Catedrala este altarul consacrării unui neam - Interviu cu pictorul Camilian Demetrescu [1]

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 5 octombrie 2010

Din ciclul "Hierofaniilor": Taina cununiei



Camilian Demetrescu, pictorul român stabilit de peste 30 de ani în Italia, nu mai are nevoie de prezentare. Critic vehement al regimului Ceauşescu, pus în urmărire de dictator pentru pamfletele sale acide transmise de Europa Liberă şi având porţile închise spre patrie pe toată perioada de viaţă a acestuia, maestrul s-a întors constant în România după evenimentele din 1989, încercând, pe calea plasticii şi a cuvântului, să pună umărul la reabilitarea moral-spirituală a ţării. Un prim volum eseistic-autobiografic intitulat “Exil. Încercările labirintului”, apărut în 1997 la Editura Albatros, conferinţele de la Şcoala de la Sighet şi cele de la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, un documentar monografic TVR semnat de Marilena Rotaru şi mai ales Expoziţia retrospectivă organizată la Bucureşti în 2000 din iniţiativa Ministerului Culturii şi Cultelor l-au impus definitiv în peisajul cultural românesc.

Prima mea întâlnire cu maestrul s-a concretizat într-o lungă şi animată discuţie, publicată în România Liberă din 1 iunie 2002 sub titlul “Canoanele simbolisticii creştine”. Am avut privilegiul şi bucuria să-l reîntâlnesc în această primăvară, după opt ani, la fel de stenic, de receptiv şi de jovial, la lansarea celui de-al doilea volum “Exil. 1995-2009. Întoarcerea la simbol”, publicat de Muzeul Literaturii Române. Un al doilea amplu interviu, luat în aprilie, imediat după Paşti, vede acum lumina tiparului.

PROSPEŢIMEA PERPETUĂ A SIMBOLULUI: REDESCOPERIND PUTEREA GENERATIVÃ A ALEGORIEI

 

Venită dintr-o axială metanoia personală, convertirea artistului de la abstracţionism la o plastică figurativă simbolică de expresie creştină l-a condus, pe calea lui Mircea Eliade şi a altor hermeneuţi ai sacrului, la redescoperirea şi reînţelegerea imensului tezaur de artă creştină medievală – prilej de îmbogăţire plenară a artei contemporane, ignorat de cei mai mulţi teoreticieni şi artişti. Pe acest drum, Camilian Demetrescu a scos din cenuşa desuetudinii alegoria – gen considerat manierist şi proscris pe drept de critica de artă a secolului XX, câtă vreme calchiază scheme abstracte preexistente deja transpuse iconic; alegoria devine însă deosebit de inovatoare şi efervescentă spiritual – descoperă Camilian Demetrescu – o dată ce artistul îmbrăţişează travaliul intelectual de a aborda subiecte ideatice noi, niciodată transpuse plastic (iar Scriptura şi mai ales Cartea Apocalipsei sunt pline de ele), utilizând în mod creator zestrea de simboluri a marii arte creştine.



Un personaj lângă care simţi că nu îmbătrâneşti



La lansarea de la Muzeul Literaturii Române



La cei aproape 84 de ani ai săi, Camilian Demetrescu este un personaj lângă care simţi că nu îmbătrâneşti. Cu o energie comunicativă mereu vie şi o prospeţime intelectuală de invidiat, cu o supleţe şi eleganţă a duhului cum rar întâlneşti, cu o modestie şi umor atipice “monştrilor sacri” ai Panteoanelor şi cu un simţ critic şi autocritic veşnic în priză, Camilian Demetrescu este un personaj luminos şi fascinant, lângă care simţi că înveţi şi te bucuri perpetuu şi nu te plictiseşti niciodată.

Suntem încă în raza bucuriei pascale, în “a doua săptămână luminată”, cea a Sfântului Gheorghe. În casa bătrânească încărcată de flori din Banu Manta, maestrul Camilian Demetrescu şi Mihaela, soţia şi fidela sa colaboratoare, mă întâmpină pentru a relua o discuţie întreruptă, mi se pare, ca ieri. Parcursul propriei transfigurări de la abstracţionism la arta simbolică sacră, cercetările de hermeneutica artei creştine, condiţia artistului de ieri şi de azi, confruntarea dintre artă şi ideologie, dar şi situaţia actuală a României, care îl preocupă constant şi dureros pe artist – iată câteva dintre temele discuţiei noastre, căreia doar răgazul fizic al orelor îi va pune, la un moment dat, stavilă; ea emerge în continuare, creativ şi inspirator, în paginile acestui text şi, sper eu, în conştiinţele cititorilor, spre a da viaţă unui vitalism molipsitor de sorginte cerească, făcut să reaşeze pe verticala spiritului sferele artei şi pe cele ale cetăţii.

"Niciodată nu m-a tentat o pictură narcisistă"

Rep.: - Stimate Domnule Camilian Demetrescu, de ce un artist plastic scrie cărţi? Vă seduce uneori activitatea scriitoricească mai mult decât mânuirea penelului?



Camilian Demetrescu: - Nu te naşti pictor, te naşti un om care are o înclinare spre artă şi care îşi găseşte în limbajul lui mijloace cu care să se exprime. În general, formaţiile sunt unilaterale: scriitorul ştie să scrie şi nu mai ştie nimic altceva, compozitorul cunoaşte doar muzică… Totul ţine, de fapt, de modificarea produsă în raportul dintre cultura şi civilizaţia noastră, foarte bine punctat de un scriitor, teoreticianul de artă austriac Hans Sedlmayr* , care a publicat o carte, “Pierderea centrului” şi care face o analiză a artei începând din Rococo şi până azi, ca o oglindă a modificărilor prin care a trecut societatea. El constată această centrifugare a artelor; odinioară, în perioada de înflorire, să zicem, medievală, exista o unitate corală dintre toate artele, care împreună alcătuiau catedrala, această capodoperă a artelor, cu toate limbajele ei. Din această centrifugare s-a născut teoria purismului: arhitectura trebuie să fie pură, structură pură, raţionalistă, separată de celelalte arte, să nu accepte nici măcar scultură, pictură sau mozaic. La fel, pictura trebuie să fie pură, să nu accepte nici un fel de interferenţă cu idei filosofice, religioase, cu literatura. De asemeni, muzica şi celelalte arte. Acest purism face ca artistul să nu se poată manifesta decât într-un limbaj determinat şi să fie complet izolat de celelalte arte. Dar există şi un limbaj paralel şi, mai mult decât atât, un raport complementar dintre imagine şi text: ceea ce nu poţi spune complet prin imagine, spui prin scris, iar scrisul este completat de imagine – lucru care se întâmpla, de pildă, în manuscrisele medievale ale miniaturiştilor, care asociau imaginea cu texte… Or, această pulverizare, această centrifugare a separat nu numai artele între ele, dar a separat artele şi de public, de privitor.

 

Rep.: - Eu mă refer la condiţia dvs.: pe lângă condiţia de artist plastic recunoscut, autor al unei mutaţii fundamentale în arta contemporană, dvs. scrieţi cu mare plăcere, acuitate a observaţiei şi dezinvoltură intelectuală şi literară, tocmai aţi publicat volumul II al jurnalului “Exil”, subintitulat “Întoarcerea la simbol”, în care reluaţi cronici plastice din anii ‘60, care sunt uimitor de actuale şi percutante şi azi – fapt extrem de rar în jurnalism. V-a tentat vreodată să vă alegeţi scrisul sau reflexia teoretică drept profesie de bază, aţi fost uneori tentat să rămâneţi mai mult în mijlocul scrisului?

Ţăranul n-are nevoie de decorator de interior



Sf. Gheorghe omorând balaurul comunist - lucrare dedicată Revoluţiei din decembrie 1989



C.D. – Atunci când ai ceva de spus, poţi spune cu diferite limbaje. Caietele mele de liceu sunt jumătate scrise, jumătate desenate. Spuneam ceva prin desen şi tot acel ceva prin scris. Nu cred că scriu mai bine decât pictez, dar, în fond, este aceeaşi percepţie şi aceeaşi atitudine faţă de realitate. Cred că dacă aş avea o formaţie muzicală, aş putea să exprim prin muzică ceea ce exprim prin cuvinte sau prin pictură. E adevărat că trebuie să existe o anume tendinţă. Eu, de când eram student, nu puteam să concep o artă care să fie complet lipsită de aderenţă la idei, la problematica vieţii. Niciodată nu m-a tentat o pictură narcisistă, o pictură care să fie frumoasă şi atâta tot. Mă atrăgea cu deosebire drama existenţială a omului modern, pe care aş fi vrut s-o exprim cumva în desenele mele. Scriam poezie. Când nu reuşeam să exprim ceva prin desen, care mi se părea o artă puţin cam surdo-mută, încercam să vorbesc şi să scriu. Nu există artişti specifici. Nu este un har cu care te naşti, nu poţi spune că ăsta s-a născut pictor, iar alţii sunt absolut invalizi. Dovada este că în popor, mai toţi ţăranii ştiau să facă ceva, să cioplească lucruri frumoase cu mâna lor; sigur că existau şi meşteri, dar în general ţăranul îşi făcea casa, el n-avea nevoie de decorator de interior. El făcea o laviţă fiindcă avea nevoie de ea şi ştia că laviţa trebuie să fie frumoasă, pentru că exista raportul dintre frumos şi sacru. În Maramureş, înainte de a construi casa, ţăranul ridica poarta, pentru că poarta era un fel de intrare în spaţiul sacru, în care apoi se zidea casa. Eu nu văd arta ca o meserie, o văd ca un mod de exprimare printr-un limbaj. Dacă limbajul e bogat şi artistul reuşeşte să exprime cu claritate ce vrea, atunci publicul îl înţelege, căci publicul are nevoie de a fi fecundat de o fantezie care să îi spună ce are înăuntrul lui. În acest sens, pot spune că arta nu a murit, dar s-a alterat puternic…



Rep.: - Şi-a pierdut caracterul holistic.

C.D.: - Exact. Acum treizeci de ani am abandonat arta abstractă pentru a mă dedica unei arte inspirate de sacru. Am mers singur pe acest drum, e adevărat că am avut norocul să întâlnesc mai repede decât speram un public şi un grup cultural care să înţeleagă ce vreau să spun, care m-a încurajat şi mi-a dat un suport chiar material ca să fac acest lucru…

Rep.: - Acest public a devenit şi cumpărător?

C.D. – În perioada abstractă eu făceam sculpturi, serigrafii, lucruri abstracte, plăcute, care decorau în general vilele bogătaşilor de pe lacurile din nordul Italiei sau din Elveţia. În momentul în care am schimbat publicul, am descoperit mişcarea “Communione e liberazione” şi am început să fac expoziţii programatice pe teme, ca “Dragonul şi utopia”, “Imposibilul paradis”, sau “Drumul crucii atomice”; publicul meu nu mai era public de oameni bogaţi, erau studenţi, oameni modeşti, care n-ar fi putut să-mi cumpere o lucrare, poate nici catalogul, dar ei au avut un efect extraordinar asupra mea. Datorită lor continuam să lucrez, ei m-au fecundat.

Eliberarea sclaviei prin Creştinism - cea mai importantă revoluţie din istoria omenirii

C.D. – Prin 1985 am făcut o expozitie la Bresci, mi-a organizat-o “Comunione e liberazione” într-o biserică, era o biserică romanică superbă. Erau tapiserii şi “Dragonul şi utopia”, această serie de desene însoţite de texte, în care încercam să înod firul utopiilor de la Platon până la utopiile comunistă şi liberală de azi, acestea interesau foarte mult tinerii. Veneau şi intelectuali, desigur, dar nu mai era o expoziţie în care venea negustorul şi spunea “Uite, mă interesează asta” şi mă punea în legătură cu un alt negustor, sau venea un colecţionar şi îmi spunea ce voia. Era un mic laborator social, în care mă întâlneam cu un public care n-avea bani să cumpere. Se întâmpla să mai vând câte ceva, eu am avut o providenţă care m-a făcut să supravieţuiesc fără să trec prin sistemul galeriilor şi al negustorilor de artă.

Într-o zi vine un domn care se învârte, se întoarce şi îmi spune: “Eu am fost funcţionar în justiţie de mulţi ani şi mi-am dorit întotdeauna să am în casă o imagine în legătură cu justiţia divină, dar n-am găsit nicăieri. N-ai vrea dumneata să încerci?” M-a luat prin surprindere, i-am spus: “Stai să mă gândesc puţin, d-ta ai vrea o temă cu justiţia în dimensiunea sacrului. Am să mă gândesc, e o temă nouă, care o să mă intereseze”. El mi-a spus: “Eu nu am bani, dar pot să-ţi trimit în fiecare lună câte 50 de mii de lire, d-ta începe să lucrezi, iar când consideri că e suficient, îmi spui “gata” şi îmi arăţi ce-ai făcut”. Astfel m-am apropiat de o altă temă, de care probabil că nu m-aş fi apropiat dacă nu exista acest raport: Hristos punând o coroană pe capul unui sclav îngenunchiat, iar tema era “Eliberarea sclaviei prin Creştinism”. Aceasta a constituit cea mai mare, cea mai importantă revoluţie din istoria omenirii, Hristos a adus această noutate extraordinară.

Rep. – Şi despre care nu se învaţă în şcoli, nici acum, după 1989!



C.D. – Din păcate. În antichitate, chiar filozofii cei mai luminaţi şi mai umani nu s-ar fi gândit vreodată că sclavul era acelaşi lucru cu omul liber, considerând că era în structura naturală a societăţii împărţirea în oameni liberi şi sclavi, şi vine Hristos şi spune: “Nu! Toţi sunt egali”. Armatele romane s-au încreştinat tocmai pentru că a apărut această dizolvare a unui raport social ierarhic… Am făcut proiectul şi el mi-a spus: “Am o singură obiecţie, aş vrea ca pe aureola lui Hristos d-ta să-mi faci o stea a lui David”. E adevărat, Hristos venea din “coasta evreiască”, iar steaua se înscrie foarte bine în cerc. Am făcut-o, era un fel de triptic: în dreapta era o cuşcă de fier în care era răstignit un sclav, iar în partea cealaltă un tabernacol, tot o cuşcă, dar deschisă, în care se găsea semnul euharistic… Prin eliberare, sclavul trecea de la condiţia de om înlănţuit, la aceea a spiritului, a libertăţii. Şi omul ăsta a avut aşa de mare încredere în mine, că mi-a trimis bani regulat. La sfârşit i-am dat lucrarea, ne-am îmbrăţişat, el a pus-o pe perete, iar când i-am cerut-o pentru o expoziţie (“Imposibilul paradis”), a fost foarte fericit să mi-o împrumute. Un astfel de raport n-ar fi putut să existe în perioada mea anterioară abstractă, când omul venea, vedea şi dacă-i plăcea mi-o lua. Bineînţeles că alegerea acestei direcţii a fost o aventură riscantă şi chiar familia era puţin îngrijorată pentru condiţia noastră materială.

Catedrala – altarul consacrării unui neam

Rep. – Ce anume vă îngrijorează mai mult din starea actuală a societăţii româneşti?

C.D. – Această temă atât de spinoasă, a Catedralei Mântuirii Neamului. Eu am venit, după ce am reflectat în liniştea mea de la Galeze, dar înainte am vrut să mă documentez ce crede intelectualitatea noastră despre această catedrală. Şi am descoperit o confuzie imensă, bazată şi pe dezinformare, chiar pe analfabetismul arhitecţilor în ceea ce priveşte arhetipurile simbolice ale construcţiei sacre. N-am reuşit să aflu ce înseamnă pentru ei o catedrală, de ce trebuie făcută, cum trebuie făcută. Sunt cam trei categorii de păreri: “În criza asta, să cheltuim atâţia bani ca să facem o catedrală inutilă?” Am văzut documentele oficiale din care rezultă că, pentru a fi ridicată, catedrala ar consta 200 de milioane de Euro, echivalentul a 8 km de autostradă. Orice om de bun simţ, când i se dau aceste cifre, îşi dă seama că nu este o problemă. Ideea catedralei pleacă din 1877, Carol I după războiul de Independenţă a avut iniţiativa s-o ridice, a alocat chiar 5% din bugetul ţării, pe urmă au fost diferite momente în 1920, în 1929 când s-a reluat ideea catedralei.

