Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

luni, 23 august 2010

Arvo Pärt şi muzica sacră [1]

Apărut (uşor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 21 august 2010
Preluat de arhiva Arvo Part - România

Că muzica este modul cel mai intim de comunicare cu Dumnezeu este un truism învederat de istoria culturii, ca şi de experienţa mistică, dar prea arareori confirmat de muzica veacului nostru. De aceea, e firesc să fim circumspecţi când se vorbeşte, la timpul prezent, de “muzică rugătoare” ori de o componistică petrecută sub aripa harului. Căci acestea sunt – o atestă chiar specialiştii cei mai seculari - , atributele muzicii lui Arvo Pärt.


Maratonul reportajului de călătorie la Festivalul de Muzică de la Istambul din iunie 2010, prilej cu care l-am cunoscut pe marele compozitor estonian, nu îmi permitea răgazul reflexiei muzicologice circumspecte, de aceea mi-am promis să revin cu câteva consideraţii mai “aşezate”, decantate din melanjul pitoresc de impresii ale călătoriei.

Spaţialitate, hieratism, simplitate a ritmului şi compoziţiei, postmodernitate şi arhaism mistic, spirit creştin, chiar creştin-ortodox, melos rugător – iată câteva atribute ale muzicii lui Arvo Pärt, uşor de sesizat, greu de tradus în concepte. Mai ales că multe din aceste atribute riscă să o piardă în haosul fascinant şi eteroclit al muzicii progresive şi new-age-iste, atât de înfierate de rigoriştii creştini şi atât de consumate, cu candidă ignoranţă, de aceiaşi, pe posturile de radio.

Într-un interviu, cântăreaţa islandeză Bjork (propulsată în afara cercurilor de cunoscători de filmul “Dancer in the Dark” al lui Lars von Trier) vorbea cu venerabilul compozitor despre “spaţialitatea” muzicii acestuia – coordonată prezentă şi la Bjork, creatoarea unei muzici, s-o numim, “psihedelică de inspiraţie runică” (dicţionarele vorbesc sec de rock alternativ) – combinarea unor teme arhaice islandeze cu stări de transă, având ca rezultat un onirism muzical minimalist incantatoriu şi straniu, prin excelenţă mistic, dar având prea puţine în comun cu rigoarea trăirii creştine.

“Spaţialitatea este importantă pentru mine, este cea care îţi permite să te mişti” – replică compozitorul estonian, fără a puncta diferenţa radicală (nu de tehnică, ci de duh) ce distinge muzica sa de cea a lui Bjork sau a altor practicanţi ai “spaţialităţii” şi minimalismului muzical.

Spaţialitatea”, criteriu pnevmatic şi normă a misticii (muzicale, în cazul nostru), poate fi regăsită în toată muzica arhaică şi religioasă, începând cu cea precreştină (buddistă, în special tibetană, arabă şi în special sahariană, în incantaţiile şamanilor); o păstrează muzica populară din Balcani şi Caucaz; Occidentul gregorian a adus-o la desăvârşire prin muzica de orgă şi a fost conservată până azi de muzica psaltică răsăriteană. Renaşterea, Barocul şi Clasicismul au exclus-o practic complet din arsenalul componistic; mânate, parcă, de o presiune a timpului, devenit deodată ireversibil, ele au preferat (începând chiar cu Bach) “fuga” notelor pe portativ, iar nu exaltarea sonoră. Din zorii preclasicismului, muzica europeană începe să se “grăbească”: notele aleargă tot mai alert şi sofisticat, dar şi mai frivol, generează celebrele structuri simfonice ce se învaţă în şcoală, ajung la performanţa exprimării unor stări de mare elevaţie sau frământare existenţială, dar pierd hieratismul gestului simplu. Nota, în sine, nu mai are valoare muzicală; în termenii esteticii, ea nu este un estem*.

Astfel că redescoperirea spaţialităţii de sintetizatoarele secolului XX (prin Emerson Lake and Palmer, Pink Floyd, Vangelis, Jean Michell Jarre, Kitaro, Enya...) a fost receptată, pe drept cuvânt, ca o revoluţie (sau o restauraţie) muzicală. Excesiv cerebralizată de dodecafonism, atonalism şi structuralismul muzical – devenite norme şi modele academice aproape exclusive -, muzica cultă îşi regăsea, în sfârşit, dimensiunea pnevmatică, pierdută de aproape cinci secole.

Numai că, sfâşiată de atâtea revoluţii, “pneuma” veacului era prea confuză şi risipită, pentru a indica făgaşul unei orientări univoce spre Cer. Iată de ce întreaga muzică progresivă, continuată cu aşa-numita muzică new-age-istă, nu pot fi judecate cu o singură măsură a duhului.

“Da, există locuri comune între muzica electronică şi cea practicată de mine – îmi va spune Maestrul Arvo. Doar că în muzica lui Pink Floyd nu există suferinţă”…

________________________________

* Estem = unitate fundamentală a esteticii, "cărămida" unui sistem estetic (eventual, dintr-o artă anume).

2 comentarii:

fantana spunea...

"muzica este modul cel mai intim de comunicare cu Dumnezeu" - nu stiu de unde citati acest truism, oricum este fals

ELENA DULGHERU spunea...

In istoria culturii si in teoria artei, muzica (fiind şi arta cea mai "abstractă", adică "lipsită de reprezentare materială") este îndeobşte considerată arta cu cea mai mare putere de elevaţie, arta care "decodifică" în modul cel mai rafinat legile spiritului. (Mă refer în special la arta laică). Cei mai mulţi oameni simt mult mai intens apropierea de Dumnezeu când ascultă o piesă muzicală religioasă (preclasică, să zicem), decât atunci când privesc un tablou sau citesc o poezie religioasă. Astfel de lucruri nu sunt "adevărate" sau "false" (pt că ele descriu existenţa umană, definită de COMUNICARE), ci trăite sau netrăite. Experienţa mistică vorbeşte şi ea, din vremi străvechi, de "cântecele îngereşti" pe care gura omenească nu e în stare să le reproducă, nici urechea să le audă. De la Sf. Apostol Pavel citire, sau de unde mai doriţi dvs.