România regală și Schimbarea la față a României

Publicat pe platforma Activenews / luni 18 decembrie 2017

„România a fost pentru 10 zile Regat”, spunea cineva, în zilele acestea, pe feisbuk. Da, marea de oameni veniți din toată țara și de dincolo de frontierele țării să-și ia rămas bun de la Rege, căldura și explozia de evlavie cu care a fost întâmpinat pe ultimul său drum pământesc, de la Otopeni până la Curtea de Argeș, au transformat neașteptat de mult fața României. 

 

Se vorbește de o creștere a conștiinței monarhice a românilor în zilele acestea, cum nu s-a mai întâmplat. Și nu cred că e un fenomen efemer sau de suprafață, pentru că substratul pe care se bazează este adânc și trainic. Cred că, pur și simplu, România s-a maturizat mult în aceste câteva zile. 

 

Zecile de emisiuni despre Rege, transmise în zilele astea de toate posturile media importante, indiferent de orientarea lor politică și specificul lor, nu doar că au educat populația, dar au ridicat la lumină și au adus la unison un orizont de simțire națională, care până acum funcționa predilect la nivel subteran și insular, în zona grupurilor monarhiste, anticomuniste, uneori, a celor creștine, obstrucționate tacit de puterea politică, fie ea declarată stângistă ori liberală, putere pentru care regalitatea era văzută ca o amenințare. 

 

Am mai avut, în istoria recentă, mari momente de entuziasm monarhic, cu ocazia scurtelor – prea scurtelor - și puținelor – prea puținelor - , dar memorabilelor vizite în țară ale Majestății Sale Mihai I. Dar atunci, datorită rezistenței opuse de guvernanți, flacăra monarhică nu a avut nici puterea de cuprindere națională, nici anvergura aproape metafizică a celei de acum. Metafizică? Religioasă? Sentimentală, pur și simplu? Care e cuvântul potrivit pentru această stare de elevație, pe care doar în zilele Revoluției din 1989 am mai simțit-o? Dar atunci, dincolo de entuziasmul general și de norul de har sub care mulți au simțit că s-a aflat România, starea generală era mult mai confuză, iar fluidele care o animau, mult mai diverse și antagonice, ceea ce ulterior s-a concretizat în degringolada tranziției. Sunt legități istorice binecunoscute; le-a exprimat și Gustave le Bon în cărțile sale despre psihologia revoluțiilor. 

 

Pe când acum, reîntoarecerea acasă pentru totdeauna a Regelui ne-a adus o stare de limpede elevație, receptată de mulți ca tristă sau tragică, dar mai luminoasă și mai verticalizată ca oricând. Cum altfel să-ți explici că, în loc de lacrimi, mulțimea prohodea cortegiul funerar cu aplauze? Și nu erau aplauzele tembele ale devoratorilor de spectacol, căci irumpeau într-o liniște desăvârșită și într-o stare de așezare lăuntrică a mulțimii, atipice cotidianului românesc și străine stării de spectacol stradal. 

 

Cred că numele acestei elevații populare este metanoia. O țară se trezește din somn. O țară își resimte tot mai mult vinovăția și decăderea, dar începe să vadă și demnitatea la care este chemată. Demnitate pe care o credea anacronică, utopică, pierdută. Anvergura marelui monarh, primit acum acasă, i-a readus-o în față. A devenit palpabilă! O țară își reamintește de Regele său și de un trecut nu prea îndepărtat, foarte turbulent și dramatic, dar încărcat și cu o alură de glorie neamăgitoare, centrată în jurul Coroanei Regale făuritoare a României Mari. 

 

Tot mai multe mărturii ieșite acum la lumină, obligate să zacă prin sertare, măsluite, ori pur și simplu uitate, șterg zoaiele de mârșavă ponegrire cu care a fost întinată de propaganda comunistă imaginea Regelui și a monarhiei Române, dar mai ales a Regelui Mihai, primul și singurul Rege al României uns de Biserica Ortodoxă. Bârfe infame, instrumentate metodic și preluate ulterior de ignoranța populară și perpetuate timp de generații, încep tot mai mult să se spulbere. E drept că mărturii valoroase despre familia regală au fost publicate de edituri de prestigiu, dar parcă nu au avut ecoul național pe care l-ar fi meritat. Vălul de neîncredere persista, pentru că înțelegerea organismului monarhic era obstrucționată (și încă mai este) de pâcla obscurantismului materialist, care a atacat chiar și mințile unor oameni care se pretind credincioși. E de neînțeles, altminteri, cum pot unii creștini să conteste legitimitatea Regelui, invocând abdicarea forțată, care este nulă nu doar pentru că a fost obținută prin șantaj, ci din simplul și fundamentalul motiv că ungerea nu poate fi luată înapoi. Abdicarea nu este demisie dintr-o funcție laică, ci este nulă de drept, pentru că ungerea este consacrare! Asemeni hirotoniei preoțești, asemeni cununiei creștine. 

Abia acum, după trecerea la veșnicie, imaginea Regelui începe să se arate public și să fie înțeleasă în adevărata ei lumină. De ce abia acum? Pentru că acum informația se unește cu duhul! Adevărul, ca să se înrădăcineze în conștiințe, are nevoie de plinirea Duhului. De aceea, întotdeauna în istoria creștinismului, moartea drepților a fost urmată de mari străluminări spirituale și convertiri. Trecerea la cer a dreptului deschide cerul, pentru că rugăciunile lui sunt primite de bunăvoința divină. Am simțit asta la trecerea la veșnicie a părintelui Sofian, a părintelui Galeriu și a altor rugători ai neamului românesc. La moartea drepților, Dumnezeu le ridică sufletul la putere, încununându-i cu lumina Sa, lumină care apoi se revarsă peste cetate și este resimțită de orice om cu sensibilitate duhovnicească. Este valul de evlavie populară pe care îl simțim când îi prohodim pe marii oameni ai duhului. Poate că nu îndrăznim să o spunem sau nu realizăm încă, dar același lucru se întâmplă acum, la moartea Regelui Mihai I. 

 

O mărturisește valul de iubire și evlavie populară cu care a fost întâmpinat acum în toată țara îndelung așteptatul monarh. Sentimentul acesta nu de tristețe, ci de speranță luminoasă a celui trecut prin crucea suferințelor istoriei, sentiment eminamente spiritual, l-am simțit în reacțiile mulțimii venite să-l prohodească pe Rege la Palatul Regal. Gardul curții Palatului, înveșmântat de oameni cu nenumărate flori și privegheat de ghirlande de candele, s-a transformat într-un fel de panglică de condoleanțe, ce găzduia înduioșătoare fotografii ale familiei regale, precum și o mulțime de poezii și mesaje de dragoste și pocăință închinate Regelui, compuse spontan, a căror sinceritate și căldură nu puteau să nu te impresioneze. M-a mișcat îndeosebi un desen de copil, reprezentând un aeroplan, sub care scria „Zbori spre Rai, Măria Ta!” 

 

Semnele evlaviei populare sunt în Ortodoxie, dar și în Catolicism, o primă condiție a recunoașterii sfințeniei. Aceleași coordonate ale sfințeniei le-a subliniat, cu discreție, părintele Patriarh Daniel, când a evocat în aceste zile, într-o serie de cuvântări, personalitatea Regelui Mihai, accentuând virtuțile morale, religioase și politice ale acestuia, chiar dacă, din înțeleaptă diplomație, nu a pronunțat delicatul adjectiv. 

 

Am credința că Dumnezeu va da la lumină, în timp, și alte semne, tot mai convingătoare, ale așezării Regelui în rândul drepților lui Dumnezeu, dacă ne vom învrednici de aceste dezvăluiri. 

 

Dar nu doar despre rectitudinea morală și creștinească a Regelui Mihai este acest text, ci și despre Schimbarea la față a României. Am credința că recunoașterea primeia o va potența pe a doua. Această Schimbare la față nu este o utopie, ci este o opțiune; și nu se realizează dintr-o dată, ci în etape, în suișuri succesive, care nu exclud coborâșurile. Totul depinde de modul cum reușim să asanăm noxele acumulate în substraturile istoriei noastre recente.

 

O primă etapă a constituit-o Revoluția din 1989, indiferent cum i-om spune din punct de vedere istoric. Era firesc să fie etapa cea mai dureroasă și cea mai tulbure. Era firesc și ca „Revoluția să fie furată”. Nu a existat revoluție în istorie să nu fie furată. M-a întristat că mulți idealiști ai acelor zile și-au pierdut cu totul speranța în anii ce au urmat. Se așteptau, probabil, la un suiș liniar al istoriei, subestimând remanențele comunismului din societatea noastră. 

 

Dar România profundă a subzistat și iese la lumină, pas cu pas, în momentele de deschidere spirituală ale istoriei și de mare coeziune națională, când perdeaua materialismului comunitar slăbește. Revirimentul credinței de după 1989 a potențat mult această renaștere și continuă să o potențeze, dar mai firav, pentru că și credința noastră este firavă. 

 

Moartea Regelui este, însă, un eveniment covârșitor, cu mare greutate în Schimbarea la față a țării. Nici un om de stat al României moderne nu a fost prohodit cu asemenea entuziasm și într-un asemenea duh de reconciliere națională, nici cu atâta recunoaștere de pe alte meleaguri. O profeție pe care o ținem în buzunarul ascuns al inimii conștiinței noastre naționale, legată de strălucirea din vremurile din urmă a României, pare să-și arate primele raze. Dar câte oceane de întuneric o pândesc, învolburate de alte profeții, nefaste! O profeție este un viitor posibil, o promisiune  de la Dumnezeu, dar nu se împlinește automat, trebuie să lupți pentru împlinirea ei. În mâinile noastre este alegerea. 

 

Această Schimbare la față se va înfăptui, cum sunt toate la Dumnezeu, pe măsura credinței noastre și a recunoașterii, cu smerenie, a personalității adevărate a Regelui, implicit, a preluării modelului său, după putințele noastre. Sfinții se roagă pentru noi, dar noi nu devenim beneficiarii rugăciunilor lor decât dacă îi recunoaștem și dacă intrăm în comuniune cu ei. 

 

În zilele acestea, de câte ori mă gândeam la Palatul Regal, îmi venea să spun „deal”, iar „a merge la Palat” se transforma, automat, în „a urca”. Cu adevărat, în zilele acestea Palatul Regal s-a transformat într-un deal, la fel ca Dealul Patriarhiei, când își prăznuiește sfinții, iar Piața Palatului, într-o catedrală. O adevărată catedrală, vie, a învierii neamului românesc. 

 

Am privit-o ziua, am privit-o seara și noaptea, plină de zecile de mii de oameni veniți să-și ia rămas bun de la Rege: zeci de scrisori și poezii de dragoste către Rege, mii și sute de mii de flori și luminițe aprinse și tot atâtea suflete - candele ale pocăinței populare, speranței și evlaviei față de un Rege mult mai înalt decât veacul în care i-a fost dat să trăiască. Veac care a încercat să-l dărâme, dar nu a reușit. Pelerinajul românilor din zilele acestea la Peleș, la Palatul Regal, la Curtea de Argeș ridică un catarg de speranță într-un destin istoric mai demn, de o demnitate după modelul celui care acum este primit în brațele Domnului.

Nu ne rămâne decât să credem, noi toți, dar în primul rând guvernanții, liderii de suflete și de opinie, dar și celelalte forțe ale țării, că această demnitate regală creștin-mărturisitoare este posibilă și că este singura care ne asigură, ca țară, un viitor pe pământ și în cer. 

Să ne rugăm Arhanghelului veghetor Mihail și soborului de sfinți ocrotitori ai României, ca dragostea de țară și de oameni a Regelui plecat acum către Domnul, demnitatea, discernământul său politic (încă subestimat), cumpătarea, modestia și curajul său să se reverse și peste diriguitorii actuali ai României și peste toți românii, pe care să-i aducă la unitate!  

13-18 decembrie 2017