Catedrala este basilica instituţională a unui stat

A doua categorie de păreri e: “Dar ce ne trebuie nouă catedrală? Ce să facem cu ea, când sunt cartiere care ar avea nevoie de biserici?”. Şi eu le spun: “Sigur că da. Biserica de cartier este necesară, dar catedrala este catedra mitropolitului sau a episcopului. Toate oraşele Franţei au o catedră episcopală. Într-o catedrală se fac înmormântările regilor, se consacră evenimentele importante, ca de pildă urna eroului necunoscut sau ale martirilor. Există o basilică instituţională a unui stat, unde se petrec evenimentele importante, se ung cardinalii ş.a., deci ea are o raţiune precisă, nu e o chestiune de orgoliu, de a crea o construcţie care să reprezinte puterea. În afară de asta există la arhitecţi o ignoranţă, nu ştiu lucruri elementare: o catedrală, ca orice biserică, trebuie zidită pe un loc sacru dintotdeauna. Locul unui altar nu este decis de om, ci este revelat de Dumnezeu, de unde şi legendele de întemeiere… Nu ne putem imagina ca o catedrală să fie construită peste un garaj subteran sau altceva asemenea.

O lucrare ce provoacă rediscutarea problemei ecumenismului

Rep. – La ce proiect lucraţi acum?

CD. – Un proiect care e gata, e în mărime de circa 2 metri şi jumătate şi are ca temă reconstucţia Bisericii, a Corpului lui Hristos într-o singură Biserică. Este Hristos pe fundalul unei cruci, care ţine în mâna dreaptă biserica Sfânta Sofia din Constantinopol şi în mâna stângă, Catedrala Sfântul Petru din Roma. E legat de una din enciclicele lui Ioan Paul al II-lea, care aş vrea să fie provocarea unei rediscutări a problemei ecumenismului.



În atelierul de la Galese



Rep. – Aţi destinat-o unui spaţiu anume?



C.D. – Acum doi ani preotul de la Santa Maria degli Angeli, catedrala instituţională a statului italian mi-a spus: “Camilian, anul viitor va fi dedicat Sfântului Pavel, va fi Anul Paulin. De ce nu faci o lucrare cu conversiunea lui Saul?” Am lucrat un an la ea şi a fost inaugurată în noaptea solstiţiului de vară, a fost impresionant pentru mine, era Noaptea de Sânziene. A fost o ceremonie cu trei evenimente simultane. Erau 150 de ani de la naşterea lui Puccini şi conferirea “Cartei per la Pace”, un fel de carte de onoare oferită personalităţilor care s-au remarcat prin promovarea ideii de pace în lume. În 2008 a primit-o Zefirelli, cu doi ani înainte, fostul primar italian al New Yorkului şi mi-au dat-o şi mie. Cu ocazia asta a fost vernisată şi tapiseria mea dedicată convertirii Sfântului Pavel. Dacă vă uitaţi pe internet, sunt mai multe situri care descriu acest moment...

Interviu realizat de ELENA DULGHERU

Bucureşti, 25 aprilie 2010.

Notă:
* Hans Sedlmayr (1896–1984): istoric de artã austriac. Autorul cãrţii "Verlust der Mitte: Die bildende Kunst des 19 und 20 Jahrhunderts als Symptom und Symbol der Zeit" (1948), cunoscutã şi ca "Loss of the Center" sau "Art în Crisis: The Lost Center" şi tradusã la noi de Amelia Pavel ca "Pierderea mãsurii" (Editura Meridiane, 2001).