Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

joi, 20 iunie 2013

Oravitzan sau slavosloviile neînseratei lumini... sau când aurul devine aură

Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 15 iunie 2013


Cea mai deplină sărbătoare a văzului înaripat-filokalic, de care se poate împărtăși, în această cumpără de primăvară-vară, publicul bucureștean iubitor de frumos, este dubla expoziție a pictorului timișorean Silviu Oravitzan, deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român și la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. 

Reședințe de o noblețe unică în spațiul simezelor bucureștene și naționale, adevărate mărci identitare de promovare a elitei artistice românești, cele două centre expoziționale se dovedesc receptacolele ideale de valorizare a monumentalei opere a lui Silviu Oravitzan. 

Artist de viță aleasă, din aceeași genealogie de spirit cu Brâncuși (cum bine observa marele regizor documentarist Paul Barbăneagră), Silviu Oravitzan pornește de la cele două matrici – etnic-arhaică și bizantină - , pe care le filtrează prin experiența expresionismului abstract, spre a surprinde simbolul coborât în materie, a-l ridica la puterea văzului inspirat și a-l smulge, apoi, din contingentul istoric și etnic, reîntrupându-l în carnea materiei înduhovnicite, spre a-l restitui universalului. Trans-etnic, trans-istoric, trans-cultural, ritualic, dar nu ritualizant, incantatoriu și lucid totdeodată, mistic prin excelență, unii ar spune “trans-religios”, Silviu Oravitzan își concentrează universul simbolic în jurul Crucii – crucii, ca supra-semn al Logosului Întrupat, dar și ca loc “geometric” prin excelență centripet, operând în geo-grafiile terestre și sacre, care adună laolaltă tot ce se află sub soare. Crucea, ca supra-semn, ca ancoră care remagnetizează universul, restaurând tot - creatură, idee, semn, memorie și cuvânt, centrifugate de amestecarea limbilor și sărăcirea progresivă a duhurilor, pentru a le reașeza sub cupola Verbului Divin. Crucea, ca semn al jertfei divine și supra-semn prin excelență ecumenic, asemenea frumuseții care adună. 

Operând cu simboluri meta-religioase axiale, aflate la baza tuturor religiilor, Silviu Oravitzan nu se pierde în labirintul acestora, nu cade pradă sincretismului „pădurii de simboluri”, ca atâția confrați de breaslă, prinși de moda optzecistă a „semioticii ilustrate”, întrucât maestrul timișorean știe să își discearnă drumul: „Crucea este ... Calea, Călăuza, Poteca, Ordinea, ieșirea din labirint”, repetă acesta în paginile albumelor sale și în comentariul lămuritor – întotdeauna poetic-sapiențial – al câtorva cicluri de lucrări. Pentru că Oravitzan nu se joacă cu simbolurile, nu le resemantizează posmodernist-egalizator, nu le „regândește” frivol-academic, ci se lasă mai întâi „gândit” și modelat de ele, pentru a le asuma, în toată densitatea lor străvezie și transfiguratoare, convergentă spre Necuvânt. 

Cum însuși mărturisește, Oravitzan este un artist al tăcerii, al apofaticului. „Pentru mine nu sunt importante decât lucrurile care nu se pot picta”, rostește maestrul cu o simplitatea dezarmantă a artistului-sacerdot, care se apropie de meșteșugul său nu din perspectiva dezinvolturii spectaculare, ci din aceea mai înaltă, a contemplației de dincolo de lucruri, a contemplației luminate, taboric-transfigurator, de Cuvântul-devenit-Lumină. Sfânta Lumină, trăită și înțeleasă palamit, ca dialog subtil dintre „luminile dintâi și luminile secundare”, ca dialog tămăduitor dintre Lumină și lume, este subiectul profund al operei sale. 

Un sacerdot al Luminii – acesta este maestrul Oravitzan, în sensul cel mai profund pe care îl poate asuma orizontul modern și postmodern al artei, care chiar prin aceasta o face să-și transgreseze orizontul. Al artei reîntoarse spre Izvor și redevenite mystagogie.

Niciun comentariu: