Rituri de întemeiere în Carpaţi şi Caucaz

Apărut în Ziarul Lumina de marţi 23 august 2011

Dodo Abaşidze (centru) în "Legenda fortăreţei Suram"

Răspândite în întreaga civilizaţie arhaică, cu rezonanţe şi derivaţii până în Evul Mediu târziu şi chiar în Romantism, riturile de construcţie se bazează pe momentul fundamental al jertfei divine, făcute odată cu Creaţia lumii (jertfă cunoscută în toate religiile şi cosmogoniile mitice, inclusiv în credinţele totemice). Cu toată larga lor răspândire, ele nu au rodit literar în opere de sine stătătoare – constată Mircea Eliade – decât în sud-estul Europei, semn că tocmai familia de popoare balcano-carpatine (de origine comună tracică) a rezonat cel mai bine cu mesajul mitului arhaic: credinţa în nemurirea sufletului era o premisă ca actul sacrificial făcut în beneficiul colectivităţii să nu fie repudiat, ci primit cu bucurie, ca act creator de etnicitate şi înveşnicire, exaltat de memoria colectivă şi cizelat în opere literare de o frumuseţe irepetabilă. Argumentul lui Mircea Eliade pentru calitatea de capodoperă a baladei româneşti Meşterul Manole se sprijină pe acest fapt. Dar Serghei Paradjanov ne descoperă că mitul a cristalizat literar şi în arealul Transcaucaz, alt creuzet de etnii şi religii care şi-au păstrat zestrea arhaică, într-o legendă definitorie pentru etnosul georgian.

Calitatea excepţională a baladei Legenda fortăreţei Suram, transpuse cinematografic de Paradjanov, care o detaşează de toate cele din familie cu ea (aşa cum le expune Mircea Eliade) şi chiar de Legenda Mănăstirii Argeşului, ridicând-o din rândul riturilor păgâne la altitudinea trăirii creştine, este voluntariatul sacrificiului de sine – expresie maximală a iubirii de neam şi a credinţei în Dumnezeu. În majoritatea riturilor de construcţie – observă Mircea Eliade – jertfa este aleasă de către echipa de zidari în urma unui vis sau a unei premoniţii şi sacrificată sau fără voia ei, sau prin vicleşug şi persuasiune (ca şi în cazul Legendei Meşterului Manole). Este, aşadar, victimă, iar nu mucenic; fiinţa omenească, neparticipând conştient la actul sacrificiului, ori chiar opunându-i-se, este tratată de zidari doar la nivelul animalităţii sale, şi la acelaşi nivel este şi rezultatul: construcţia stă, dar nu capătă binecuvântare; nefiind rodită din evlavie şi dragoste, ea nu devine receptacol al harului. O jertfă nemotivată de iubire nu pătrunde în veşnicie. “Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13, 3).

Explicaţia lui Mircea Eliade, indiferent de nişa culturală căreia îi este aplicată (Europa creştină ori civilizaţiile totemice), e extrasă din mecanismele magiei şi animismului: ca să dureze, construcţia trebuie să îşi “absoarbă” un suflet – susţine reputatul exeget în Comentarii la Legenda Meşterului Manole (Drumul spre centru, Ed. Univers, 1991). Dar furtul de suflete ţine de satanism; astfel abordat, restrâns la “tehnicile” magiei, ritul de construcţie îşi pierde toată măreţia originară, rămânând tributar luciferismului.

Doar Verbul divin durează întru veşnicie şi tot ce e făcut în sinergie cu El. Creaţia Lumii este un act de dăruire de Sine a lui Dumnezeu, Hristos este Mielul jertfit înainte de întemeierea Lumii. Consecvent, arhetipul Creaţiei (aflat la originea tuturor miturilor de construcţie) se bazează pe jertfa de Sine (conştientă şi voluntară) a lui Dumnezeu. Orice creaţie omenească trainică se face “cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh”. Creştinismul a înlocuit jertfa de sânge rituală cu jertfa spirituală, a inimii; singura jertfă omenească acceptată este martiriul, urmare mărturisitoare a lui Hristos. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

Jertfa constructorului începe cu conlucrarea sa conştientă şi rugătoare cu Dumnezeu, implorarea binecuvântării divine. Aceasta este restaurarea teandrică a arhetipului originar al creaţiei. Din perspectivă creştină, cele mai multe legende bazate pe mituri de întemeiere suferă alterări luciferice ale arhetipului originar, prin substituţia ritualist-mecanică a jertfei. De aceea, în ciuda perfecţiunii lirice, legenda Meşterului Manole păstrează o coloratură vag întunecată, un sentiment descendent, gustul de neşters al lacrimilor Anei, care au cimentat, fără îndoială, durerea, dar nu şi înălţarea spre cer. Jertfa ei va conferi trăinicie ctitoriei, dar nu o va umple de bucuria pascală a Învierii. Căci un rit executat mecanic nu este decât un substitut steril al jertfei autentice, un act de magie, iar nu de credinţă. Jertfirea de sine în numele lui Dumnezeu este singura care scoate “victima” din arbitrariul sângeros şi o aşează în rândul eroilor şi martirilor: acceptându-şi vărsarea sângelui, eroul biruie moartea şi astfel nu mai moare.