„Un
om cobora de la Ierusalim la Ierihon...”
 |
| Ierihon. Biserica Sf Elisei |
Ați
mers vreodată cu un microbuz condus de un copil? În Cisiordania se
poate!În
Betania, ne duce la autogară un șerut condus de un puști de vreo 9
ani, care cu siguranță nu are carnet de șofer; ezităm să urcăm,
până când vedem că microbuzul se umple și că altul nu vine. Un
englez atletic, care se așază dezinvolt pe „locul mortului”, ne
dă curaj. Volanul e mai mare ca puștiul, care șofează aproape din
picioare, cu aerul că nu o face pentru prima dată. „To Jericho?”,
îl întrebăm, fără speranța să ne răspundă; puștiul nu
vorbește decât arabă, dar înțelege și dă cam neconvingător
din cap. Cine știe unde ne duce? Totuși, ne lasă la stația de
unde se merge spre Ierihon. O altă șosea aproape pustie, prăfoasă,
cu chioșcuri dubioase pe margine.
Șoferii
de ocazie ne înconjură. Ar trebui să ne tocmim, dar am obosit. O
atmosferă neprietenoasă plutește în aer. De unde vine? Praful,
nepăsarea localnicilor, care nu se arată pe străzi, dar lasă
mizeria să mocnească, căldura apăsătoare, lipsa de indicatoare,
viclenia taximetriștilor și engleza lor stricată ne creează o
stare de abandon, vecină cu disperarea. Senzația că ești la o
margine a lumii, abandonată de Dumnezeu, persistă.
 |
| Ierihon. Dudul lui Zaheu - bis Sf Elisei |
Șapte
șekeli de persoană e drumul cu șerutul spre Ierihon. Șoseaua e
incredibil de bună, occidentală, ca cele mai multe drumuri
interurbane din Israel, dar aerul e tot mai cald și mai irespirabil.
Nu știu cum, aridul deșertului intră peste noi, prin geamurile
bine izolate ale mașinii. Un abrupt de pământ roșu uscat
mărginește o latură a șoselei. Un stâlp ne indică cele câteva
zeci de metri sub nivelul mării la care ne aflăm. Vom coborî și
mai jos. Presiunea și uscăciunea din aer îți dau o stare de
panică fizică și morală ireproductibilă. Vor crește și mai
mult. De ca și cum păcatul, înșelăciunea, boala și
descompunerea te-ar pândi aici la tot pasul! Era torid și la
Hozeva, dar câtă diferență! Acolo, firavul pârâu Cherit, cu
micile lui oaze de verdeață, îmblânzea asprimea deșertului
carstic, pe când acum parcă nu mai avem nici o scăpare. Nici nu
are cum a fi altfel, căci coborâm spre Marea Moartă! Starea de
implozie a spiritului e iminentă, de ca și cum ne apropiem de
întunericul cel mai din afară. Inima se face tot mai mică,
abandonând și trupul și voința, parcă ar refuza din răsputeri
această încercare! Singura speranță, Așezământul românesc de
la Ierihon, ni se desenează ca o luminiță de la capătul
tunelului, la care nu știm dacă vom ajunge.
Continuarea
probei deșertului. Bolgia a doua
Destul
de repede ajungem la o adunătură de case pipernicite, niște
paralelipipede albe aseptice, fără grădini, amplasate haotic și
fără nici o construcție-reper. Acesta e Ierihonul! Ne spune
șoferul. Am ajuns? Nu cred. Nu pot să cred. Maghernițele astea
dubioase, pierdute printre străzi fără nume și fără culoare, pe
care aproape că nu mișcă țipenie de om, sunt cel mai vechi oraș
din lume? Și suntem în centrul Ierihonului! Nici o construcție
respectabilă nu justifică titlul de oraș acestei aglomerări de
cuburi anodine și coșcovite, neanimate de oameni, lipsite de ordine
și de orice reper urban funcțional identificabil.
„Unde
să vă las?” - ne întreabă șoferul. „La dudul lui Zaheu!”
te
cearcă Dumnezeu într-o țară străină când pâcla șoselei e una
cu pâcla minții și nici un drum nu mai duce spre țintă;
te
cearcă Dumnezeu într-o țară străină când voci în răspăr ți
se-nvolbură-n jur, până când limba maternă îți e de
nerecunoscut;
te
cearcă Dumnezeu într-o țară străină când hărțile ți se
fărâmă în mâini, ca și banii, a căror socoteală nu o
răzbești;
te
cearcă Dumnezeu într-o țară străină când, gol și dezbrăcat,
pierzi rostul bucuriei de pelerin;
te
cearcă Dumnezeu într-o țară străină când ochi lunecoși ți
se-aruncă-n obraz, întrebându-te „ce ai cu noi?”;
te
cearcă Dumnezeu într-o țară străină când apa nu-i apă, casa
nu-i casă, și mai ales când prietenii ți s-au rătăcit de pe
drum;
te
cearcă Dumnezeu într-o țară străină când nu îți mai
recunoști propriul chip;
te
cearcă Dumnezeu într-o țară străină când dragul whats’up e
blocat de hackeri palestinieni:
și
ai rămas fără voce!
„Aici
este dudul lui Zaheu!” Șoferul ne spune să coborâm... „Nu e
acesta dudul lui Zaheu!” „Ba da, e acesta!” „Vă spun singur,
nu e!” „Ba da, coborâți!”
 |
| Falsul dud al lui Zaheu (foto: internet) |
Biserica,
o construcție eteroclită destul de sărăcăcioasă, este închinată
Sfântului Elisei, profetul care cu trei milenii în urmă, la
rugămintea locuitorilor a făcut printr-o minune ca apa Ierihonului,
până
atunci amară,
să fie bună de băut. Izvorul binecuvântat de ucenicul Sfântului
Ilie adapă până azi ancestralul oraș. Băiatul de la pangar face
pe ghidul. E angajat de biserică și e musulman. „Vi se pare acum
cald? Să veniți în august să vedeți cum e când temperatura nu
coboară cu săptămânile sub 40 de grade!” Recunosc că nu vreau
să văd.
Mai
târziu voi descoperi că, în privința autenticității dudului,
lucrurile se complică și
mai mult,
pentru că Muzeul Țării Sfinte al Centrului Cultural Rus din
Ierihon prezintă, pe teritoriul său, un alt masiv sicomor cu aspect
multimilenar, dat drept adevăratul dud în care Zaheu vameșul s-a
urcat să îl vadă pe Hristos. Astfel de ambiguități istorice sunt
frecvente în Țara Sfântă; la început, sunt dezorientante, până
când îți dai seama că nu ai venit aici din rațiuni muzeistice,
ci pentru a întări omul lăuntric și relația lui cu Dumnezeu. Iar
noi ne mai tragem puțin sufletul lângă umbra pomilor mai tineri
din jurul anticului dud, după
care
grăbim pasul spre Așezământul Românesc, oaza noastră de
speranță în acest pustiu al ambiguității și uscăciunii.
(Va urma)
Vedeți și:
Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)
Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (2)
Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (1)
Ierusalimul sau Zona - note de pelerinaj (2)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu