[Articol apărut în Ziarul Lumina din 20 februarie 2010. Desen de Elena Dulgheru]
În ultimele decenii ale regimului ceauşist, cu toate că era un subiect tabu în viaţa publică, lirica religioasă reuşea uneori să se strecoare, ca prin minune, prin furcile caudine ale cenzurii, ajungând pe rafturile librăriilor, în eterul volatil al radiourilor şi chiar în manualele şcolare. Personalităţi artistice exemplare, ca Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Dan Verona, Constanţa Buzea, Daniel Turcea, Magda Isanos, Adrian Popescu impuneau o mărturisire de credinţă mai mult sau mai puţin încifrată, cel mai adesea, creionată discret, subsumată de conivenţă direcţiei tradiţionalismului oficial, respectiv modernismului sincronist occidental, tolerat începând cu perioada “dezgheţului”. Păşind pe urmele marilor antebelici (Vasile Voiculescu, Arghezi, Ion Pillat…), aceste nume-reper au susţinut idealuri şi au modelat conştiinţe, într-o perioadă când aerul cetăţii era tot mai irespirabil.
După 1989 s-ar fi crezut că dărâmarea cortinei ideologice urma să dea undă verde împlinirii marilor idealuri şi înaltelor adevăruri mărturisite înainte în ghicitură, cu preţul libertăţii, de profeţii României înlăcrimate, dar nu a fost deloc aşa. Alte direcţii, apărute de prin anii ’80 şi impuse între timp în edituri şi în revistele literare, dar şi în universităţi, au câştigat şi mai multă amploare. Fenomenul “optzecismului”, continuat cu “nouăzecismul” şi cu -ismele cronologic consecvente, definit mai mult ca mişcare şi ideologie socio-estetică de grup, a început să ecraneze modernismul personalist al anilor ‘60-’70. O parte a acestui personalism, sincron cu fenomenologia occidentală de la începutul anilor ’90 a subculturilor de tip punk şi pulp se încarcă tot mai făţiş cu o atitudine violent refractară faţă de sacru şi exersată în toate registrele - mişcare devenită astăzi main-stream. Din toate acestea, conştiinţa comună nu mai reţine nume, ci doar curente, reflexe şi tendinţe cu semnificaţii nebulos-malefice sau vag-abstracte, trecând cel mai adesea pe lângă ele şi continuând să aştepte (în virtutea unei orto-doxii implicite) rostirile profetice ale unor mari aezi, asemeni celor ai dizidenţei, care ridicaseră odinioară stindardele libertăţii politice şi spirituale, pentru a defini un profil existenţial de maximă altitudine pentru modernitate. Iar poezia, odinioară influentă în cetate, se restrânge tot mai mult (paradoxal, sub apanajul postmodernist al “democratizării” artei) în turnul de fildeş al revistelor cu tiraj minimal, festivalurilor cu circuit închis şi cenaclurilor literare, ori eşapează consumerist-vinovat (cu preţul ratării) în jungla seducătoare a industriei de copy-writing şi publicitate.
Poezia şaizeciştilor, şaptezeciştilor, ca şi a lui Eminescu, Bacovia şi Anton Pann ajungea uneori muzică, ori era chiar concepută să stea în slujba acesteia (ca la Anton Pann sau, mai târziu, la optzecistul Alexandru Andrieş); poezia de azi nu se mai cântă, rima în sine e văzută ca un păcat literar, “se cântă” doar pachetul de unt şi de marmeladă: e desuet şi meschin, nu-i aşa, să-ţi auzi versurile puse pe note – căci nimeni nu mai caută eufonii. Însăşi preocuparea pentru misterele sacre şi capacitatea creativă inepuizabilă ale acestora este dată uitării, în favoarea dictaturii concretului decupat de context, a fiziologismului naturalist atomizat şi agresiv, castrat programatic de referenţialitate ideatică şi a refuzului suicidar a oricărei scări axiologice. Norma estetică şi codul de acceptare a acestora sunt înjurătura, pornografia şi mai ales sacrilegiul, voalat sau direct: ele devin “pâinea cea de toate zilele” a literaturii epice şi mai ales a poeziei, iar nu (ca eventual în literatura realistă) “sarea şi piperul” ei. De vreo două decenii, toate acestea se desfăşoară nu la nivelul culturii underground, ci a aşa-numitei “culturi urbane”, animate, cel mai adesea, de minorităţi literare susţinute de granturi internaţionale, reviste sponsorizate şi institute culturale, sub auspiciile catedrelor universitare şi a teoriilor celor mai docte. Instituţionalizat, underground-ul îşi pierde atu-urile morale care l-au propulsat (democraţia artistică şi toleranţa), dându-şi pe faţă spiritul dictatorial şi extrema discreţionaritate. Iar hiatusul dintre marele public (însetat de “marea poezie”) şi poeţi este mai mare ca niciodată. Nu-i de mirare, aşadar, că cititorii se plâng că “poezia a murit”, în timp ce poeţii îşi reprimă, în spatele dogmei “suveranităţii auctoriale”, sentimentul amar al inutilităţii lor publice. De bune decenii, iarba creşte pe cărările dintre cititori şi poeţi.
În acest peisaj, aplecarea către şcoala poetică a Rugului Aprins şi tentativa de recuperare a conceptelor de “mare poezie” şi de “lirică religioasă” sunt gesturi aproape eroice. Ele cuprind, evident, mai multe direcţii estetice, ce pot fi rezumate la opţiunea pentru tradiţionalism (cu nuanţele sale arhaizant-populare şi culte), modernism şi chiar pentru postmodernism şi la o anumită relaţionare, destul de firavă şi mai degrabă “mecanică”, la marea tradiţie a literaturii cultice ecleziale.
Mai multe culegeri de versuri, de varii facturi, publicate de diferite edituri imediat după 1989 au redeşteptat interesul publicului pentru această specie, revelând, totodată, aspecte mistice ale creaţiei unor clasici, ocultate până atunci de istoriografia literară oficială. Şi chiar dacă aceste crestomaţii nu aduceau nimic nou sub raport stilistic, simplul recurs la memorie, exersat în spaţiul public al librăriilor, studiourilor de radio, rampelor teatrale ori al seratelor muzical-literare dovedea că poezia religioasă trăieşte, este gustată şi necesară – imbold suficient pentru tinerii creatori religioşi, dar şi pentru unii dintre poeţii deja impuşi, de a-şi întoarce sensibilitatea spre marea zestre spirituală a Bisericii şi credinţei.
Desigur, acordarea tonului – vorba lui Nichita Stănescu – rămâne problema esenţială a fiecărui creator, iar în domeniul poeziei religioase, această căutare capătă aspecte specifice, de vreme ce însăşi definirea sentimentului nu se mai raportează exclusiv şi autonom la ego-ul auctorial (ca în poezia modernă), ci intră în subtilă (dar foarte riscantă estetic) interferenţă cu spectrul mai larg al tradiţiei şi al trăirii religioase comunitare. Dar tocmai aceste riscuri reprezintă şi marile oportunităţi ale postmodernismului creştin – oximoron mistic prin excelenţă răsăritean şi piatră de încercare pentru esteticienii occidentali, la a cărui treptată întrupare asistăm pas cu pas, cu uimire şi bucurie. Şi despre care vom mai vorbi.
În ultimele decenii ale regimului ceauşist, cu toate că era un subiect tabu în viaţa publică, lirica religioasă reuşea uneori să se strecoare, ca prin minune, prin furcile caudine ale cenzurii, ajungând pe rafturile librăriilor, în eterul volatil al radiourilor şi chiar în manualele şcolare. Personalităţi artistice exemplare, ca Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Dan Verona, Constanţa Buzea, Daniel Turcea, Magda Isanos, Adrian Popescu impuneau o mărturisire de credinţă mai mult sau mai puţin încifrată, cel mai adesea, creionată discret, subsumată de conivenţă direcţiei tradiţionalismului oficial, respectiv modernismului sincronist occidental, tolerat începând cu perioada “dezgheţului”. Păşind pe urmele marilor antebelici (Vasile Voiculescu, Arghezi, Ion Pillat…), aceste nume-reper au susţinut idealuri şi au modelat conştiinţe, într-o perioadă când aerul cetăţii era tot mai irespirabil.
După 1989 s-ar fi crezut că dărâmarea cortinei ideologice urma să dea undă verde împlinirii marilor idealuri şi înaltelor adevăruri mărturisite înainte în ghicitură, cu preţul libertăţii, de profeţii României înlăcrimate, dar nu a fost deloc aşa. Alte direcţii, apărute de prin anii ’80 şi impuse între timp în edituri şi în revistele literare, dar şi în universităţi, au câştigat şi mai multă amploare. Fenomenul “optzecismului”, continuat cu “nouăzecismul” şi cu -ismele cronologic consecvente, definit mai mult ca mişcare şi ideologie socio-estetică de grup, a început să ecraneze modernismul personalist al anilor ‘60-’70. O parte a acestui personalism, sincron cu fenomenologia occidentală de la începutul anilor ’90 a subculturilor de tip punk şi pulp se încarcă tot mai făţiş cu o atitudine violent refractară faţă de sacru şi exersată în toate registrele - mişcare devenită astăzi main-stream. Din toate acestea, conştiinţa comună nu mai reţine nume, ci doar curente, reflexe şi tendinţe cu semnificaţii nebulos-malefice sau vag-abstracte, trecând cel mai adesea pe lângă ele şi continuând să aştepte (în virtutea unei orto-doxii implicite) rostirile profetice ale unor mari aezi, asemeni celor ai dizidenţei, care ridicaseră odinioară stindardele libertăţii politice şi spirituale, pentru a defini un profil existenţial de maximă altitudine pentru modernitate. Iar poezia, odinioară influentă în cetate, se restrânge tot mai mult (paradoxal, sub apanajul postmodernist al “democratizării” artei) în turnul de fildeş al revistelor cu tiraj minimal, festivalurilor cu circuit închis şi cenaclurilor literare, ori eşapează consumerist-vinovat (cu preţul ratării) în jungla seducătoare a industriei de copy-writing şi publicitate.
Poezia şaizeciştilor, şaptezeciştilor, ca şi a lui Eminescu, Bacovia şi Anton Pann ajungea uneori muzică, ori era chiar concepută să stea în slujba acesteia (ca la Anton Pann sau, mai târziu, la optzecistul Alexandru Andrieş); poezia de azi nu se mai cântă, rima în sine e văzută ca un păcat literar, “se cântă” doar pachetul de unt şi de marmeladă: e desuet şi meschin, nu-i aşa, să-ţi auzi versurile puse pe note – căci nimeni nu mai caută eufonii. Însăşi preocuparea pentru misterele sacre şi capacitatea creativă inepuizabilă ale acestora este dată uitării, în favoarea dictaturii concretului decupat de context, a fiziologismului naturalist atomizat şi agresiv, castrat programatic de referenţialitate ideatică şi a refuzului suicidar a oricărei scări axiologice. Norma estetică şi codul de acceptare a acestora sunt înjurătura, pornografia şi mai ales sacrilegiul, voalat sau direct: ele devin “pâinea cea de toate zilele” a literaturii epice şi mai ales a poeziei, iar nu (ca eventual în literatura realistă) “sarea şi piperul” ei. De vreo două decenii, toate acestea se desfăşoară nu la nivelul culturii underground, ci a aşa-numitei “culturi urbane”, animate, cel mai adesea, de minorităţi literare susţinute de granturi internaţionale, reviste sponsorizate şi institute culturale, sub auspiciile catedrelor universitare şi a teoriilor celor mai docte. Instituţionalizat, underground-ul îşi pierde atu-urile morale care l-au propulsat (democraţia artistică şi toleranţa), dându-şi pe faţă spiritul dictatorial şi extrema discreţionaritate. Iar hiatusul dintre marele public (însetat de “marea poezie”) şi poeţi este mai mare ca niciodată. Nu-i de mirare, aşadar, că cititorii se plâng că “poezia a murit”, în timp ce poeţii îşi reprimă, în spatele dogmei “suveranităţii auctoriale”, sentimentul amar al inutilităţii lor publice. De bune decenii, iarba creşte pe cărările dintre cititori şi poeţi.
În acest peisaj, aplecarea către şcoala poetică a Rugului Aprins şi tentativa de recuperare a conceptelor de “mare poezie” şi de “lirică religioasă” sunt gesturi aproape eroice. Ele cuprind, evident, mai multe direcţii estetice, ce pot fi rezumate la opţiunea pentru tradiţionalism (cu nuanţele sale arhaizant-populare şi culte), modernism şi chiar pentru postmodernism şi la o anumită relaţionare, destul de firavă şi mai degrabă “mecanică”, la marea tradiţie a literaturii cultice ecleziale.
Mai multe culegeri de versuri, de varii facturi, publicate de diferite edituri imediat după 1989 au redeşteptat interesul publicului pentru această specie, revelând, totodată, aspecte mistice ale creaţiei unor clasici, ocultate până atunci de istoriografia literară oficială. Şi chiar dacă aceste crestomaţii nu aduceau nimic nou sub raport stilistic, simplul recurs la memorie, exersat în spaţiul public al librăriilor, studiourilor de radio, rampelor teatrale ori al seratelor muzical-literare dovedea că poezia religioasă trăieşte, este gustată şi necesară – imbold suficient pentru tinerii creatori religioşi, dar şi pentru unii dintre poeţii deja impuşi, de a-şi întoarce sensibilitatea spre marea zestre spirituală a Bisericii şi credinţei.
Desigur, acordarea tonului – vorba lui Nichita Stănescu – rămâne problema esenţială a fiecărui creator, iar în domeniul poeziei religioase, această căutare capătă aspecte specifice, de vreme ce însăşi definirea sentimentului nu se mai raportează exclusiv şi autonom la ego-ul auctorial (ca în poezia modernă), ci intră în subtilă (dar foarte riscantă estetic) interferenţă cu spectrul mai larg al tradiţiei şi al trăirii religioase comunitare. Dar tocmai aceste riscuri reprezintă şi marile oportunităţi ale postmodernismului creştin – oximoron mistic prin excelenţă răsăritean şi piatră de încercare pentru esteticienii occidentali, la a cărui treptată întrupare asistăm pas cu pas, cu uimire şi bucurie. Şi despre care vom mai vorbi.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu