”.
De pe tot firul vieţii se strânseră toţi, mici şi mari, cu flori roşii şi candele-n mână, unii, cu lacrimi,
în jurul micii familii şi-a sicriului-navă, de cer suspendat. Alerga către ei, asudat, fidelul florar, cu faţa rotundă şi şorţul de lucru, cu o jerbă albă de garoafe în braţe: „Să ne revedem în Împărăţia lui Dumnezeu!”.
Coroanele inundară sicriul de cer suspendat, sub sicriu, în genunchi, pe podeaua bisericii, sfânta familie, sfinţii prieteni, îngenunchiaţi.
„Veşnica sa pomenire!” „Veşnica pomenire! „Veşnica pomenire!”

Pe un platou de argint, o colivă imensă, ca un ogor nou-arat, acoperit cu prima zăpadă: deasupra, sfânta familie în alb, îngenuncheată, cântă „Veşnica pomenire!”.
Cerul şi pământul se îngeamănă. „Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit”.
Soarele luminează senin copacii în iarnă. Groparii sapă pământul cleios. Groapa e tot mai adâncă şi neagră. Un torent de flori roşii, jerbe şi bulgări de lut acoperă cerul pătrat, văzut din pântecul gropii. „Veşnica sa pomenire!”.
Bătrâna-copil cu priviri luminoase şi femeile tinere, două, stau liniştite, în alb, pe bancheta cavoului. În spatele lor, printre pomi, prohoditorii în negru mănâncă colivi, beau vin şi discută. „Veşnica sa pomenire!”
„Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat”. „Veşnica sa pomenire!”

Din cer se revarsă eşarfe albe, prea lungi, bătute de vânt, deasupra movilei negre a mormântului. Soarele răzbate printre ele şi le inundă-n lumină.
„Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat”. „Veşnica pomenire!”


SFÂRŞIT

Şi slavă lui Dumnezeu pentru toate