SEXUALITATEA ÎN MASS-MEDIA ŞI ÎN CINEMA

[Comentariu pentru un grupaj tematic realizat de George Aniculoae în “Lumina de duminică” 5 aprilie 2009
http://www.ziarullumina.ro/articole;1126;1;21658;0;Cultura-desfraului.html]

Sexualitatea este o componentă importantă a naturii umane. Iar filmul vorbeşte despre om. Şi ca orice artă narativă, el alege să vorbească predilect despre cele mai importante momente ale devenirii umane: iubirea este unul esenţial.

Trăim într-o epocă violent secularizată, de un materialism virulent, puternic antireligios. Ca atare şi iubirea, şi moartea, şi suferinţa, sunt privite în ipostaza lor primară, primitivă, biologică. De aici, contemplaţia torturii, pornografia, horror-ul care sunt, toate, trivializări ale suferinţei, dragostei, morţii; conceptual, toate aparţin kitsch-ului prin excelenţă. Unele dintre filmele care prezintă astfel de perspective triumfă în festivaluri, dacă reuşesc să dovedească cu mijloace artistice subtile, de preferinţă, minimaliste, nimicnicia umanului. Nu vreau să dau exemple, ca să nu le fac reclamă aici.

Pe de altă parte, sexualitatea este considerată un ingredient practic indispensabil în reţeta succesului, mai ales în cinema şi în industria reclamei. Atât regizorii impuşi, cât şi începătorii, atât cineaştii de talent cât şi cei mediocri fac din sex o piatră de căpătâi a succesului lor. Sunt foarte mulţi, iarăşi n-o să vă dau nume.

Nimeni nu vorbeşte despre agresivitatea acestui tip de spectacol cinematografic, mediatic în general şi despre perversiunea în masă la care sunt supuşi spectatorii: voyeurismul este cea mai inocentă dintre ele! Sala de cinema se transformă în astfel de situaţii într-un fel de bordel virtual, în care spectatorii, prin mecanismul firesc al identificării, participă mental la toate peripeţiile vinovate de pe ecran. Iar autorii acestei maculări a imaginarului - regizorul, scenaristul, directorul de imagine, actorii - în numele unei libertăţi de expresie greşit înţelese, nici nu-şi pun problema moralităţii gestului lor. Cazurile când un actor să refuze un rol, pentru imoralitatea lui sunt aproape inexistente. Dimpotrivă, cuvântul de ordine, de pe buzele tuturor celor implicaţi în industria media (aici se include şi filmul, spectacolul audiovizual în general) este “depăşirea pudorii, a tabu-urilor”. Căci, dacă instigarea la ucidere este un delict, instigarea la desfrâu nu este considerată decât un mijloc artistic.

Dacă propaganda religioasă este imediat amendată de către presă, de către societatea civilă atee, propaganda desfrâului, comisă de o serie de filme de tip maculatură, nu este amendată niciodată. Şi acum vorbesc despre desfrâu nu în sensul exigenţelor creştineşti, nici vorbă de aşa ceva, ci în sensul cel mai laic şi relaxat al termenului. Voi da câteva exemple.
Cazul unei fetiţe-mamă de 14 ani, prezentată ca un copil minune al generaţiei sale, care, spre deosebire de colegele de clasă, are “curajul” să nu folosească anticoncepţionale: este vorba despre un film hollywoodian recent, care prezintă o astfel de problematică. Iniţierea sexuală a minorilor, ca simplu exerciţiu biologic, total detaşat de sentimentul iubirii şi de orice urmă de responsabilitate: există o suită de filme pentru adolescenţi, aproape un gen, patentat de Hollywood, pe astfel de temă. Propaganda insidioasă a formelor deviate de sexualitate, căreia o sumedenie de regizori încearcă să îi ataşeze aripioare şi cunune de lauri. Punerea pe piedestal a marilor industriaşi ai pornografiei şi a profeţilor libertinismului sexual, practicat în scopuri aşa-zis ştiinţifice, aşa-zis eliberatoare sau strict hedoniste, a generat uneori filme de anvergură, de mare succes, tocmai pentru că au fost atrase talente ale lumii cinematografice pentru a participa la astfel de propagande mascate.

Toatã aceastã campanie în favoarea degradãrii se bazeazã, în mare mãsurã, pe lipsa de reacţie a publicului, a oamenilor normali, care se simt timoraţi, intimidaţi, anacronici: dar tocmai campaniile de presă îi fac să se simtă aşa! Statisticile asupra comportamentului sexual sunt principial eronate, din simplul motiv cã nu îi iau niciodatã în calcul pe adepţii castitãţii, ai înfrânării: aceştia nu vociferează pe stradă, nu participă la emisiuni TV deşucheate şi nu vor răspunde niciodată întrebărilor arogante ale unor activişti ai aşa-ziselor campanii anti-SIDA sau de educaţie sexuală, care au ajuns forme mascate de incitare la desfrâu.

Pe când, însã, o reacţie coerentã a normalitãţii? De ce trebuie ca normalitatea să suporte mereu să fie pusă la zid de anormalitate şi de imoralitatea, decretată drept normã socialã? Ar fi foarte important ca "normalii" sã se scuture cât mai repede de aceste "complexe ale normalitãţii”, care le sunt induse de presă şi de felurite campanii publicitare şi să-şi ceară dreptul de a fi respectaţi, dreptul la intimitate, dreptul la o presã decentã, dreptul de a circula neagresaţi vizual în spaţiul public.