Privit din haloul de solaritate, beatitudine, extroversie şi aşa-zis optimism al universului kusturician (în care, însă, toată lumea adoră suicidul), cel tarkovskian pare cenuşiu, lunar, dezolant, lipsit de umor. De la Kusturica la Tarkovski avem de parcurs drumul de la raiul necuvântătoarelor, copiilor şi blajinilor, la cerul de diamant, trecut prin Cruce şi foc al apostolilor şi mucenicilor: este chiar traseul istoriei religioase a omenirii.
Atunci când a enunţat, pe munte, tainele Fericirilor, Hristos a început cu cele mai accesibile: “Fericiţi cei săraci cu duhul”, “cei ce plâng” şi “cei blânzi”, făgăduindu-le acestora Împărăţia Cerurilor, mângâiere şi “pământul celor blânzi”. Urmarea oricăreia dintre “normele de fericire” este mântuitoare. Pe acestea le alege şi Kusturica, la care o adaugă pe cea de-a şasea (s-o numim “a copiilor” şi a “unora dintre artişti”): fericirea sufletelor curate. Pentru a merge, însă, mai departe, pentru stabilizarea stării de fericire cerească (teribil de volatile), se cere înfăptuirea comandamentelor morale enunţate de fericirile ulterior enunţate în Predica de pe munte: războiul cu sinele, răbdarea suferinţei, mărturisirea credinţei, lupta pentru dreptate şi Adevăr. Cei ce vor face aceasta “fiii lui Dumnezeu se vor chema”, spune Mântuitorul. Este proba maturităţii, a înţelegerii şi a asumării, a focului. Este drumul pe care se străduiesc să-l conştientizeze şi pe care încearcă să se angajeze urgent personajele lui Tarkovski. Pentru a-l urma, cel puţin ca spectatori, este neapărată nevoie de o schimbare a “dioptriilor”, de întoarcerea privirii cunoscătoare către sine şi de o modificare (măcar temporară) a parametrilor de analiză.
Ne vom deplasa, aşadar, dinspre “raiul imanent” şi instabil al copilăriei spre cel trancendent, biblic, creştin; de la alunecosul “paradis kusturician”, plasat în zorii umanităţii, clădit din nisipurile mişcătoare ale emoţiilor şi niciodată definitiv împropriat, spre Paradisul postistoric al Noului Adam, plătit cu sânge şi jertfă, la care atât ascetul, cât şi artistul mărturisitor accede pe calea unică a Crucii. Este Împărăţia despre care ne vorbesc Evangheliile, Cerul şi Pământul cel nou din Apocalipsă şi, atât cât îl putem întrevedea, “raiul tarkovskian”.
Raportarea omului la Dumnezeu apare cu totul altfel la Tarkovski. “Omul tarkovskian” este un căutător singuratic, îmbătrânit în uscăciunea întrebărilor existenţiale, care şi-a pierdut de mult starea copilărească. În filmele cineastului rus nu se râde, nu se dansează, nu se iubeşte cu voluptate. Îmbătrâniţi şi sceptici, protagoniştii săi au pierdut elanul de a se dărui unul altuia şi această neputinţă îi macină. Ei nu se exteriorizează ci, asemeni melcului, îşi poartă povara vieţii şi a întrebărilor în spinare; doar enigmaticele penumbre faciale, contemplate în prim-planuri îndelung studiate, lasă să li se ghicească adâncimea frământărilor. Scriitorul Gorceakov şi matematicianul Domenico (din Nostalghia), dramaturgul Alexander (din Sacrificiul), astronautul Snaut (din Solaris), aventurierul Călăuza, zugravul Andrei Rubliov sunt nişte căutători însetaţi ai Izvorului vieţii, care agonizează, epuizaţi sufleteşte, în pustiul existenţei. Lumea şi bucuriile ei le-au devenit străine, construirea carierei, pentru care cei mai mulţi au asudat îndelung, nu îi mai satisface, tot norocul vieţii acesteia, revărsat odinioară din plin asupra lor, a devenit nesatisfăcător, “este prea puţin”. Ascetica fugă de lume îşi pune amprenta pe toate filmele regizorului, nichitianul “dor de altceva” e întipărit pe frunţile personajelor, care se lasă mânate de un dor nelumesc de a habita universurile cele mai izolate (insula lui Alexander, exilul italian al lui Gorceakov, lacustra locuinţă a lui Domenico, neprielnica “Zonă” a Călăuzei, capricioasa planetă Solaris, enclava amintirilor din Oglinda, pribegia lui Rubliov, cazemata-refugiu a lui Ivan).
[Fragment din volumul Imaginea Paradisului în filmul est-european, în curs de apariţie]
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu